Decizia nr. 404/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1798/2021 a Tribunalului București

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 9 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L. S.R.L.

și M. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: încetarea actelor de concurență neloială constând în deturnarea clientelei și în alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe care au produs și produc pagube atât materiale, cât și morale reclamantei; înlăturarea actelor de concurență neloială săvârșite de către pârâți; obligarea pârâților, în solidar, la plata unei sume în cuantum de 1.000.000 euro, reprezentând prejudiciul material și moral cauzat ca urmare a săvârșirii unor acte și fapte de concurență neloială; publicarea în presă a hotărârii judecătorești pronunțate, pe cheltuiala pârâților; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a depus precizare la acțiune, prin care a arătat, raportat la cuantumul pretențiilor, că suma de 1.000.000 euro este compusă din 900.000 euro, prejudiciu material, și 100.000 euro, reprezentând prejudiciu moral. Prin sentința civilă nr. 1798 din 25 iunie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtele L. S.R.L. și M. S.R.L., ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins capetele de cerere nr. x și 2, ca lipsite de interes. A respins în rest cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată. A respins cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienții N. S.R.L., O. S.R.L.

și P. S.R.L., ca neîntemeiată. A obligat pârâta F. la plata sumei de 7.096 RON, cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtelor L. S.R.L. și M. S.R.L. privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată. A luat act că reclamanta, societățile interveniente și pârâții B., D., E., G., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. K. S.R.L. și-au rezervat dreptul de a cere cheltuieli de judecată pe cale separată. Prin decizia civilă nr. 1946A din 16 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de apelanta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 1798 din 25 iunie 2021 și împotriva încheierii din 14 martie 2018 și de apelanții-pârâți B., D., E., G., S.C.

I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., S.C. H. S.R.L., S.C. K. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1798 din 25 iunie 2021 și împotriva încheierii din 19 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu A. S.R.L și S.C. O. S.R.L. A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. și de apelanta-intervenientă S.C. O. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1798 din 25 iunie 2021 și împotriva încheierii din 19 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu pârâtele H. S.R.L., K. S.R.L., B., D., E., G., I. S.R.L., J. S.R.L. F., L. S.R.L., S.C. M. S.R.L. și C.. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și s-a dispus obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 900.000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri.

A fost admisă cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. O. S.R.L. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 48.478 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în primă instanță și la plata sumei de 42.868 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel. Împotriva acestei decizii, pârâții L. S.R.L., F., B., D., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., G., E., C. au formulat cereri de recurs. În susținerea recursului declarat, pârâta L. S.R.L. a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9, art. 22 alin. (6), art. 477 alin. (1) C. proc.

civ., în sensul că a dispus obligarea societății la plata, în solidar cu ceilalți intimați-părâți, către intimata-reclamantă, a sumei de 900.000 euro, deși față de aceasta, prin încheierea de ședință din data de 16.12.2016 s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în aceea ce o privește, iar această soluție nu a fost atacată de niciuna din părțile din prezenta cauză. Ca atare, întrucât niciuna dintre părțile apelante, prin apelurile declarate, nu a adus nicio critică sentinței și încheierii din data de 16.12.2016, sub aspectul dezlegărilor date excepției lipsei calității procesuale pasive a societății, sentința apelată a intrat în autoritatea de lucru judecat, iar sub acest aspect, și nu putea face obiectul analizei instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă F. sunt următoarele: Un prim aspect de nelegalitate vizează faptul că instanța de apel a modificat radical concluzia primei instanțe, reținând răspunderea solidară a tuturor pârâților, fără a motiva clar de ce aceste încălcări contractuale, din sfera dreptului muncii, s-ar fi transformat în fapte de concurență neloială. Astfel, consideră că s-a nesocotit obligația de motivare a hotărârii, întrucât în decizia atacată nu se regăsește detaliat corespunzător cum îi sunt imputate fapte ce intră sub incidența Legii nr. 11/1991, instanța de apel ignorând faptul că reclamanta avea obligația să demonstreze existența unei reale concurențe neloiale, cu scopul de deturnare a clientelei.

Mai mult, instanța de apel nu a abordat dimensiunea culpei victimei (reclamanta), care, în calitate de profesionist, trebuia să demonstreze minime demersuri de a-și proteja interesele, în sensul art. 1.371 C. civ. Recurenta-pârâtă invocă și faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare prin modul în care curtea de apel a valorificat indirect probe care nu au fost admise, dată fiind și lipsa unei motivări clare privind vinovăția sa. În acest sens, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a luat în considerare faptul că apelanta-reclamantă a fost decăzută din dreptul de a propune noi probe. Astfel, deși prima instanță a constatat că apelanta-reclamantă nu a depus probele în termenul legal și a respins cererea de completare a expertizei și depunerea unor înscrisuri noi, instanța de apel, fără a infirma această soluție și fără a reanaliza probele deja administrate, a modificat hotărârea fondului.

Această schimbare ridică suspiciuni că instanța de apel s-a bazat, fie și indirect, pe probele tardive, deși acestea nu au fost oficial admise. Or, în această împrejurare, recurenta-pârâtă susține că nu a avut posibilitatea efectivă de a combate probele pe care, în mod indirect instanța de apel le-a luat în considerare, ceea ce afectează principiul contradictorialității. Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că decizia de apel rămâne nefundamentată sub aspectul răspunderii sale, contrar exigențelor de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și principiului dreptului la un proces echitabil, întrucât, deși în cazul altor salariați, a oferit o prezentare individualizată, chiar și generală, a motivelor pentru care a stabilit răspunderea acestora, raportându-se la rolul și contribuția fiecăruia, în situația sa, nu se regăsește nicio examinare ori justificare specifică.

