Decizia nr. 400/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1733/2018 a Judecătoriei Sectorului 1

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București - secția I Civilă la 6 septembrie 2017 sub nr. dosar x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța: să constate nulitatea absolută a protocolului de plăți încheiat la 06.06.2011, a adendum-ului la protocolul de plăți, înregistrat sub nr. x/05.10.2012, respectiv a adendum-ului nr. 2 la protocolul de plăți, înregistrat sub nr. x/23.01.2013, ca urmare a lipsei intenției reclamantei de a încheia convenții, actele juridice contestate având o cauză falsă/nelicită, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii acestora; să stabilească valoarea justă a microbuzelor predate către pârâtă, obiectul celor 11 contracte de leasing reziliate, la momentul valorificării ulterioare a acestora de câtre pârâtă către terțe persoane; să stabilească eventuale diferențe de achitat sau de recuperat de către reclamantă, având în vedere valoarea justă stabilită la capătul 2 al cererii și valoarea rămasă de achitat conform scadențarului anexă la cele 11 contracte de leasing reziliate. În drept, a invocat art. 966 C. civ. de la 1864. Prin sentința civilă nr. 1733 din 21 martie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București - secția I Civilă, reținând că valoarea cererii depășește plafonul stabilit de legiuitor în art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la 30 mai 2018 sub nr. dosar x/2018 Prin sentința civilă nr. 893 din 01 aprilie 2021, prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, A. S.R.L. a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 1202 din 15 septembrie 2023, Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a constatat nulitatea apelului, ca urmare a lipsei calității de reprezentant a apelantei.

Împotriva deciziei civile menționate, A. S.R.L. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 1282 din 11 iunie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a V-a Civilă la 26 noiembrie 2024 sub nr. dosar x/2018 Prin decizia civilă nr. 103 A din 31 ianuarie 2025, Curtea de Apel București - sectia a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul și a respins ca neîntemeiată cererea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii civile, A. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. În motivare, autoarea recursului a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 948, art. 953, art. 955, art. 956 și art. 964 C. civ. de la 1864, susținând că validitatea unui act juridic și, implicit, nulitatea acestuia se analizează în raport cu dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii, 06.06.2011, data semnării protocolului de plăți, în raport și cu prevederile art. 3 și art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. După evocarea textelor de lege a căror aplicare greșită a afirmat-o și redarea unor considerente din decizia recurată, a menționat că desființarea celor 30 de contracte de leasing încheiate cu pârâta ar fi avut drept urmare obligația de predare a celor 30 de microbuze ce alcătuiau flota acesteia la acea dată, cu consecința imposibilității motivate de a-și mai exercita efectiv obiectul de activitate, anume transportul public de persoane în serviciu regulat și ocazional în trafic național în perioada octombrie 2010 - aprilie 2011, care coincide cu predarea celor 11 microbuze și încheierea adendum-ului la protocolul de plăți, aceasta trecând printr-o perioadă foarte grea din punct de vedere economic, pe fondul crizei financiare din anul 2009, împrejurare dovedită cu balanțele de verificare sintetică aferente perioadei menționate și din care reieșea că a înregistrat în mod constant pierderi. Titulara recursului a mai precizat că efectuarea zilnică a traseelor câștigate prin licitația electronică din anul 2008 era condiționată strict de existența parcului de microbuze menționat în caietul de sarcini, astfel că lipsa acestora ar fi condus în mod direct la pierderea licenței de transport, ceea ce ar fi echivalat cu imposibilitatea de a-și mai putea exercita efectiv obiectul de activitate, consecința directă fiind starea de faliment și, implicit, concedierea tuturor salariaților șoferi. În altă ordine de idei, a afirmat că temerea sa la încheierea actelor contestate este justificată de efectele directe produse prin desființarea celor 30 de contracte de leasing și predarea celor 30 de microbuze, respectiv că pârâta a constrâns-o la acel moment, ceea ce echivalează cu un scop ilicit și imoral din partea locatorului, care, cu rea-credință, a valorificat bunurile predate la un preț mult sub valoarea de piață, astfel cum reflectă rapoartele de expertiză întocmite în cauză. Prin urmare, diferența rămasă de plată, al cărei cuantum a fost precizat în protocolul de plăți, nu îi putea fi imputată, întrucât, în situația în care bunurile erau valorificate la valoarea de piață sau la una apropiată acesteia de la momentul rezilierii contractelor, prețul obținut ar fi putut acoperi în cea mai mare parte, dacă nu chiar integral, sumele rămase de plată. În acest context, a afirmat că în mod greșit s-a apreciat că nu ar fi făcut dovada intenției pârâtei de a vinde cele 11 microbuze sub prețul pieței cu scopul de a recupera de la aceasta daune-interese cât mai mari, ceea ce ar fi echivalat cu un scop ilicit/imoral din partea pârâtei la încheierea actelor contestate. Potrivit titularei recursului, dovada clară a intenției pârâtei de a valorifica bunurile sub prețul pieței rezultă din modalitatea lipsită de transparență aleasă pentru valorificare - primul venit, primul servit la prețul avansat, fără nicio negociere -, în cauză nefiind organizate licitații prin strigare, specifice în cazul vânzării unor mijloace fixe. Finalmente, cu referire la pretinsa neimplicare în revânzarea celor 11 microbuze predate, a precizat că nu poate fi reținută neimplicarea sa, dat fiind refuzul pârâtei care a invocat calitatea de utilizator a acesteia și a precizat că de valorificare se ocupă deja societatea C. S.R.L. Prin întâmpinarea transmisă la 3 noiembrie 2025, intimata-pârâtă D. S.A. (care a fuzionat în calitate de societate absorbantă cu B.) a solicitat, pe cale de excepție, verificarea timbrării corespunzătoare a cererii de recurs, iar, pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată și nefondată, cu consecința menținerii sentinței primei instanțe și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a înainta înscrisuri în acest sens. Recurenta-reclamantă nu a uzat de dreptul procesual de a formula răspuns la întâmpinare. