Decizia nr. 376/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: 1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.07.2022 pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administrația Națională Apele Române și Administrația Bazinală de Apă Siret, rezoluțiunea, respectiv, în subsidiar, rezilierea contractului de închiriere nr. x/7319 din data de 27.11.2020, precum și anularea adreselor (decizie) nr. x/29.04.2022 și 11569 din 15.06.2022 emise de A.B.A. Bacău, respectiv nr. x/2022 și y/17.06.2022 emise de A.N. Apele Române.

Reclamanta a solicitat ca, urmare a rezoluțiunii, să fie repuse părțile în situația anterioară, cu obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate în baza contractului de închiriere în sumă de 1.239.526,40 RON sau, ca urmare a rezilierii, să se dispună obligarea pârâtelor la plata contravalorii sumelor achitate în baza contractului de închiriere în sumă de 1.239.526,40 RON cu titlu de daune interese. A mai solicitat reclamanta obligarea pârâtelor la plata daunelor interese reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu obținerea avizelor și autorizațiilor în cuantum de 60.225,18 RON precum și la plata dobânzii legale aferente sumelor prevăzute la pct. 2, de la data formulări cererii de chemare în judecată și până la data plății efective.

În subsidiar, reclamanta a solicitat, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 1.239.526,40 RON reprezentând contravaloarea chiriilor pe care aceasta le-a plătit, cu cheltuieli de judecată. Prin precizările depuse în față Tribunalului Iași la data de 28.09.2022, reclamanta a completat cererea de chemare în judecată cu noi capete de cerere având ca obiect anularea deciziei nr. 198 din 28.06.2022 de retragere a Avizului de Gospodărire a Apelor nr. 24/08.02.2022, a răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/24.08.2022 emis de către Administrația Bazinală de Apă Siret și a răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/30.08.2022 emis de Administrația Națională Apele Române.

Această cerere a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 554/2004. Totodată, prin aceeași cerere, reclamanta a arătat că suma solicitată prin cererea inițială de chemare în judecată este 1.239.562,40 RON. Prin sentința civilă nr. 3078 din 16 decembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, s-a admis excepția necompetenței teritoriale invocată de către pârâta Administrația Bazinală de Apă Siret și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, unde cauza a fost înregistrată la 08.02.2023 sub același număr de dosar pe rolul - secției a II-a Civile și de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din data de 20.11.2023 dată în dosarul nr. x/2022, tribunalul a disjuns capetele de cerere având ca obiect anulare decizie 198/28.06.2022 de retragere a Avizului de Gospodărire a Apelor nr. 24/08.02.2022 emis de către Administrația Bazinală Siret din cadrul Administrației Naționale a Apelor Române, precum și a răspunsului la plângerea prealabilă nr. x/24.08.2022 emis de Administrația Națională a Apelor Române, pe rolul Tribunalului Bacău formându-se la data de 20.11.2023 dosarul nr. x/2023, având ca obiect anulare act administrativ. Prin sentința civilă nr. 429 din 21 octombrie 2024 pronunțată de Tribunalul Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2022 s-a respins ca nefondată excepția lipsei de obiect a capetelor de cerere privind rezoluțiune/reziliere contract privind pe reclamanta A. S.A.

și pe pârâtele Administrația Națională Apele Române, Administrația Bazinală de Apă Siret. S-a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect anulare adrese nr. x/29.04.2022, nr. y/15.06.2022, nr. x/CC02.05.2022 și nr. y/CC/17.06.2022, fiind respinse aceste capete ca inadmisibile. S-a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea unei sume de bani în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, fiind respins acest capăt ca inadmisibil.

S-au respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind rezoluțiune contract de închiriere nr. x/27.11.2020 și repunerea părților în situația anterioară; reziliere contract de închiriere și obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantum de 1.239.526,40 RON, reprezentând contravaloarea sumelor achitate în baza contractului; obligarea pârâtei la plata de daune-interese în cuantum de 60.225,18 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu obținere avize și autorizații; a capătului accesoriu privind dobânda legală. 2. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 470/2025 din 26 iunie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

3. Împotriva acestei decizii și a încheierii de dezbateri din 16 mai 2025 a formulat recurs reclamanta A. S.A., prin care a solicitat casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată. Memoriul de recurs a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat norme de procedură de ordine publică sancționate cu nulitatea absolută, prin soluționarea apelului de către o secție necompetentă funcțional.