Din perspectiva motivului de nelegalitate ce vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta-pârâtă susține că din dispozițiile Legii nr. 11/1991 nu se desprinde faptul că simpla încălcare a obligațiilor de muncă (fidelitate/confidențialitate) echivalează cu acte de concurență neloială, nefiind probat vreun demers activ al său de a redirecționa clienți către altă entitate. Referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.371 C. civ., recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a invocat (de principiu) vinovăția pârâților, însă, nu a mai examinat dacă reclamanta (victima), în calitate de profesionist, și-a îndeplinit obligațiile de minimă diligență pentru a împiedica prejudiciul.

Totodată, potrivit recurentei-pârâte, curtea de apel a aplicat eronat art. 1.370 C. civ., care reglementează răspunderea solidară, având în vedere faptul că în speță nu s-a dovedit imposibilitatea individualizării autorului faptei ilicite. Or, dispozițiile art. 1.455 C. civ. prevăd că solidaritatea nu se prezumă, iar instanța de apel a reținut totuși obligația solidară fără o justificare legală. Prin urmare, decizia de apel încalcă principiul răspunderii personale și contrazice normele de drept material aplicabile. Recurenta-pârâtă susține că, în cauză, nu există nicio bază contractuală sau legală care să impună răspunderea solidară, iar apelanta-reclamantă nu a fost în imposibilitate obiectivă de a individualiza autorii faptei.

De asemenea, referitor la modalitatea de interpretare a dispozițiilor Legii nr. 11/1991, recurenta-pârâtă arată că aceasta impune existența unor fapte concrete de concurență neloială, însă curtea de apel nu a expus nicio analiză în ceea ce privește situația sa, dacă și în ce mod a desfășurat acte de deturnare a clientelei. Astfel instanța de apel a reținut răspunderea fără probe clare, ceea ce contravine chiar principiului fundamental al răspunderii delictuale prevăzute de art. 1.349 C. civ. Consideră, de asemenea, că instanța a aplicat greșit inclusiv dispozițiile art. 1.357 C. civ., întrucât nu s-a demonstrat că a acționat cu intenția de a produce un prejudiciu, iar simpla executare a unui contract de muncă nu poate fi considerată un act de concurență neloială.

Mai mult, precizează recurenta-pârâtă că încetarea contractului său de muncă s-a produs prin demisie, nu ca urmare a unei sancțiuni, iar lipsa unei analize asupra motivelor reale ale demisiei, respectiv ca urmare a neplății drepturilor salariale, duce la o interpretare eronată a laturii subiective - intenția - și a vinovăției, punându-se pe nedrept în sarcina sa o culpă (chiar și în cea mai mică măsură), practic inexistentă. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 Cod procedură civilă. Motivele recursului declarat de recurenții-pârâți B., D., H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L.

sunt următoarele: O primă critică de nelegalitate invocată de recurenții-pârâți vizează faptul că soluția instanței de apel de recunoaștere a sentinței nr. 44/2000 publicată la 02.03.2020, pronunțată de Curtea de Apel Torino, este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 37 din Regulamentul (U.E.) nr. 1215/2012 și art. 4 C. proc. civ. Potrivit recurenților-pârâți, instanța de apel a reținut faptul că hotărârea judecătorească străină ar produce efecte în litigiul dedus judecății și, mai departe, a valorificat-o în raport de dispozițiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ., statuând, finalmente, că respectiva hotărâre le-ar fi opozabilă, cu încălcarea dispozițiilor art. 37 din Regulamentul (U.E.) nr. 1215/2012, întrucât recunoașterea a fost realizată în lipsa Certificatului eliberat în conformitate cu art. 53 din Regulament.

Recurenții-pârâți concluzionează în sensul că recunoașterea fiind condiționată de depunerea Certificatului în discuție, rezultă că, în lipsa acestuia, partea care invocă respectiva hotărâre străină este, din start, lipsită de acest beneficiu și că, în raport de dispozițiile art. 37 din Regulamentul (U.E.) nr. 1215/2012 și art. 4 C. proc. civ., soluția instanței de apel de recunoaștere a hotărârii italiene este nelegală. O altă critică de nelegalitate vizează faptul că soluția instanței de apel de reținere drept opozabilă pârâților din prezenta cauza a sentinței nr. 44/2000, pronunțată de Curtea de Apel Torino, este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 430, art. 431 și art. 434 C. proc. civ.

În cazul de față, nelegalitatea hotărârii instanței de apel constă în faptul că a reținut drept opozabilă o hotărâre judecătorească străină lipsită de dovada că ar fi definitivă în sistemul căilor de atac italian și că varianta în limba italiană a sentinței nr. 44/2000 nu poartă nicio semnătura, deci, chiar dacă acelei hotărâri străine nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 426 C. proc. civ., nu s-a făcut nicio minimă verificare privind veridicitatea, autenticitatea și rămânerea definitivă a respectivei hotărâri italiene. Referitor la recurentul-pârât B., cu privire la care s-a reținut încălcarea obligației de fidelitate și conflictul de interese, se invocă nelegalitatea hotărârii, aceasta fiind dată cu încălcarea principiului disponibilității în privința limitelor judecății, reglementat de art. 9 C. proc.

civ. Se arată în acest sens că faptele reținute cu privire la acest pârât nu au făcut obiectul unei analize proprii a instanței de apel ci, au fost preluate din hotărârea italiană nr. 44/2000, instanța de apel procedând numai la încadrarea respectivelor fapte în categoria celor reglementate de art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea 11/1991. În susținerea depășirii limitelor învestirii instanței, se menționează că faptele deduse judecății și circumscrise celor reglementate de art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea 11/1991, astfel cum sunt menționate și în cererea de chemare în judecată sunt: parazitism economic, confuzia, dezorganizarea întreprinderii A. S.R.L., fără ca reclamanta să-i fi imputat recurentului-pârât încălcarea unei prezumtive obligații de fidelitate și/sau conflictul de interese.

