Decizia nr. 375/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: 1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.01.2022 pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C. și D., ultimii doi prin reprezentanți legali A. și B., E., prin moștenitor F., G., H., F., I., J., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta K. S.A. Borzești, obligarea acesteia la plata sumei totale de 12.000.000 euro cu titlu de daune morale pentru prejudicial cauzat prin nerespectarea prevederilor contractelor individuale de muncă nr. x/04.01.2013 și nr. x/2005, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1391 C. civ., art. 253 Codul muncii și Legea nr. 319/2006.

Prin cererea reconvențională înregistrată la dosar la data de 15.03.2022, pârâta K. S.A. Borzești a solicitat obligarea reclamanților, în solidar, la publicarea pe cheltuiala proprie a hotărârii ce se va pronunța în cauză în cotidianul L., timp de 20 de zile, sub sancțiunea obligării la plata de daune cominatorii în caz de neconformare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 205-209 C. proc. civ., art. 430-431 C. proc. civ., art. 252. art. 253, art. 257, art. 1349-1352, art. 1357, art. 1372 C. civ., art. 167 alin. (2), art. 253 alin. (1) și art. 267 lit. d) Codul muncii și art. 13 lit. a), art. 44 din Legea nr. 319/2006. Prin cererea modificatoare din data de 24.06.2022, reclamanții au adăugat acțiunii introductive încă un capăt de cerere prin care au solicitat, în principal, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prejudiciile morale aduse reclamanților în urma evenimentului din 01.03.2021, potrivit art. 1357 s.u.

C. civ., și obligarea acesteia la plata sumelor indicate în cererea introductivă. În subsidiar, reclamanții au solicitat angajarea răspunderii civile contractuale, astfel cum s-a arătat în cererea initială. Prin sentința civilă nr. 90/2023 din 14 februarie 2023, completul specializat în litigii de muncă din cadrul secției I a Tribunalului Bacău a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale și, în consecință, a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea unui complet civil din cadrul aceleiași instanțe. Prin sentința civilă nr. 573/2024 din 6 august 2024, Tribunalul Bacău, secția I civilă a respins atât cererea principală, cât și cererea reconvențională, precum și solicitarea reclamanților privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Reclamanții au declarat apel împotriva acestei hotărâri, calea de atac fiind respinsă ca nefondată prin decizia civilă nr. 274/2025 din 6 mai 2025 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. 3. Împotriva acestei decizii, la 22 septembrie 2025, au formulat recurs reclamanții A., B., D., prin reprezentanți legali A. și B., C., prin reprezentanți legali A. și B., F., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului E., I., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului E., H., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului E., J. și G., prin care au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. În dezvoltarea criticilor formulate recurenții au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 13 lit. a) și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 319/2006, art. 175, art. 42, art. 43 și art. 181 din Codul muncii, precum și prevederile interne ale intimatei privind securitatea și sănătatea în muncă, apreciind în mod eronat că încălcarea obligațiilor angajatorului izvorâte din contractele individuale de muncă și lege nu poate fundamenta antrenarea răspunderii civile delictuale. Recurenții au arătat că dispozițiile legale privind securitatea și sănătatea în muncă, chiar dacă sunt reflectate în contractele individuale de muncă, au natura unor norme de drept material cu caracter imperativ, iar încălcarea lor reprezintă o faptă ilicită distinctă de simpla neexecutare contractuală.

În consecință, au susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că nerespectarea obligațiilor privind asigurarea securității și sănătății în muncă nu poate constitui temei al răspunderii civile delictuale față de terți, respectiv față de membrii familiei salariaților decedați De asemenea, recurenții au criticat considerentele instanței de apel potrivit cărora aceștia ar fi trebuit să formuleze pretențiile în calitate de moștenitori ai salariaților decedați, iar nu în nume propriu.

S-a susținut că o asemenea interpretare conduce la o aplicare greșită a principiului relativității efectelor contractului, în condițiile în care încălcarea obligațiilor legale de securitate a muncii a generat un prejudiciu propriu recurenților, constând în suferințele morale cauzate prin decesul celor doi angajați . Recurenții au arătat că, potrivit susținerilor lor, defuncții nu au avut posibilitatea efectivă de a exercita o acțiune contractuală împotriva angajatorului, întrucât decesul a intervenit la locul producerii accidentului ori la scurt timp după acesta. În aceste condiții, au apreciat că interpretarea instanței de apel ar conduce la situația în care angajatorul ar fi pus într-o poziție juridică mai favorabilă tocmai prin producerea rezultatului cel mai grav, respectiv decesul salariaților, ceea ce ar fi contrar principiilor generale de drept.