În acest sens, a precizat că litigiul a fost soluționat în primă instanță de Tribunalul Bacău - secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, iar, potrivit regulilor de competență și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, apelul trebuia judecat de instanța ierarhic superioară cu aceeași specializare. Soluționarea cauzei de către secția I Civilă a Curții de Apel Bacău a fost calificată ca fiind contrară dispozițiilor art. 129 alin. (1) și (2) pct. 2 C. proc. civ., precum și caracterului de ordine publică al necompetenței funcționale. De asemenea, titulara memoriului de recurs a invocat încălcarea principiului disponibilității, consacrat de art. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a depășit limitele învestirii și ale cadrului procesual stabilit de părți.

În acest sens, s-a susținut că instanța de control judiciar devolutiv a analizat și a invalidat efectele notificării de rezoluțiune/reziliere unilaterală, deși pârâtele nu au formulat cerere reconvențională și nu au solicitat constatarea nelegalității sau ineficacității acesteia. Potrivit recurentei, prin pronunțarea asupra unor aspecte care nu au fost deduse judecății, instanța a încălcat regulile fundamentale ale procesului civil. Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a reținut culpa societății reclamante pentru neplata chiriei, fără a califica juridic această împrejurare și fără a explica legătura dintre această conduită și soluția de respingere a acțiunii, ceea ce face imposibil controlul judiciar asupra raționamentului adoptat.

Totodată, recurenta a criticat faptul că instanța devolutivă nu a analizat în mod efectiv și distinct motivele de apel privind respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de anulare a adreselor emise de intimate, prin care se susținea încetarea contractului prin acordul părților. Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanța de apel a omis să motiveze înlăturarea unor apărări esențiale privind obligația locatorului de a asigura folosința utilă și liniștită a bunului potrivit scopului contractului, rezumându-se la constatarea formală a predării terenului. Totodată, s-a susținut că instanța de apel și-a întemeiat raționamentul pe clauze contractuale inexistente sau interpretate în mod eronat, inclusiv prin atribuirea unor efecte juridice unor dispoziții care nu reglementau cauze de încetare a contractului, ceea ce a condus la o motivare incoerentă și neconformă cu conținutul actelor juridice analizate.

În cadrul motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile de drept material referitoare la rezoluțiunea unilaterală, în special art. 1552 C. civ., prin invalidarea efectelor notificării de rezoluțiune/reziliere unilaterală, deși aceasta fusese comunicată și producea efecte de drept, în lipsa unei acțiuni a debitorului prin care să se conteste caracterul său nelegal sau abuziv. S-a arătat că instanța a nesocotit caracterul unilateral și efectele de plin drept ale rezoluțiunii, analizând conduita părților ulterior încetării contractului. De asemenea, recurenta a criticat modul greșit de interpretare a obiectului și scopului contractului de închiriere, instanța de apel reținând, în mod eronat, că obiectul contractului îl reprezenta simpla folosință a terenului.

S-a arătat că această interpretare a ignorat atât clauzele contractuale și voința reală a părților, cât și documentația de atribuire, în care se prevedea expres că folosința închirierii era calificată prin scopul determinat al exploatării agregatelor minerale în vederea decolmatării albiei. Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1235, art. 1266-1268 C. civ. și art. 334 Cod administrativ, ajungând la o interpretare care lipsește contractul de efectele sale juridice.

Recurenta a mai arătat că, prin determinarea eronată a obiectului contractului, instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1786 C. civ., potrivit cărora obligațiile locatorului nu se limitează la predarea imobilului, ci includ menținerea bunului în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata locațiunii și asigurarea unei folosințe liniștite și utile, precum și prevederile art. 347 lit. d), e) și f) din Codul administrativ, obligații pe care intimata nu le-ar fi executat. Astfel, în opinia recurentei, instanțele au apreciat în mod greșit că neobținerea permisului de exploatare este imputabilă societății reclamante, reținând în sarcina intimatei exclusiv obligația de predare a imobilului.