Așadar, în raport de principiul disponibilității părților în privința limitelor judecății, reglementat de art. 9 C. proc. civ., rezultă că cercetarea instanței de apel era limitată exclusiv la faptele invocate de reclamantă, verificarea existenței altor fapte, precum așa-zisa încălcare a obligației de fidelitate, fiind interzisă. Din altă perspectivă, o altă nelegalitate a deciziei recurate este aceea că instanța de apel, a "atribuit" faptele de așa-zisă încălcare a obligației de fidelitate și conflictul de interese reținute de instanța italiana a fi fost săvârșite împotriva societății italiene N. S.R.L., drept a fi fost săvârșite împotriva societății reclamante din cauza pendinte. Sub un alt aspect, recurenții-pârâți susțin că argumentul instanței de apel în sensul că în anul 2014 H. S.R.L.

desfășura activitate de web agency, cu același obiect de activitate ca A. și în concurență directă cu aceasta are la bază motive contradictorii, hotărârea fiind dată cu încălcarea prevederilor Ordinului nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităților din economia națională emis de Institutul Național de Statistică și cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ. Susțin recurenții-pârâți contradictorialitatea considerentelor instanței de apel, care, cu referire la activitatea desfășurată în anul 2014 de H. S.R.L., a reținut că în perioada care formează obiectul acțiunii (octombrie 2013- decembrie 2014), pârâta a avut ca activitate principală -cod CAEN- 6201 - Activități de realizare o softului la comandă, pentru a concluziona că în anul 2014 aceasta desfășura activitate de web agency.

Mai arată recurenții-pârâți că instanța de apel, referitor la activitatea efectiv desfășurată de către J. S.R.L., I. S.R.L., H. S.R.L și K. S.R.L., a ignorat susținerile prin care au arătat că activitatea concretă a acestora este de CSP deci, similară cu a intervenientelor, iar nu de web agency - așa cum era cea desfășurată efectiv de reclamantă. Aceste deficiențe ale analizei realizate de instanța de apel relevă, în opinia lor, o greșită raportare la principiile care rezultă din prevederile art. 22 alin. (2) și (6) din C. proc. civ., coroborat cu principiul contradictorialității, astfel cum este consacrat prin art. 14 alin. (4) și (5) din C. proc. civ., invocându-se în acest sens mijloacele de probă administrate în cauză.

Mai arată recurenții-pârâți că, pe de altă parte, soluția instanței de apel este dată și cu încălcarea prevederilor Ordinului nr. 337/2007 privind actualizarea Clasificării activităților din economia națională emis de Institutul Național de Statistică, în raport de care susțin că, la determinarea activității efectiv desfășurată de o societate, elementul supus analizei și cercetării este activitatea concretă care a generat peste 50% din veniturile respectivei societăți. Or, considerentele instanței de apel relevă faptul că nu a fost analizat elementul relevant reprezentat de activitatea concretă desfășurată de pârâte.

Recurenții-pârâți susțin, de asemenea, că soluția instanței de apel prin care s-a constatat comportamentul de concurență neloială pus în aplicare de către pârâtul D’AGOSTINO, astfel cum s-ar fi reținut prin Ordonanța de clasare din 08.11.2017 a Tribunalului din Torino, este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 6 C. proc. civ. respectiv, a dispozițiilor art. 430, art. 431 și art. 434 Cod procedură civilă. În primul rând, în acest sens, recurenții-pârâți susțin că, după cum denumirea documentului o relevă, prin Ordonanța de clasare din 08.11.2017 a Tribunalului din Torino s-a dispus clasarea tuturor așa-ziselor fapte penale imputate acestui pârât și deduse organelor de anchetă italiene, în urma cercetărilor, plângerea penală fiind respinsă.

Constatarea instanței de apel conform căreia "comportamentul de concurență neloială a fost pus în aplicare de către B.", reprezintă o deficiență de judecată, cele citate anterior fiind scoase din context. Dintr-o altă perspectivă, același motiv de casare se impune și față de faptul că prin Ordonanța de clasare din 08.11.2017, dată de Tribunalul din Torino, toate faptele imputate acestui pârât au fost infirmate de instanța italiană, inclusiv cea vizând comportament de concurență neloială, puterea de lucru judecat a respectivei hotărâri fiind ignorată de instanța de apel. Referitor la soluția instanței de apel prin care s-a constatat că acești pârâți, prin motivele de apel formulate, nu au înțeles să conteste faptele reținute în sarcina lor de către prima instanță, este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 6 C. proc.

civ. În acest sens, recurenții-pârâți arată că au contestat cele reținute de instanța de fond în sarcina lor, formulând apel împotriva considerentelor din sentință, ce vizau parazitismul economic. O altă critică vizează faptul că soluția instanței de apel prin care s-a reținut faptul că pârâta D. ar fi săvârșit fapta de deturnare de clientelă este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar cele pe care le cuprinde sunt contradictorii. Se precizează, în acest sens, că în perioada care formează obiectul acțiunii, această pârâtă a fost salariata societății reclamante, pe poziția de asistent manager, conform contractului individual de muncă din data de 02.05.2011.