Totodată, recurenții au susținut că instanța de apel a ignorat faptul că incidentul violent din 1.03.2021 a fost calificat în mod definitiv drept accident de muncă de Tribunalul Bacău în cadrul dosarului nr. x/2021, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, iar obligația de a preveni accidentele de muncă revine exclusiv angajatorului, în temeiul Legii nr. 319/2006 și al Codului muncii. Nerespectarea obligațiilor privind organizarea locului de muncă și asigurarea securității angajaților a constituit una din cauzele producerii accidentului soldat cu decesul celor doi salariați, ceea ce atrage răspunderea civilă delictuală a intimatei față de persoanele prejudiciate. În ceea ce privește soluția pronunțată asupra răspunderii delictuale, recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1391 C. civ..

Aceștia au invocat alin. (2) și alin. (4) ale textului legal, arătând că dreptul la despăgubire pentru prejudiciul nepatrimonial suferit prin moartea victimei aparține, în nume propriu, ascendenților, descendenților și altor persoane care pot dovedi existența unui asemenea prejudiciu, în timp ce transmiterea dreptului de despăgubire moștenitorilor este condiționată de inițierea acțiunii de către defunct în timpul vieții, ceea ce nu putea fi cazul în speță. Recurenții au susținut imposibilitatea obiectivă a victimelor de a promova o acțiune anterior decesului, astfel încât interpretarea instanței de apel, în sensul că doar continuatorii în drepturi ai acestora ar fi putut formula despăgubiri, contravine dispozițiilor art. 1391 C. civ.

S-a arătat că textul legal nici nu permite inițierea unei acțiuni în numele defunctului de către moștenitori, ci doar continuarea acesteia dacă a fost pornită în timpul vieții, motiv pentru care recurenții au apreciat că au formulat în mod corect pretențiile în nume propriu. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă la 7 octombrie 2025. Prin întâmpinarea transmisă la 20 noiembrie 2025, intimata-pârâtă K. S.A. Borzești a invocat excepția tardivității recursului, solicitând în subsidiar, respingerea căii extraordinare de atac și obligarea recurenților la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Prin rezoluție a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 februarie 2026, cu citarea părților în ședință publică.

Analizând în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ. excepția nulității recursului, cu prioritate, Înalta Curte constată că nu este întemeiată, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatându-se că motivele invocate prin memoriul de recurs se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., considerente pentru care excepția urmează a fi respinsă. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Recurenții-reclamanți își întemeiază memoriul de recurs pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., incident atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Argumentarea este construită în sensul contestării modului în care instanța de apel, prin raportare la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, a încălcat obligația prevăzută de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., de calificare corectă a naturii raporturilor juridice dintre părțile în litigiu. Dispozițiile de drept substanțial la care se referă recurenții-reclamanți, în expunerea criticilor privind nelegalitatea deciziei de respingere a apelului sunt cele care au fundamentat cererea de chemare în judecată și anume, art. 1391 alin. (2) C. civ. privind repararea prejudiciului nepatrimonial și normele referitoare la asigurarea securității și sănătății în raporturile juridice de muncă din Legea nr. 319/2006 și Codul muncii (Legea nr. 53/2003 cu modificările și completările ulterioare).

Pentru început, se reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamanții în calitate de rude sau afini ai celor doi salariați M. și F., victime ale accidentului de muncă mortal din data de 1 martie 2021, au chemat în judecată angajatorul acestora din urmă, respectiv pârâta K. S.A. Borzești, solicitând, în temeiul art. 1391 alin. (2) C. civ. plata daunelor morale pentru durerea încercată prin moartea victimelor. Recurenții-reclamanți critică decizia atacată prin care instanța de apel a reținut că aprecierea conduitei angajatorului în legătură cu îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau sub aspectul creării unui mediu sigur de muncă pentru cei doi angajați decedați, nu se putea efectua decât prin examinarea clauzelor contractelor individuale de muncă încheiate de pârâtă cu aceștia, în cadrul juridic exclusiv al răspunderii speciale contractuale, potrivit art. 1350 C. civ.