În realitate, neobținerea permisului a fost determinată de imposibilitatea intimatei de a asigura folosința bunului în scopul pentru care contractul a fost încheiat și pentru care a fost organizată licitația publică. De asemenea, recurenta a susținut că riscul neobținerii autorizațiilor necesare exploatării, din cauza sarcinilor care grevează imobilul, nu a fost asumat prin clauzele contractuale, instanțele aplicând prevederi contractuale care nu au fost convenite de părți. Prin memoriul de recurs s-a mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1794 alin. (3) C. civ., reținând nejustificat că reclamanta a cunoscut cauza de evicțiune la momentul încheierii contractului.

S-a susținut că documentația de atribuire nu conținea nicio mențiune privind existența unei licențe de exploatare în favoarea unui terț, iar o eventuală aprobare ulterioară a unei astfel de licențe nu putea fi calificată drept o cauză de evicțiune cunoscută și asumată de recurenta la momentul participării la licitație. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă la 12 septembrie 2025. Prin întâmpinarea transmisă la 12 noiembrie 2025, intimata-pârâtă Administrația Bazinală de Apă Siret a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimată, cu consecința admiterii recursului astfel cum a fost formulat și obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 februarie 2026, cu citarea părților în ședință publică. Examinând hotărârile atacate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică, reîncadrată din oficiu în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta pretinde că încheierea de dezbateri din data de 16 mai 2025 este nelegală, ca urmare a încălcării competenței materiale procesuale, fiind invocate dispozițiile art. 129 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., precum și decizia de recurs în interesul Legii nr. 17/2018 pronunțată de instanța supremă, în sensul că necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică.

Cu prioritate, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost prima dată înregistrată la Tribunalul Iași - secția I Civilă, care și-a declinat competența în favoarea Tribunalului Bacău, cu motivarea că litigiile care decurg din executarea contractelor administrative în care se încadrează și cauza în speță sunt, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de competența instanțelor civile de drept comun, părțile efectuând o alegere de competență teritorială printr-o clauză contractuală.

Dosarul a fost înregistrat după declinare pe rolul secției a II-a Civile și de contencios administrativ și fiscal din cadrul Tribunalului Bacău, instanța pronunțând sentința civilă nr. 429 din 21 octombrie 2024. În pofida mențiunilor din practicaua acestei sentințe, din conținutul hotărârii pronunțate privind calificarea naturii cauzei, în considerarea obiectului și naturii litigiului, rezultă fără echivoc soluționarea unei cauze civile și nu de contencios-administrativ. Prin urmare, apelul declarat împotriva acestei sentințe a fost soluționat de instanța ierarhic superioară corespunzătoare și anume, Curtea de Apel Bacău - secția I Civilă. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

îngăduie invocarea motivului de casare în legătură cu nerespectarea competenței materiale procesuale, instituite prin norme de ordine publică, "în condițiile legii", cu respectarea cerințelor de invocare a excepției prevăzute de art. 130 alin. (2) C. proc. civ. Excepția necompetenței materiale procesuale trebuie invocată într-o anumită limită temporală și anume, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a invoca această apărare. Față de această exigență procedurală, rezultă că sintagma "invocată în condițiile legii" din cuprinsul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. se referă la regimul juridic al invocării excepției de necompetență materială, în sensul dispozițiilor menționate anterior.

Din analiza încheierii recurate, prin care se consemnează prezența ambelor părți în ședința de judecată din 16 mai 2025, rezultă neinvocarea excepției de necompetență materială procesuală a instanței de apel. Nefiind îndeplinită condiția impusă prin art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și anume, ca excepția să fi fost în prealabil invocată în condițiile legii, competența materială procesuală rămâne câștigată instanței de apel și nu mai poate face obiectul contestării direct în recurs, chiar dacă se invocă încălcarea unei norme de ordine publică, acest motiv de casare fiind înlăturat. Mai departe, cu referire la decizia pronunțată de instanța de apel, recurenta-reclamantă invocă prin memoriul de recurs incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc.