Analizând dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) și c) din Legea 11/1991, se observă faptul că legiuitorul a reglementat separat fapta de deturnare de clientelă de fapta constând în "orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credinte și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață" (art. 2 alin. (2) lit. c). Câtă vreme prin cererea de chemare în judecată au fost invocate atât dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea 11/1991, cât și cele de la lit. c), rezultă că instanța avea obligația analizării elementului material al fiecărei pretinse fapte și, ulterior, să procedeze la încadrarea faptei/faptelor. Deși la nivel declarativ, instanța de apel a reținut că pârâta ar fi făcut deturnare de clientelă, nu a indicat în mod concret nicio așa-zisă faptă a sa prin care să fi deturnat clientela reclamantei.

În cauză, instanța de apel a reținut că așa-zisa deturnare de clientelă s-ar fi materializat prin prestarea de activități de plăți și corespondență în favoarea societăților pârâte, fără a arăta care sunt motivele pentru care aceste activități reprezintă o deturnare de clientelă. În al doilea rând, aceste activități, cel mult, ar fi putut fi analizate în categoria reglementată de art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 11/1991, deci nu pot reprezenta element material al faptei de la art. 2 alin. (2) lit. b) din același act normativ, reținută cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ. Recurenții-pârâți invocă, de asemenea, că, în ceea ce o privește pe pârâta D., soluția instanței de apel prin care s-a reținut răspunderea civilă delictuală față de reclamantă este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.350 C. civ.

În dezvoltarea acestei critici, se arată că pârâta a avut calitatea de salariată a societății reclamante, iar că aceasta din urmă și-a întemeiat pretențiile pe instituția răspunderii civile delictuale, prin cererea de chemare în judecată imputându-se acestei pârâte, precum și celorlalte salariate, încălcarea obligației de fidelitate prevăzută de art. M pct. 2 lit. c) din C.I.M., respectiv, o clauzei de confidențialitate prevăzută de art. 1 lit. f) din C.I.M. Față de faptul că raportul juridic dintre reclamantă și pârâtă este un raport contractual, izvorând din contractul individual de muncă din data de 02.05.2011, rezultă că în acest litigiu, cercetarea se face pe târâm contractual, iar nu delictual, așa cum a reținut instanța de apel.

În raport de dispozițiile art. 1.350 alin. (3) C. civ., care în mod expres exclud posibilitatea vreuneia din părți de a înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale, nu este posibil să se apeleze la răspunderea civilă delictuală, calea de ales fiind numai aceea a răspunderii civile contractuale. Astfel, în raport de art. 9 alin. (2), coroborat cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., soluția instanței de apel trebuia fi aceea de respingere de plano a respectivei pretenții.

Referitor la soluția instanței de apel de a fi reținut comiterea de către recurenții-pârâți a faptei de deturnare de clientelă, se invocă faptul că această soluție este nelegală, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991, respectiv: existența unei acțiuni de deturnare a clientelei unei întreprinderi; acțiunea să fie realizată de către o persoană fizică ce are calitatea de fost sau actual salariat/reprezentant al acesteia; acțiunea să fi fost realizată prin folosirea de secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora; dezvăluirea informațiilor apreciate ca fiind "secret comercial" să aibă aptitudinea de a dăuna intereselor acelei întreprinderi.

În ceea ce privește evaluarea instanței de apel relativ la îndeplinirea condiției privind existența unei acțiuni de deturnare a clientelei unei întreprinderi, Curtea reținând societatea italiană Q. SPA drept client comun, este, potrivit recurenților-pârâți, nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (6) C. proc. civ. În acest sens, recurenții-pârâți afirmă că instanța de apel nu a indicat în mod clar și detaliat așa-zisa clientelă deturnată, cu ignorarea argumentelor arătate de aceste părți, motivele reținute fiind contradictorii. Totodată, din perspectiva acțiunii de deturnare a clientelei, recurenții-pârâți arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cu privire la atragerea clientelei prin manopere frauduloase.

În ceea ce privește evaluarea instanței de apel relativ la îndeplinirea condiției privind folosirea de secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora, soluția instanței de apel este nelegală, pe de o parte fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., iar pe de altă parte cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea 11/1991. Astfel, din considerentele instanței de apel nu se înțelege dacă s-ar fi uzurpat, sau nu, un secret comercial, iar din altă perspectivă, de vreme ce, instanța nu a indicat un secret comercial care să fi fost uzurpat, rezultă neîndeplinirea cumulativă a condițiilor menționate la art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 11/1991.

În ceea ce privește evaluarea instanței de apel relativ la îndeplinirea condiției privind folosirea de secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecției acestora, recurenții-pârâți susțin că soluția instanței de apel este nelegală, în sensul că nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Mai arată recurenții-pârâți că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a reținut confuzia dintre denumirea societății pârâte H. S.R.L. cu cea a societății A. S.R.L., soluția fiind nemotivată. O altă critică vizează faptul că soluția instanței de apel prin care a dispus obligarea în solidar a pârâților la plata sumei de 900.000 euro cu titlu de prejudiciu material este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și (4) C. proc.

civ., cu o incompletă evaluare a apărărilor care tindeau a demonstra că pentru perioada 2012 - 2014 cifra de afaceri a reclamantei a fost una în creștere, iar începând cu anul 2015 aceasta a înregistrat un regres ca urmare a deciziei societăților interveniente, de comun acord cu reclamanta. Recurenții-pârâți invocă nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva cuantumului prejudiciului reținut, în lipsa unor considerente apte a permite identificarea criteriilor/elementelor concret avute în vedere spre a stabili că valoarea despăgubirilor solicitate de intimata-reclamanta ar fi de 900.000 euro, constituind un viciu de nelegalitate și din perspectiva rigorilor stabilite prin art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. Un ultim motiv de casare invocat vizează încălcarea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat a soluției date de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a societăților L. S.R.L. și M. S.R.L., soluție care nu a fost apelată. În drept, a fost întemeiată cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 Cod procedură civilă. Recurenta-pârâtă G. a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate în recursul declarat: Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă susține că apărările sale nu au primit un răspuns astfel cum prevăd cerințele textului art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc.