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea din 02 decembrie 2025, constatându-se întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport. Prin rezoluția din 13 ianuarie 2026 s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului în completul de filtru la 17 martie 2026. La acest termen de judecată, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ. raportat la art. 493 alin. (5) din același cod, a luat în examinare excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare. Asupra excepției netimbrării cererii de recurs, Înalta Curte reține următoarele considerente: În cauză, prin rezoluția din 22 august 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a stabilit că recurenta-reclamantă datorează, pentru soluționarea recursului, o taxă judiciară de timbru în cuantum de 6.155,34 RON, potrivit art. 24 alin. (2) teza a II-a și art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013. Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, la 2 septembrie 2025, recurenta-reclamantă a formulat cerere de reexaminare, iar prin încheierea din 17 septembrie 2025 pronunțată în dosarul nr. x/2018, instanța supremă a respins cererea. Astfel cum reiese din actele dosarului, la 13 octombrie 2025, recurenta-reclamantă a înaintat la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 6.156 RON, datorate pentru soluționarea recursului conform dispozițiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv chitanța seria x/06.10.2025, emisă de Direcția Finanțelor Publice Locale Brăila. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că cererea de recurs formulată de A. S.R.L. îndeplinește condiția de formă prevăzută de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca neîntemeiată excepția de netimbrare invocată de intimata-pârâtă D. S.A. Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 și art. 483 alin. (3) din același cod, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. În speță, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care impune nu numai indicarea normei de drept material pretins nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunțate de instanța de apel, deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege se sancționează cu anularea recursului. Această soluție se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă în mod explicit din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, Înalta Curte notează că invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material înscrise în art. 948, art. 953, art. 955, art. 956 și art. 964 C. civ. de la 1864, prin memoriul de recurs nefiind dezvoltate veritabile critici de nelegalitate privind modul concret în care instanța devolutivă de control le-ar fi aplicat greșit. Astfel, deși recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează condițiile esențiale pentru validitatea unei convenții, condițiile de exprimare a consimțământului, violența ca viciu de consimțământ, respectiv obiectul convențiilor, nu argumentează în ce modalitate decizia recurată nu este conformă legii, criticile nefiind raportate la considerentele acesteia, ci vizează împrejurări de fapt ale pricinii ce nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate. În realitate, autoarea recursului nu aduce argumente de natură să convingă instanța de recurs că normele de drept material invocate în susținerea cazului de casare statuat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. ar fi fost aplicate greșit de către Curtea de Apel București, în condițiile în care nu contestă modul în care acestea au fost aplicate și nici nu precizează modalitatea în care ar fi trebuit să fie aplicate de către judecătorii din apel. Înalta Curte reține, astfel, că, prin memoriul de recurs, nu au fost formulate critici concrete asupra raționamentului instanței de apel care a determinat soluția de respingere ca nefondat a apelului și care să tindă să demonstreze nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată, ci au fost susținute aceleași critici deduse deja analizei în apel. Simpla evocare a prevederilor art. 948, art. 953, art. 955, art. 956 și art. 964 C. civ. de la 1864 nu este suficientă pentru a determina încadrarea argumentelor din memoriul de recurs în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme aceste susțineri nu se grefează și nu combat în vreun fel considerentele hotărârii atacate, așa încât nu permit, prin modalitatea de redactare, identificarea unor elemente de nelegalitate care să poată fi analizate de către instanța de control judiciar. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța devolutivă de control judiciar a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege. În consecință, cum recurenta-reclamantă nu tinde, printr-o argumentație juridică propriu-zisă, la infirmarea considerentelor regăsite în decizia recurată, simpla readucere în discuție a unor chestiuni deja tranșate în faza procesuală anterioară nu este în măsură să permită exercitarea controlului judiciar specific prezentei faze procesuale. Reținând, ca atare, că autoarea recursului nu a prezentat critici ce pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac și constatând, totodată, că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor art. 486 alin. (3) și art. 493 alin. (5) din același cod și să anuleze recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 103 A din 31 ianuarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă. Cât privește cererea formulată de intimata-pârâtă privind acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte notează că potrivit art. 452 C. proc. civ. "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs, potrivit art. 494 C. proc. civ., constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri justificative care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului. Pe cale de consecință, în lipsa unor înscrisuri din care să rezulte cheltuielile de judecată efectuate de intimata-pârâtă în etapa procesuală a judecății în recurs, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de această parte urmează a fi respinsă.