civ. Recurenta susține încălcarea principiului disponibilității și nesocotirea conținutului cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit instanța, respectiv de a se constata intervenită rezoluțiunea/rezilierea contractului dedus judecății, prin efectul notificării adresate pârâtei. Recurenta critică și lipsa unor considerente care să permită deplin verificarea raționamentului juridic al instanței de apel, de confirmare a concluziilor primei instanțe privind modul de încetare a contractului ori care să răspundă motivelor de apel privind scopul contractului și conținutul obligațiilor asumate de intimata-pârâtă, a căror neexecutare s-a susținut prin cererea de chemare în judecată.

Cum aspectele semnalate prin memoriul de recurs vizează în primul rând nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, în mod corect recurenta a încadrat critica în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență însă nu se verifică în cauză. Neregularitatea invocată presupune nesocotirea disponibilității părților, principiu consacrat de art. 9 din C. proc. civ., care statuează că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva art. 9 C. proc. civ., regula este că părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora instanța trebuie să se pronunțe.

Pretențiile sau apărările părților se întemeiază întotdeauna pe o stare de fapt care configurează cauza cererii de chemare în judecată, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția însăși. În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, trebuia să se conformeze atât dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., care impun o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând în fapt și în drept, cât și dispozițiilor art. 477 C. proc. civ. privind limitele judecății devolutive și ale art. 479 C. proc. civ. care impun instanței de apel să verifice legalitatea și temeinicia sentinței.

Prin acțiunea introductivă, recurenta-reclamantă a solicitat rezoluțiunea, în subsidiar rezilierea contractului de închiriere nr. x/7319 din 27 noiembrie 2020, repunerea părților în situația anterioară, restituirea sumelor plătite de reclamantă în temeiul contractului în sumă de 1.239.526,4 RON, în subsidiar în cazul rezilierii obligarea pârâtelor la plata sumei de 1.239.526,4 RON cu titlu de daune-interese. De asemenea, reclamanta a solicitat și plata daunelor-interese reprezentând contravaloarea cheltuielilor cu obținerea avizelor și autorizațiilor în cuantum de 60.225,18 RON, cu dobânzile legale prevăzute de lege. Recurenta-reclamantă invocă rezoluțiunea și în subsidiar rezilierea, ca efect al notificării, în temeiul art. 1552 C. civ., prevalându-se de efectul irevocabil de la data comunicării către debitor.

În cuprinsul convenției, s-a reținut prin decizia recurată că părțile au reglementat expres condițiile în care intervenea sancțiunea rezilierii. În acest cadru al judecății, instanței îi revenea rolul de a verifica dacă rezilierea unilaterală a operat în limitele legii și ale voinței părților. De asemenea, Înalta Curte reține și că existând un contract, pretențiile recurentei-reclamante nu puteau avea ca temei îmbogățirea fără justă cauză, instituție juridică reglementată cu caracter subsidiar, prin dispozițiile art. 1348 C. civ., concluziile instanței de apel privind inadmisibilitatea cererii fiind corecte.

Rezilierea nu are efect retroactiv, însă Înalta Curte subliniază că reclamanta a învestit instanța civilă cu o acțiune în răspundere contractuală, urmărindu-se repararea prejudiciului cauzat acesteia de către intimatele-pârâte sub forma plății daunelor-interese compensatorii, ca urmare a neexecutării ori executării necorespunzătoare a obligațiilor asumate, astfel cum au fost formulate prin caietul de sarcini și contract. Modalitatea de încetare a contractului reținută prin sentința apelată a fost contestată de reclamantă în calea de atac devolutivă, acordul de voință și rezilierea fiind prevăzute prin contract ca modalități distincte de încetare a acestuia.