civ. Analizând hotărârea instanței de apel, se poate observa că motivarea propriu-zisă cu privire la soluția de respingere a apelului recurentei este redată în 2 paragrafe, fiind afectată, în opinia sa, de viciul nemotivării. Pe de altă parte, din lecturarea comparativă a considerentelor în baza cărora instanța de apel a apreciat ca fiind dovedite faptele de presupusă concurență neloială ale pârâților B. și C., raportat la situația pârâtelor salariate, printre care aflându-se și recurenta, reiese că nu este tratată situația acestora din urmă, nefiind analizată contribuția efectivă a acestora în realizarea presupuselor fapte de concurență neloială, a formei de vinovăție, cât și a legăturii de cauzalitate dintre presupusele fapte ale pârâtelor salariate și întregul prejudiciu creat reclamantei.

A mai arătat recurenta-pârâtă că instanța de apel a reținut săvârșirea faptelor ilicite de către salariate în urma administrării probei cu interogatoriu, fără a se apleca asupra susținerilor părților și a întregului context faptic, analizând modalitatea, respectiv maniera în care pârâtele au acționat, la indicațiile pârâților B. și C., persoane cu atribuții de conducere, care de altfel au procedat la cooptarea pârâtelor salariate în cadrul societății A. S.R.L. și care au creat aparența controlării și deținerii societății. În ceea ce privește soluția de respingere a apelului împotriva încheierii din 19.02.2021, recurenta-pârâtă apreciază că sunt identificate motive contradictorii în argumentația oferită privind necesitatea analizării conținutului informațiilor regăsite în hardurile ce au făcut obiectul contestării pârâtelor salariate.

Recurenta-pârâtă invocă, de asemenea, încălcarea principiului legalității probelor și a dreptului la apărare, întrucât instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize informatice pe două dispozitive (laptopuri) care nu aparțin și nu au fost folosite de către pârâte, fapt recunoscut chiar de către reclamantă în ședința publică din 11.10.2018. Potrivit recurentei-pârâte, faptul că reclamanta nu a reușit să probeze că respectivele dispozitive au fost folosite de pârâtele salariate, reprezintă un element esențial care ar fi trebuit să determine eliminarea acestora din lista mijloacelor de probă. Cu toate acestea, solicitarea sa justificată de eliminare a acestor dispozitive din mijloacele de probă nu a fost luată în considerare, nefiind adusă nicio motivare concludentă asupra soluției de respingere.

Recurenta-pârâtă invocă și incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488. alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât argumentul instanței de apel în sensul că pârâții B. și C., împreună cu salariatele pârâtele, formau un grup unitar, luând deciziile împreună, ce erau puse în executare cu un singur scop comun, nu ține cont de raportul de subordonare dintre părți, nici de contribuția fiecărei persoane la săvârșirea presupuselor fapte. Mai arată recurenta-pârâtă că Legea nr. 11/1991 sancționează doar actele efective și directe de concurență neloială, iar în speță nu s-a dovedit existența unor astfel de fapte în sarcina sa, în condițiile în care, în mod corect și justificat, prima instanță a reținut că încălcarea obligațiilor de fidelitate/confidențialitate de către salariați poate atrage răspunderea pe tărâmul dreptului muncii, făcând inaplicabilă răspunderea în baza legii concurenței neloiale.

Încălcarea unei obligații de confidențialitate nu echivalează automat cu o faptă de concurență neloială, ci reprezintă cel mult o încălcare contractuală. Potrivit recurentei-pârâte, în mod nefondat și prin încălcarea principiului contradiclorialității, Curtea de Apel București a apreciat ca fiind reținute în sarcina pârâtelor salariate, respectiv în sarcina sa, a faptei de deturnare a clientei, prima instanță apreciind că se impuneau sancțiuni în baza contractului de muncă în situația în care s-ar fi constatat săvârșirea unor abateri ale pârâtelor salariate, iar apărările acestora au fost în sensul neadoptării niciunei măsuri de către angajator. În aceste condiții, recurenta-pârâtă susține că instanței de apel îi revenea obligația de a pune în discuția părților temeiul juridic aplicabil și de a clarifica natura exactă a răspunderii incidente în cazul pârâtelor salariate, asigurând respectarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

În egală măsură, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu a administrat nicio probă în urma căreia să rezulte finalitatea urmărită, în mod voit sau culpabil, de către recurentă a prejudicierii reclamantei, limitându-se la a face referire la considerentele sentinței civile nr. 44/2000, pronunțate de Curtea de Apel Torino, față de care a apreciat că nu s-a făcut dovada contrară. Mai susține recurenta-pârâtă că, în contra argumentelor tribunalului și în mod nefondat, Curtea a apreciat că dispozițiile sentinței s-ar putea aplica în prezenta cauză, în condițiile în care pârâtele-salariate nu au figurat în calitate de părți în procesul soluționat de Curtea de Apel Torino prin sentința civilă nr. 44/2000.