și art. 253 din Codul muncii. Instanța de apel reține, astfel, că izvorul obligațiilor pârâtei, a căror neîndeplinire o susțin reclamanții este unul contractual, iar dispozițiile art. 1280 C. civ. care reglementează principiul relativității efectelor contractului prevăd că efectele convenției se produc doar între părțile contractante. Instanța de apel concluzionează că reclamanții nu pot obține despăgubiri, întrucât nu sunt părți în contractele individuale de muncă de care s-au prevalat și nici nu se află în ipoteza legală a subrogării în drepturile titularilor dreptului de despăgubire.

Înalta Curte constată că argumentarea instanței de apel conține o contradicție logică și o eroare de raționament juridic pentru că folosește calitatea de terți a reclamanților față de contractele individuale de muncă încheiate de pârâtă cu victimele accidentului de muncă pentru a le nega dreptul de despăgubire, dar în același timp le impune acestora limitele contractului, în sensul că doar pe calea acțiunii în răspundere contractuală ar fi putut acționa. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întodeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția însăși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția formează obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind strâns legate.

Art. 22 alin. (1) C. proc. civ. prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, în timp ce art. 22 alin. (4) C. proc. civ. prevede că instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidente, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile. Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamanților esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic dat de parte, care poate fi eronat, dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc.

civ. Scopul acțiunii reclamanților a fost acela de a-și asigura repararea prejudiciului nepatrimonial, fiind lăsată la latitudinea instanțelor învestite calificarea temeiului cererii, acesta fiind formulat în mod alternativ. Instanța de apel apreciază în mod greșit în legătură cu cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, că reclamanții ar fi combinat regulile răspunderii generale delictuale cu răspunderea specială contractuală, ceea ce ar fi însemnat ca pârâta să răspundă în baza ambelor temeiuri de drept, respectiv atât contractual, cât și delictual. În realitate, reclamanții, nu au solicitat combinarea celor două temeiuri, ci au invocat în principal răspunderea delictuală.

În subsidiar, în ipoteza în care instanța aprecia că nu este incidentă răspunderea delictuală, au solicitat aplicarea regulilor răspunderii civile contractuale. Această modalitate de formulare a cererii de chemare în judecată este posibilă, reclamanții lăsând la aprecierea instanței calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Instanța de prim control judiciar devolutiv avea în temeiul art. 476 și art. 479 C. proc. civ. obligația de a verifica aplicarea legii de către instanța care a pronunțat sentința apelată. Neprimind ordinea de analiză propusă de reclamanți și care fusese reținută și prin sentință, a schimbat motivarea soluției de respingere ca nefondată a acțiunii introductive.

Astfel cum se subliniază și prin apelul reclamanților, cauza cererii de chemare în judecată a avut ca izvor accidentul de muncă mortal, urmare a unei agresiuni asupra celor două victime, ipoteză legală prevăzută de dispozițiile speciale ale art. 30 alin. (1) lit. q) și art. 31 lit. c) din Legea nr. 319/2006, ceea ce excludea logic ipostaza continuării vreunui demers procesual al victimelor directe. Daunele morale ce formează obiectul cererii de chemare în judecată urmau a fi acordate reclamanților, în ipoteza admiterii acțiunii, în calitatea acestora de titulari exclusivi ai dreptului la despăgubire, pentru suferința psihică, durerea și traumele afective suferite de aceștia în urma decesului persoanelor apropiate, victime ale accidentului de muncă, în temeiul dispozițiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., care permit repararea prejudiciului nepatrimonial.

Cererea de chemare în judecată nu a avut în vedere îndatorirea debitorului obligațiilor născute din contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin faptul neexecutării lato sensu a acestora, ci o obligație de a repara un prejudiciu care se configurează distinct de cel al victimelor directe și pentru care, prin lege, este chemat să răspundă. De altfel, așa cum se susține în mod întemeiat prin memoriul de recurs, părțile unui contract pot fi ținute responsabile dacă prin neexecutarea ori executarea defectuoasă produc un prejudiciu, terțul afectat în această modalitate având un drept propriu la reparația acestuia, prin plata daunelor-interese, în temeiul răspunderii generale delictuale - art. 1349 alin. (1) C. civ.

și nu al răspunderii contractuale. În speță, răspunderea juridică a angajatorului (intimata-pârâtă în cauză) a fost pusă în legătură cu fapta cauzatoare de prejudiciu, respectiv agresiunea asupra celor doi angajați în urma căreia au decedat (faptă pentru care agresorul a fost condamnat penal), în forma unei contribuții cauzale directe a intimatei-pârâte, prin nerespectarea culpabilă a obligațiilor privind asigurarea securității la locul de muncă unde s-a produs agresiunea asupra lucrătorilor.