Prima instanță reținuse, prin sentința apelată, că reclamanta nu mai poate solicita rezilierea, prevalându-se de notificare în temeiul art. 1552 C. civ., întrucât contractul ar fi încetat prin acordul părților, începând cu 1 aprilie 2020. În legătură cu pretinsul acord de încetare a contractului de la 1 aprilie 2020, instanța de apel reține că la o altă dată și anume, 1 aprilie 2022, reclamanta a comunicat notificarea de reziliere potrivit art. 1552 C. civ., față de care cocontractantul și-a exprimat un acord limitat la încetarea obligației de plată a chiriei, începând din aprilie 2022. Cu toate acestea, instanța de apel reține și că reclamanta nu ar fi continuat să își execute obligația de plată a chiriei până la data introducerii cererii de chemare în judecată (1 iulie 2022), argument menit să sprijine concluzia privind lipsa de efecte a notificării de reziliere.

Prin urmare, considerentele instanței de apel, deși menite să confirme soluția adoptată de prima instanță, stabilesc o altă situație de fapt, în sensul excluderii unui acord de încetare a convenției anterior notificării de reziliere, însă nu reușesc să explice în mod coerent, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., încadrarea situației particulare de speță în drept, în raport cu normele de drept substanțial incidente rezilierii. Înalta Curte constată și că recurenta-reclamantă invocă aspecte esențiale de drept care, deși supuse judecății prin motivele căii de atac, nu și-au găsit un răspuns adecvat în considerentele deciziei instanței de apel sau cu privire la care analiza instanței este insuficientă, cu concluzia incidenței motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., urmând a fi relevate în cadrul motivului de casare următor. În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de recurs privind aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită, prin decizia recurată, a dispozițiilor privind cauza convenției - art. 1235 C. civ. și stabilirea cadrului legal incident în mod greșit, prin ignorarea dispozițiilor speciale ale Codului administrativ și a regulilor de interpretare a convenției din C. civ., cu consecința identificării greșite a naturii și a conținutului obligațiilor ce reveneau cocontractantului, a cărui culpă urma a se verifica, în vederea stabilirii răspunderii, critici care sunt întemeiate.

Înalta Curte reține că instanța de apel avea obligația ca, în virtutea rolului de instanță de control judiciar devolutivă, învestită cu verificarea aplicării legii de către prima instanță, să stabilească prioritar calificarea juridică exactă a raporturilor contractuale stabilite de părți, avându-se în vedere obiectul locațiunii și scopul contractului, în vederea identificării și aplicării corecte a întregului cadru normativ incident. Instanța de apel motivează că obiectul contractului dedus judecății îl formează folosința bunului imobil - un perimetru în suprafață de 120.000 m.p. teren albie minoră a râului Moldova - în schimbul plății unei chirii lunare, prin urmare natura convenției fiind cea a unui contract de închiriere, în analiza căii de atac au fost aplicate dispozițiile de drept comun din C. civ.

Clarificarea raporturilor juridice dintre părți implica identificarea corectă a scopului urmărit de fiecare dintre părți, în încheierea contractului, potrivit art. 1235 C. civ.. În mod firesc, interesele părților pentru încheierea convenției sinalagmatice, cu titlu oneros, sunt orientate către eficiența lor economică și avantajele pe care le poate aduce acestora. Contrar dispozițiilor art. 1235 C. civ., instanța de apel nu reține decât obligațiile care cad ambele în sarcina recurentei-reclamante și anume, plata chiriei pentru folosința terenului și înlăturarea materialului aluvionar care corespund, în realitate, interesului economic al intimatei cocontractante. Scopul principal al contractului, declarat de părți, consta în decolmatarea albiei, în sensul asigurării secțiunii de scurgere a apei, însă contractul nu a avut forma unui contract de prestări servicii de decolmatare, fiind intitulat contract de închiriere.

Instanța de apel omite să observe că prin art. 11 lit. v) din contract se prevede încheierea între aceleași părți a abonamentului de utilizare a resurselor minerale, necesar pentru determinarea volumului de agregate ce urma a fi extras de recurenta-reclamantă. De altfel, din cuprinsul avizului emis de intimata-pârâtă nr. 24 din 8 februarie 2022 în vederea confirmării acestui drept de exploatare, rezultă explicit că scopul investiției recurentei este exploatarea agregatelor minerale (balastiere). Înalta Curte reține că regimul juridic pentru exploatarea resurselor minerale din albiile râurilor se bazează pe o structură duală ce implică folosința suprafeței închiriate (închirierea nu poate avea ca obiect direct resursa minerală, ci suprafața din albia râului necesară exploatării) și, pe de altă parte, gestionarea resursei minerale.