Ca atare, recurenta-pârâtă invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiune nulității - incidența punctului 5 al motivelor de casare - privind aprecierea curții de apel cu privire la considerentele sentinței nr. 44/2000 a Curții de Apel Torino, care nu îi poate fi opuse, instanța de apel având, totodată, obligația de a pune în discuția părților aplicabilitatea și incidența sentinței instanței italiene, în raport de art. 435 C. proc. civ. Mai arată recurenta-pârâtă că orice încercare de extindere a efectelor unei hotărâri străine asupra unor persoane care nu au fost parte în respectivul litigiu este o încălcare flagrantă a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

Mai mult decât atât, rolul curții de apel era de a clarifica aplicabilitatea hotărârii invocate de reclamantă pe parcursul procesului, aceasta nefiind depusă în susținerea pretențiilor sale împreună cu acțiunea introductivă în instanță. Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel trebuia să delimiteze răspunderea cu privire la cuantificarea prejudiciului, cu atât mai mult cu cât a acționat conform indicațiilor reprezentanților anagajatorului. Totodată, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel nu a clarificat forma de vinovăție în ceea ce o privește, reținându-se vinovăția sa fără a exista o probă clară și obiectivă, Curtea bazându-se exclusiv pe răspunsurile din cadrul interogatoriului, ceea ce este insuficient și necorespunzător exigențelor unui probatoriu temeinic.

Raționamentul instanței de control judiciar este criticabil și sub aspectul faptului că din administrarea interogatoriului nu reiese că într-adevăr recurenta-pârâtă a avut cunoștință de caracterul ilicit al activităților desfășurate și a acționat cu intenția de a afecta în mod neloial un concurent. Faptul că a realizat rapoarte privind traficul online pentru pârâta H. și raportări pentru alte societăți pârâte, la solicitarea expresă a persoanelor cu atribuții de conducere din cadrul societății reclamante, nu reprezintă o dovadă clară sau cel puțin un indiciu că aceasta avea cunoștință de existența unei activități ilicite. Sarcinile de raportare și analiză a datelor nu presupun, în mod necesar, o implicare în strategia comercială a entităților pentru care a efectuat respectivele rapoarte.

În contextul în care raportul de expertiză reține că nu se poate dovedi săvârșirea de către o anume persoană a ștergerii istoricului corespondenței, iar instanța a apreciat ca fiind dovedită această faptă, apreciază că vinovăția pârâților, respectiv a sa, nu a fost dovedită cu certitudine, instanța având sarcina de a administra probe clare și neechivoce. Mai susține recurenta-pârâtă că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta sa și prejudiciul pretins de reclamantă și că instanța de apel nu a realizat individualizarea contribuției la prejudiciu raportat la contribuția efectivă a sa, în calitate de salariat.

Potrivit recurentei-pârâte, Curtea de Apel București a reținut în mod neîntemeiat că angajații ar răspunde pentru faptele de concurență neloială, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 11/1991 și al art. 1.357 alin. (2) C. civ., stabilind în sarcina sa și a celorlalți angajați o răspundere solidară pentru întregul prejudiciu de 900.000 euro, fără a face distincția necesară între angajații simpli și persoanele care au avut putere de decizie, inițiativă și control asupra presupuselor fapte de concurență neloială.

Printre criticile aduse deciziei recurate menționează și lipsa analizei curții de apel cu privire la modalitatea de stabilire a proporției în care fiecare dintre părți a contribuit la producerea prejudiciului, precum și gradul de culpă al fiecăreia, în condițiile în care, potrivit principiilor răspunderii civile delictuale, răspunderea solidară se aplică doar atunci când divizibilitatea răspunderii nu poate fi stabilită, aceasta fiind însă o prezumție legală ce poate fi răsturnată prin probe care să individualizeze contribuția fiecărei persoane la producerea prejudiciului. Reținerea unei răspunderi solidare a tuturor pârâților, în condițiile în care gradul de culpă este diferit în persoana fiecărui pârât, raportat la calitatea de angajat sau reprezentant al societăților, are efecte injuste, conducând la angajarea răspunderii recurentei în mod disproporționat, fără o analiză corectă a contribuției fiecărei persoane la producerea prejudiciului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 Cod procedură civilă. Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă E. sunt următoarele: Din perspectiva motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a arătat motivele pentru care a fost obligată la plata unui prejudiciu semnificativ, de 900.000 euro, în aceleași limite și în solidar cu ceilalți intimați-pârâți, câtă vreme nu i se poate atrage răspunderea în aceeași măsură, și, mai cu seamă, în aceleași condiții și pentru aceleași fapte ca a intimaților C. și B., care au avut putere de decizie în cadrul societății A. S.R.L.

și au instrumentat toate faptele imputate. Recurenta-pârâtă susține că, deși curtea de apel a constatat că situația intimaților-pârâți C. și B. este una diferită față de intimații-pârâți persoane fizice, foști salariați ai societății A. S.R.L., aceștia având putere de decizie în societate și cei care au convins salariații să presteze anumite activități, a reținut săvârșirea unor fapte de concurență neloială față de societatea reclamantă A. S.R.L. de către toți pârâții în cauză, în solidar, fără a diferenția răspunderea acestora. Cu alte cuvinte, deși instanța de apel a expus un raționament logic și a constatat că intimați-pârâți C. și B. au fost persoanele cu putere de decizie, la momentul de referință, iar ceilalți pârâți au acționat ca simpli angajați, la dispoziția și sub controlul angajatorului lor, A. S.R.L., instanța a obligat toate părțile în solidar, fără a exista temei de drept.

