Decizia nr. 1372/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Contestații Electorale la data de 30.12.2024 sub nr. x/2024 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială a României și Președintele României B., a solicitat instanței de judecată să constate încetat de drept mandatul Președintelui ales al României la data de 21.12.2024, ora 24:00, și vacantarea funcției de Președinte al României începând cu data de 22.12.2024 ora 00:01. Totodată, a solicitat obligarea Administrației Prezidențiale, reprezentantă a Statului Roman, în calitate de proprietar al imobilului unde și-a desfășurat activitatea fostul Președinte al României, prin departamentul juridic și ceilalți responsabili, la notificarea ocupantului fără drept și îndeplinirea procedurii de evacuare a numitului B. și a bunurilor mobile ale acestuia și autorizarea instituțiilor competente (Jandarmerie, Poliție, Executor Judecătoresc) la pătrunderea forțată în interiorul sediului și dispunerea evacuării din incinta acestuia a ocupanților fără drept. În final, a solicitat și suspendarea actului administrativ privind prelungirea mandatului fostului Președinte al României. A făcut referire la prevederile Legii nr. 24/2000 și la contextul ce a generat pronunțarea Deciziei nr. 32/06.12.2024 pentru a evidenția prelungirea tacită și nelegală a mandatului Președintelui României și pericolul la care sunt expuși cetățenii României, având în vedere deciziile luate de către Președintele României în acest context sunt lovite de nulitate, iar în viitor ar putea fi anulate de către o instanță judecătorească, ceea ce ar avea consecințe extrem de grave asupra cetățenilor. A menționat că deține calitate procesuală conform prevederilor art. 21 din Constituția României. 1.

Hotărârea pronunțată în cauză Curtea de Apel București - Contestații Electorale, prin sentința nr. 48 din 26 mai 2022, a admis excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială a României și Președintele României B. ca nefiind de competența instanțelor judecătorești. 1.

Calea de atac excercitată în cauză Împotriva hotărârii Curții de Apel București pronunțate la 26 mai 2022, a promovat, în termen legal, recurs reclamant A., în condițiile art. 493 C. proc. civ. Recurentul a încadrat motivele de recurs în cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 4 și 5 C. proc. civ. În esență, a învederat instanței de recurs că, prin hotărârea atacată, instanța nu a judecat niciun capăt de cerere, invocând din oficiu doar excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești. În ciuda celor reținute de către instanța de fond, această excepție este nefondată și nelegal invocată întrucât, atât timp cât în cadrul procesual este chemat și Statul Român, competența instanțelor judecătorești există și de asemenea calitatea procesuală activă a recurentului cât și a oricărui cetățean român este justificată așa cum prevede art. 21 din Constituție privind dreptul cetățeanului român la accesul liber la justiție: (1) Orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Partile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil. În susținerea cererii de recurs s-a făcut referire la cererea modificatoare care a fost trimisă pe adresa de mail a Curții de Apel București la data de 13.01.2025, fiind atașată la dosarul cauzei și observată de către recurent la momentul studierii dosarului înainte de începerea ședinței de judecată din data de 15.01.2025 ora 14. S-a mai susținut că, la deschiderea ședinței de judecată, recurentul a solicitat să se pună în discuție modificarea cererii de chemare în judecată și să depună câte un exemplar după cererea introductiva și după cea modificatoare pentru toți pârâții și pentru partea chemată forțat în proces însă instanța a refuzat acest lucru, precizând că se va discuta doar excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, astfel aflându-se efectiv într-un refuz abuziv și efectiv, fiindu-i îngrădit accesul la justiție. Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. 1.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Președintele României B. și Administrația Prezidențială a României au înțeles să formuleze întâmpinare în cauză prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență au susținut că, în cauza de față, instanța a respins cererea reclamantului ca urmare a admiterii excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, în mod evident, instanța s-a pronunțat în limitele învestirii, fără a fi incidentă o încălcare a atribuțiilor autorității legislative sau executive. 1.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluție s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 12 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează să-l respingă pentru considerentele ce vor succede: Prin sentința civila nr. 5 din 16 ianuarie 2025 pronunțată în cauză, instanța a admis excepția necompetenței instanțelor române și a respins cererea ca nefiind de competența instanțelor române. Pentru a decide în acest sens, instanța a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. De asemenea, potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., necompetența generală a instanțelor judecătorești poate fi invocată de către părți ori de către judecător în orice stare a pricinii. Din actele de procedură depuse în cauză (cererea de chemare în judecată), instanța a reținut că în privința capetelor principale de cerere având ca obiect constatarea încetării de drept, precum și constatarea vacanței funcției de Președinte al României, pentru imposibilitatea definitivă de exercitare a funcției, Curtea constată că din analiza dispozițiilor art. 146 lit. g) din Constituția României, rezultă competența Curții Constituționale de a constata, din punct de vedere procedural, vacanța funcției de președinte în toate cazurile prev. de art. 97 alin. (1) din Constituția României. În aceste condiții, Curtea a constatat că procedura constatării vacanței funcției de președinte în cazurile prev. de art. 97 alin. (1) din Constituție, nu intră în sfera de competență a instanțelor judecătorești. Totodată, a reținut că în privința capetelor de cerere privind invalidarea desemnării candidatului pentru funcția de prim-ministru în persoana