Închirierea imobilului aflat în proprietatea publică a statului era o condiție pentru a se desfășura efectiv activitatea de exploatare, având o destinație specială, potrivit convenției și reglementărilor speciale incidente, contractul părților având natura juridică a unui contract administrativ, supus dispozițiilor speciale din Codul administrativ (O.G. nr. 57/2019) privind închirierea bunurilor proprietate publică și H.G. nr. 183/2020, dispoziții legale care nu se regăsesc în analiza în drept efectuată de instanța de apel, deși au fost invocate expres de reclamantă, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin apel. În primul rând, instanța de apel trebuia să pornească de la premisa că o completare cu normele de drept comun din C. civ.

privind locațiunea se putea efectua în măsura în care nu contravin regulilor incidente instituite prin Codul administrativ (O.G. nr. 57/2019). Spre deosebire de dreptul comun, unde libertatea contractuală este deplină, în cazul închirierii unui bun care se află în proprietatea publică a statului, locatarul fiind desemnat prin derularea unei proceduri publice de licitație publică, clauzele contractului încheiat cu ofertantul declarat câștigător sunt predeterminate de caietul de sarcini și de cadrul normativ incident. Regimul juridic, în această situație, este reglementat prin normele imperative din Codul administrativ, în temeiul cărora închirierea bunurilor aflate în proprietate publică se realizează prin proceduri riguroase prevăzute de lege, garantându-se aplicarea principiilor transparenței și tratamentului egal al ofertanților.

De asemenea, regimul general din Codul administrativ este completat de legile speciale privind categoria specifică de bunuri proprietate publică, fiind astfel strict reglementate obligațiile locatarului, în mod deosebit cu privire la respectarea destinației bunului închiriat. În speță, raporturilor juridice de locațiune și de exploatare dintre părți le erau incidente dispozițiile din Legea apelor nr. 107/1996 și Legea minelor nr. 85/2003 cu modificările și completările ulterioare.

Pentru activitățile de decolmatare, precum și de exploatare a agregatelor minerale erau necesare mai multe acte de reglementare menționate în cuprinsul caietului de sarcini și anume: autorizația de mediu care să permită funcționarea efectivă a activității de extracție, stabilind parametrii funcționali și măsurile de protecție a mediului, actele de gospodărire a apelor în sarcina intimatei, adică avizul pentru faza de proiectare a amplasamentului și ulterior, autorizația de gospodărire a apelor, precum și permisul de exploatare (licența care conferă dreptul legal de extracție a resurselor minerale), în competența Agenției Naționale pentru Resurse Minerale (A.N.R.M).

Locatarul (recurenta-reclamantă) nu putea întrebuința bunul imobil aflat în proprietatea statului decât potrivit destinației stabilite prin caietul de sarcini și contract, fiindu-i interzise desfășurarea și organizarea altor tipuri de activități decât cele expres prevăzute prin convenția încheiată cu locatorul Administrația Bazinală de Apă Siret. În acest context normativ special care determină și natura obligațiilor asumate de părți, destinația bunului imobil închiriat pe durata determinată din contract avea un caracter esențial și urma să fie asigurată de locatorul cu care se încheia abonamentul de exploatare în temeiul Legilor nr. 107/1996 și nr. 85/2003, astfel cum s-a prevăzut prin contractul de închiriere, acestuia revenindu-i și răspunderea pentru obligațiile neexecutate sau executate necorespunzător.