Or, în aceste condiții, hotărârea atacată conține motive contradictorii, din moment ce soluția logică și corectă din punct de vedere juridic, în raport de piesele dosarului și de cele constatate de către instanța de apel, în acord cu instanța de fond sub aspectul diferențierii situațiilor în care s-a acționat de către persoanele implicate, s-ar fi impus să fie una de respingere a cererii de chemare în judecată față de recurenta-pârâtă și față de celelalte persoane fizice salariate. În plus, din considerentele hotărârii atacate reiese:"Curtea constată că "nu s-a probat faptul că salariații nu și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu și față de reclamantă, sau că dezorganizarea societății a avut loc ca urmare a demisiei angajaților, demisie intervenită ca urmare a neplății salariaților" - pagina 29, paragraful penultim.

În continuarea motivării, instanța de apel a apreciat că apelanta a dovedit numai acțiunea parazitară desfășurată de PÂRÂȚII C. și B., care s-au folosit de influența lor asupra angajaților și i-au convins pe aceștia să lucreze în interesul altei societăți (paragraful al doilea de la pagina 30), de unde rezultă din nou, faptul că, în analiza sa, instanța s-a raportat la aceste 2 persoane, care au fost factori de decizie și cei care au instrumentat pretinsele fapte imputate.

Potrivit recurentei-pârâte, nicăieri în cuprinsul motivării instanței de apel nu se regăsesc considerente cu privire la răspunderea sa sau a celorlate persoane fizice, foști salariați, care nu au acționat din proprie inițiativă sau pe cont propriu, ci, dimpotrivă, sub conducerea angajatorului lor, respectiv la dispoziția și sub ordinul C. și al lui B.. Mai precizează recurenta-pârâtă că nici după analizarea condițiilor generale de atragere a răspunderii părților implicate în cauză, instanța de apel nu a motivat nicăieri în cuprinsul hotărârii atacate, diferențiat, pentru fiecare pârât, criteriile particulare de apreciere a vinovăției în raport de repere clare, pentru a putea determina, în concret, modalitatea de evaluare a vinovăției și a contribuției, acolo unde există.

Or, în evaluarea răspunderii fiecărei părți implicate în cauză, hotărârea instanței de apel este lipsită de orice argumentație și orice considerent cu privire la situația recurentei-pârâte și nu se menționează nicăieri în cuprinsul hotărârii motivele pentru care s-a apreciat că poate fi trasă la răspundere pentru faptele deduse judecății și la obligarea la plată, în solidar, cu ceilalți pârâți. Recurenta-pârâtă invocă și incidența motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, atât a celor care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzută la art. 1.357 C. civ., cât și cea privind criteriile particulare de apreciere a vinovăției, prevăzute la art. 1.358, coroborat cu art. 1.382 C. civ.

privitor la răspunderea solidară și art. 1.383 C. civ. ce reglementează raporturile dintre debitori. În același timp, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea eronată și incompletă a dispozițiilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, dar și cu neaplicarea art. 1.370 (cu privire la răspunderea solidară) și a art. 1.371 C. civ., privitor la vinovăția comună, referindu-ne la contribuția intimatei-recurente A. S.R.L. la evitarea prejudiciului pretins. Pornind de la temeiul cererii de chemare în judecată, reprezentat de art. 7 din Legea nr. 11/1991, coroborat cu dispozițiile din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel în mod greșit a reținut că aceasta, dar și ceilalți intimați-pârâți persoane fizice, ce au avut calitatea de salariați, pot fi răspunzători în prezenta cauză și că le pot fi imputate astfel de fapte.

În raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991, recurenta-pârâtă susține că, în cazul săvârșirii de fapte de concurență neloială de către un angajat, este necesar în aprecierea circumstanțelor în care s-au săvârșit pretinsele fapte, să se stabilească dacă angajatul a acționat din proprie inițiativă și dacă a avut un interes propriu sau scop, precum și dacă prin faptele sale a urmărit să acționeze cu nerespectarea obligației sale de fidelitate față de angajator. Or, instanța de apel nu a avut în vedere, în aplicarea normelor de drept material invocate, că recurenta-pârâtă a fost un simplu salariat, fără putere sau poziție de decizie în cadrul societății, și nu a acționat în interes propriu sau cu reprezentarea unor fapte care să intre în sfera practicilor de concurență neloială.

Din contră, s-a dovedit și reținut și de către Curtea de Apel București în cuprinsul hotărârii atacate faptul că a acționat la ordinele superiorilor săi ierarhici, care i-au spus cum să își exercite atribuțiile la locul de muncă, fără să cunoască faptul că acționează într-un scop ilicit. Recurenta-pârâtă precizează că, deși a recunoscut faptul că a prestat activități pentru alte societăți și că a utilizat alte adrese de e-mail, nu putea fi subiectul activ al săvârșirii unor acte de concurență neloială, câtă vreme reprezentanții și conducătorii societății angajatoare, și anume C. și B. au fost cei care i-au indicat cum să procedeze și cum să își desfășoare atribuțiile de serviciu, fiind un simplu executant.

De altfel, arată că nu a avut nicio altă implicare, nici ea, nici celelalte persoane fizice angajate, nu a urmărit deturnarea clientelei către o societate înființată de recurenta-pârâtă sau cu care să aibă legături sau interese și nici nu a avut niciun beneficiu concret și dovedit, aspecte pe care instanța de apel ar fi trebuit să le aibă în vedere. Recurenta-pârâtă concluzionează că instanța de apel a făcut o analiză eronată și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale cu privire la persoanele ce pot fi subiectul unor practici de concurență neloială, în raport de circumstanțele în care s-au desfășurat evenimentele deduse judecății în prezenta cauză. În continuarea dezvoltării criticilor de nelegalitate, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat în mod eronat și normele de drept material privind condițiile răspunderii civile, respectiv art. 1.349, art. 1.357, art. 1.359 și art. 1.370 C. civ., dar și art. 1.382 și art. 1.383 C. civ.

privind răspunderea solidară. Din această perspectivă, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a stabilit o răspundere solidară fără analizarea condițiilor răspunderii și individualizării culpei fiecărui pârât (în special a sa), ceea ce contravine oricăror principii de drept, conducând la soluționarea cauzei în mod greșit. Referitor la aplicarea în mod eronat a art. 1.349 și a art. 1.357 C. civ., recurenta-pârâtă susține că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce o privește, arătând că a deținut calitatea de salariată a societății A. S.R.L., pe funcția de specialist marketing, în perioada martie 2014 - ianuarie 2015, când a demisionat din cauza faptului că angajatorul nu și-a mai îndeplinit obligația de plată a salariului.