domnului C. și invalidarea Guvernului C. 2, din interpretarea dispozițiilor art. 85 alin. (1) coroborat cu art. 103 și art. 104 din Constituție rezultă că desemnarea prim-ministrului și învestirea Guvernului reprezintă proceduri ce se află în competența Președintelui României și a Parlamentului României, iar din interpretarea dispozițiilor art. 110 corb. cu art. 113 și art. 114 din Constituția României rezultă că procedura de retragere a încrederii acordate Guvernului intră în competența Parlamentului României. În speță, Curtea a reținut că solicitarea de invalidare a desemnării candidatului pentru funcția de prim-ministru și invalidare a Guvernului, nu intră în sfera de competență a instanțelor judecătorești. În privința capătului de cerere având ca obiect obligarea Administrației Prezidențiale, reprezentantă a Statului Roman, în calitate de proprietar al imobilului unde și-a desfășurat activitatea fostul Președinte al României, prin departamentul juridic și ceilalți responsabili, la notificarea ocupantului fără drept și îndeplinirea procedurii de evacuare a numitului B. și a bunurilor mobile ale acestuia și autorizarea instituțiilor competente (Jandarmerie, Poliție, Executor Judecătoresc) la pătrunderea forțată în interiorul sediului și dispunerea evacuării din incinta acestuia a ocupanților fără drept, precum și suspendarea actului administrativ privind prelungirea mandatului fostului Președinte al României, a reținut că au natura unor capete accesorii de cerere, raportat la celelalte capetele principale, iar potrivit art. 123 din C. proc. civ., urmează regimul de competență aplicabil cererii principale. Sub aspectul fundamentului juridic al pretențiilor deduse judecății, astfel cum au fost prezentate anterior, motivele de recurs prin care se critică modul de soluționare a excepției necompetenței instanțelor române sunt nefondate. Dintru început se impune menționarea faptului că prevederile de art. 129 din Codul C. proc. civ., arătă că necompetența de ordine publică este incidentă în trei situații. Ne vom opri asupra primeia dintre acestea, respectiv necompetența generală, justificată în toate ipotezele în care dezlegarea litigiului ivit între părți nu este de competența instanțelor judecătorești. Fiind cea mai importantă dintre incidentele procedurale privitoare la competență, potrivit art. 130 C. proc. civ., excepția de necompetență generală poate fi invocată de părți sau chiar de către judecător "în orice stare a pricinii". Astfel fiind, formularea sus-citată conferă părților sau judecătorului dreptul de a ridica excepția necompetenței generale oricând și în orice etapă procesuală, id est în orice moment al desfășurării procesului, indiferent dacă acesta se află la primul termen în fața instanței de fond sau la al treilea termen în etapa recursului. Astfel fiind, potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ. are obligația, încă de la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, să se pronunțe cu privire la competența generală, materială și teritorială a instanței. Competența este definită în doctrină ca fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești de a judeca un anumit litigiu. Prin urmare, pentru determinarea instanței competente în soluționarea unui litigiu, ceea ce trebuie stabilit este obiectul acțiunii, constând în dreptul sau interesele ce se urmăresc a fi protejate prin recurgerea la calea justiției, pretenția concretă a reclamantului. Revenind la normele de ordine publică care pot sta la baza excepțiilor absolute, compunerea sau constituirea instanței cu numărul de judecători, dar și cu toate persoanele sau organele prevăzute de lege (asistenți judiciari, în cazul litigiilor de muncă și asigurări sociale, și procurorul, atunci când participarea acestuia este obligatorie) este reglementată printr-un motiv de ordine publică. Totodată, necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței generale, când litigiul nu este de competența instanțelor judecătorești. Or, conform art. 146 lit. g) din Constituția României conferă Curții Constituționale (C. civ.) atribuția de a constata existența împrejurărilor care justifică interimatul funcției de Președinte al României și de a comunica acest lucru Parlamentului și Guvernului, reglementând astfel mecanismul de preluare temporară a atribuțiilor prezidențiale în caz de incapacitate temporară a Președintelui. Jurisprudența C. civ. pe acest articol se referă la aplicarea acestui mecanism, în special în situații de suspendare sau vacanță a funcției prezidențiale, stabilind condițiile și procedura exactă pentru declararea interimatului. Ca atare, Deciziile Curții detaliază procedurile și condițiile concrete sub care se poate invoca acest interimat, asigurând respectarea Constituției în transferul temporar al puterii. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) și (3) din Legea nr. 47/1992: " (2) Curtea Constituțională este unica autoritate de jurisdicție constituțională în (3) Curtea Constituțională este independentă față de orice altă autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi, iar potrivit art. 3 din același act normativ: (1) Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege. (2) În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale. (3) Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nicio autoritate publică." Prin raportare la aceste prevederi legale, Curtea constată că cererea reclamantului nu poate fi soluționată de o instanță de judecată, se lovește de un fine de neprimire, respectiv necompetența generală a instanțelor judecătorești. Având în vedere că exercitarea controlului judiciar în recurs presupune verificarea legalității hotărârii supuse controlului judiciar în limita criticilor de nelegalitate subsumate motivelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată, că nicio critică nu este fondată și ignoră atât temeiul juridic invocat prin cererea de chemare în judecată, cât și considerentele explicite ale instanței de fond care a arătat pe larg contextul în care au fost respinse capetele accesorii de cerere, raportat la celelalte capetele principale, care potrivit art. 123 din C. proc. civ., urmează regimul de competență aplicabil cererii principale.