Astfel, este întemeiată critica recurentei-reclamante în sensul că analiza răspunderii exclusiv prin prisma respectării obligației de predare a suprafețelor contractate de teren din albia râului nu corespunde decât parțial cadrului contractual și legal la care se referă recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată și apel. În realitate, recurenta-reclamantă a solicitat rezilierea și plata despăgubirilor pentru încălcarea obligației contractuale privind asigurarea folosinței netulburate a bunului imobil, potrivit destinației stabilite de părți, pe tot timpul închirierii (art. 10 lit. e) și culpa cocontractantului care a continuat să încaseze în avans chiria și să execute contractul, inclusiv prin emiterea Avizului de gospodărire a apelor nr. 24 din 8 februarie 2022, în vederea obținerii de către reclamantă a dreptului de exploatare, deși prin Ordinul A.N.R.M.

nr. 133 din 6 iulie 2021, publicat în Monitorul Oficial nr. 695 din 14 iulie 2021, fusese aprobată o licență de concesiune altei societăți, ceea ce a determinat imposibilitatea exploatării agregatelor, deci dispariția cauzei economice și juridice. Concluziile instanței de apel, în sensul neîndeplinirii condițiilor rezilierii, în temeiul art. 1549 C. civ., respectiv a inexistenței culpei locatorului se întemeiază pe constatarea că premisele legale necesare desfășurării activității de exploatare reveneau locatarului, respectiv obligația neexecutată avea un alt titular.

În cauză, recurenta-reclamantă a notificat rezilierea contractului încheiat cu Administrația Națională Apele Române - Administrația Bazinală de Apă Siret, urmare a refuzului autorității publice competente, respectiv Agenția Națională pentru Resurse Minerale de a-i elibera permisul de exploatare pe temeiul aprobării unei alte licențe, aceasta fiind încheiată în mod legal încă din 27 mai 2005, astfel cum se reține cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 2464 din 25 aprilie 2024 în favoarea terțului B. S.R.L., care, de altfel, participase și la licitația publică de atribuire a contractului în speță.

Deținerea unei licențe aprobate având același obiect și pe același amplasament determina o imposibilitate legală de emitere a unei noi licențe recurentei-reclamante ori a unui permis de exploatare, în temeiul dispozițiilor speciale ale Legii minelor nr. 85/2003, ceea ce lipsea de utilitate economică pentru recurenta-reclamantă contractul încheiat cu intimata-pârâtă. Obligația de a deține avizele și autorizațiile necesare desfășurării activităților în cadrul bunului imobil închiriat presupunea sarcina recurentei-reclamante de a le obține ulterior încheierii contractului, înainte de a începe executarea lucrărilor, într-o ordine dictată de parcurgerea prevederilor prevăzute de lege, care implica depunerea unor documentații de natură tehnică, urmând să își păstreze valabilitatea pe durata derulării contractului.

Înalta Curte formulează observația că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a ridicat problema de drept a riscului contractual privind obținerea de la o autoritate publică (A.N.R.M.) a licenței, în absența culpei sale, respectiv ca urmare a unei alte licențe prin care se instituia un drept exclusiv în favoarea unui terț, însă în temeiul unor raporturi juridice preexistente procedurii de atribuire prin licitație publică a contractului, ceea ce punea, în primul rând, o problemă de securitate juridică, dar și de partajare a riscului contractual.

Din această ultimă perspectivă, este întemeiată critica recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel avea obligația de a verifica, în primul rând voința părților, astfel cum rezultă din caietul de sarcini și contract, prin care se reține că părțile au statuat expres doar în cazul actelor de reglementare din domeniul mediului că locatarul își asuma integral riscurile legale legate de neobținerea acestor acte și, în consecință, nu ar fi putut solicita locatorului restituirea valorii chiriei datorate de la data încheierii contractului. De altfel, existența impedimentului legal legat de aprobarea licenței de concesiune unui terț a justificat invocarea ca temei al cererii de chemare în judecată și a art. 1794 alin. (2) teza finală din C. civ..

Tulburarea de drept a folosinței bunului imobil închiriat, potrivit destinației speciale, fiind atât de gravă încât locatarul nu ar fi contractat, se justifica legal valorificarea posibilității permise expres de lege, de a solicita rezilierea contractului. În acest context, recurenta-reclamantă invocă și aplicarea greșită, prin decizia recurată, a dispozițiilor de drept material ale art. 1794 alin. (3) C. civ., critică pe care Înalta Curte o găsește, de asemenea, întemeiată. În motivarea respingerii apelului, instanța de apel reține incidența art. 1794 alin. (3) C. civ.. Această normă legală se referă la o situație de excepție, în care locatarul nu are dreptul la daune-interese pentru pierderea folosinței bunului luat în locațiune, ca urmare a evicțiunii, în ipoteza în care le-ar pretinde de la locator cu rea-credință, deși cunoștea cauza evicțiunii la momentul încheierii contractului.