Așadar, pentru o perioadă de aproximativ 8 luni, a avut calitatea de salariat, pe o poziție de executant, cu un salariu modic (de aproximativ 3.000 RON), fără atribuții decizionale în cadrul companiei, activitea desfășurată în cadrul reclamantei fiind întocmai celor solicitate în mod expres de superiorii săi ierarhici și nicidecum la inițiativa sa sau în interesul propriu sau al altor persoane cu care să aibă legătură.

Mai arată recurenta-pârâtă că, deși curtea de apel a constatat că și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu față de angajatorul său, fapt pentru care a concluzionat că nu se poate reține că ar fi săvârșit o practică de concurență neloială sub forma dezorganizării societății, Curtea a reținut, în ce privește fapta de "parazitism" economic că, potrivit probatoriului administrat, apelanta (A. S.R.L.) a dovedit numai acțiunea parazitară desfășurată de pârâții B. și C., care folosindu-se de influența lor asupra angajaților A. S.R.L., i-au convins pe unii dintre aceștia să lucreze în timpul programului de muncă în favoarea societății pârâte H. S.R.L., fără a demonstra și faptul că această din urmă societate nu ar fi putut să desfășoare activități în domeniul infrastructurii de servicii și cu valoare adăugată pentru telefonia mobilă dacă nu s-ar fi folosit de informațiile pe care le-a dobândit și de relațiile pe care și le-a făcut prin intermediul reclamantei.

Arătând că parazitismul economic apare când o întreprindere (sau o persoană) profită de acțiunile și de eforturile realizate de o alta, fără să suporte sau să participe la costurile acestora, recurenta-pârâtă consideră că nu i se poate imputa o astfel de practică neconcurențială, sub forma și modalitatea precizată, neputând fi săvârșită de un angajat al societății, și sub nicio formă, de un angajat care nu a acționat cu inițiativă, interes sau cu scopul de a obține anumite beneficii, de orice fel. De altfel, în ceea ce o privește, recurenta-pârâtă subliniază că instanța nu a cercetat și nu s-a raportat, diferențiat, la pretinsele acțiuni ale sale de natură ilicită, nereușind să arate în concret care sunt faptele care îi sunt imputate.

Recurenta-pârâtă susține și că instanța de apel nu a arătat care sunt faptele pârâților, în mod diferențiat, concret și aplicat, și, cu precădere, nu se înțelege în ce constă fapta ilicită săvârșită de aceasta, care, așa cum a precizat deja, nu a acționat din proprie inițiativă și nici cu încălcarea obligației de fidelitate față de angajatorul său, A. S.R.L., tot ce a lucrat fiind sub coordonarea și la solicitarea expresă a celor doi pârâți, B. și C.. În ce privește forma vinovăției, recurenta-pârâtă precizează că, nici în raport de această condiție a răspunderii civile delictuale, instanța de apel nu a procedat cu aplicarea corectă a normei de drept material invocată, respectiv art. 1.357 C. civ., întrucât din întregul probatoriul administrat nu s-a dovedit vinovăția sa, nici măcar sub forma culpei cea mai ușoară, câtă vreme a acționat sub influența și ordinul celor doi intimați-pârâți, în raport de prepușenie față de aceștia.

Relativ la prejudiciul produs și la legătura de cauzalitate, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a făcut nicio distincție în privința contribuției fiecărui pârât la crearea prejudiciului. Potrivit recurentei-pârâte, aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1.357 C. civ., privind forma vinovăției și contribuția părților la suportarea prejudiciului este în strânsă legătură cu dispozițiile art. 1.370, art. 1.382 și art. 1.383 C. civ., privind răspunderea în solidar care, de asemenea, au fost aplicate în mod greșit de către instanța de apel. În esență, critica sa privind soluția instanței de apel este îndreptată și în direcția stabilirii proporției în care fiecare dintre părți a participat la producerea prejudiciului sau cu gravitatea culpei fiecăruia.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că putea fi obligată la repararea prejudiciului în solidar, numai în măsura în care nu s-ar fi putut identifica elemente prin care să fie diferențiată și individualizată contribuția sau sarcina reparației în ceea ce îi privește pe pârâții persoane fizice, simpli salariați, ce nu au avut putere de decizie, ci au acționat ca simpli executanți. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă. În susținerea recursului declarat, recurenta-pârâtă C. a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate: Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a invocat o serie de probe în cuprinsul considerentelor, fără însă a face o analiză aplicată din perspectiva îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale referitoare la legătura de cauzalitate și prejudiciu, cum în mod judicios și argumentat a făcut instanța de fond. De altfel, instanța de apel nu a arătat în cuprinsul deciziei care ar fi argumentele juridice și probele care răstoarnă raționamentul primei instanțe și apărările formulate de intimații-pârâți. Ceea ce a făcut instanța de apel a fost să decupeze pasaje din hotărârea de fond, reți