În speță, cauza evicțiunii astfel cum a fost formulată prin cererea de chemare în judecată a fost pusă în legătură cu aprobarea licenței terțului B. S.R.L., prin Ordinul A.N.R.M. nr. 133/2021, urmare a modificărilor aduse Legii minelor nr. 85/2003, sub aspectul simplificării procedurilor de aprobare a licențelor în ipoteza raporturilor juridice de concesiune anterioare, prin Legea nr. 275/2020, intrată în vigoare ulterior încheierii contractului dedus judecății. În justificarea incidenței art. 1794 alin. (3) C. civ., instanța de apel susține că în urma plângerii formulate de terțul B. S.R.L., prin care s-a solicitat anularea procedurii de licitație publică în cadrul căreia fusese declarat ofertant câștigător recurenta-reclamantă, aceasta din urmă a luat cunoștință de existența dreptului de concesiune, deci a cauzei de evicțiune, anterior încheierii contractului.

Acest argument nu este de natură să înlăture răspunderea intimatei-pârâte. Instanța de apel ignoră cadrul normativ incident și anume, dispozițiile Codului administrativ, ale art. 334 și art. 335 care impuneau conținutul obligatoriu al caietului de sarcini, instituind obligația de a fi cuprinse în mod complet și corect toate informațiile necesare ofertanților privind obiectul închirierii liber de sarcini, deci inclusiv sub aspectul preexistenței unui drept valabil de concesiune a resurselor minerale ce urmau a fi exploatate. De asemenea, art. 342 alin. (1) din același act normativ reglementează și obligația anulării licitației dacă au fost descoperite abateri de la prevederile legale care făceau imposibilă încheierea contractului, obligație a cărei nerespectare nu ar putea fi imputată recurentei-reclamante.

Respingând plângerea privind anularea precedurii de licitație, în interpretarea instanței de apel, ar însemna că intimatele-pârâte ar fi generat o nouă procedură, în vederea exploatării aceluiași obiect, deși ar fi trebuit să respecte drepturile deja dobândite în virtutea unui act administrativ al altei autorități publice a statului, încălcându-se principiul securității juridice. De asemenea, refuzul ofertantului câștigător (recurenta-reclamantă) de a încheia contractul putea atrage după sine plata daunelor-interese.

Soluția de respingere a plângerii nu a fost atacată de către titularul acesteia, iar motivarea respingerii plângerii a fost aceea că, în lipsa unei aprobări valabile prin hotărâre de guvern a dreptului de concesiune - potrivit dispozițiilor legale care erau în vigoare la data procedurii de atribuire a contractului în speță - nu exista un impediment legal pentru desfășurarea procedurii și încheierea contractului cu recurenta-reclamantă, declarată ofertant câștigător, chestiune în afara disputei părților în litigiu.

Recurenta-reclamantă impută intimatelor-pârâte faptul că după modificarea Legii minelor nr. 85/2003 și aprobarea licenței terțului în virtutea raporturilor de concesiune anterioare, deși perimetrul terenului închiriat a devenit neexploatabil, s-a creat și s-a menținut aparența că executarea contractului încheiat de părți era în continuare posibilă și că folosința bunului imobil închiriat putea fi utilizată, potrivit scopului preconizat prin documentația de atribuire, ceea ce a condus la prejudicierea sa, motive neanalizate de instanța de apel. Prin urmare, pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva încheierii din 16 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 470/2025 din 26 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere problemele de drept dezlegate în cuprinsul acestei decizii, conform art. 501 C. proc. civ., precum și cererea privind cheltuielile de judecată care, în această etapă procesuală, nu pot fi acordate, urmare a casării cu trimitere spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat împotriva încheierii din 16 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 470/2025 din 26 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Definitivă. Pronunțată în ședința publică astăzi, 17 martie 2026.