Intimatei-pârâte i se impută o faptă prejudiciabilă angajatoare de răspundere în nume propriu, care deși se înscrie într-un raport de cauzalitate complex în care mai multe acțiuni/inacțiuni conjugate au produs rezultatul păgubitor, se configurează distinct ca faptă ilicită față de infracțiunea ce a făcut obiectul dosarului penal, respectiv este în legătură cu condițiile cerute pentru respectarea legislației speciale privind securitatea muncii și care implică obligațiile din partea angajatorului prin luarea efectivă a acestor măsuri. Înalta Curte reține că normele Codului muncii fac trimitere la dispozițiile de drept comun ale C. civ. care se vor aplica răspunderii contractuale, fără a se reglementa expres alte reguli speciale după care se vor soluționa acțiunile în despăgubire întemeiate pe culpa delictuală a angajatorului.

Răspunderea delictuală sau extracontractuală este declanșată ca urmare a cauzării unui prejudiciu printr-o faptă ilicită în afara existenței unei legături juridice preexistente între autorul faptei ilicite imputate acestuia și persoana prejudiciată. Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. proc. civ., recurenții-reclamanți au dedus judecății prejudiciul prin ricoșeu care se referă la situația în care o persoană suferă dauna ca urmare a decesului cauzat unei alte persoane (victima primară imediată). Prejudiciul prin ricoșeu formează obiectul unui drept de despăgubire al victimei indirecte, instanței revenindu-i sarcina de a stabili culpa și legătura de cauzalitate între fapta ilicită asupra victimei primare și suferința victimei secundare, din această perspectivă situația juridică a victimei indirecte fiind legată de cea a victimei directe.

Prin urmare, Înalta Curte reține că deși accidentul de muncă a avut loc în contextul desfășurării unor raporturi juridice de muncă în care reclamanții nu erau titularii drepturilor și obligațiilor contractuale, aceștia puteau solicita antrenarea răspunderii delictuale a angajatorului, în temeiul art. 1357 și următoarele C. civ., precum și al art. 1391 alin. (2) din același act normativ, criticile recurenților-reclamanți privind nelegalitatea deciziei atacate cu recurs fiind întemeiate. Tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., recurenții-reclamanți critică interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor referitoare la obligația angajatorului de a asigura securitatea lucrătorilor în toate aspectele legate de muncă, respectiv a art. 6, art. 13 lit. a) din Legea nr. 319/2006, precum și a dispozițiilor corespunzătoare din Codul muncii - art. 42, art. 43, art. 175 și art. 181. Instanța de apel reține, prin decizia atacată cu recurs, că referirile reclamanților la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 319/2006 și art. 175 din Codul muncii nu puteau fundamenta răspunderea delictuală pentru că formau, în realitate, conținutul obligațiilor contractuale ale intimatei-pârâte, a căror încălcare nu o puteau invoca terții-reclamanți, argument a cărui nelegalitate a fost analizată prin considerentele precedente ale prezentei decizii.

Instanța de apel mai motivează și că normele menționate anterior s-ar referi la obligativitatea dispunerii unor măsuri rezonabile de prevenire a accidentelor de muncă și nu implică o garanție generală împotriva oricărui risc exterior muncii. Reclamanții au arătat că faptele ilicite ale angajatorului constau în nerespectarea normelor privind siguranța și sănătatea în muncă, făcând referire la contractele de muncă încheiate cu defuncții sub același aspect al neîndeplinirii obligației generale de a asigura securitatea și sănătatea lucrătorilor, contractele completându-se cu dispozițiile din Codul muncii și Legea nr. 319/2006. Chiar dacă nu erau trecute explicit în toate detaliile prin contract, angajatorului îi reveneau ex lege obligațiile menite să asigure lucrătorilor condițiile sigure de muncă, în vederea menținerii unui mediu sigur și sănătos.

Înalta Curte constată că prin Legea nr. 319/2006 a fost transpusă Directiva 89/391/CEE privind securitatea și sănătatea în muncă, fiind stabilite principiile generale, drepturile și obligațiile angajatorilor și lucrătorilor, precum și măsurile pe care trebuie să le ia angajatorii în vederea asigurării condițiilor de securitate și sănătate în muncă. În prezent, securitatea în muncă este definită legal ca ansamblul de activități instituționalizate având ca scop asigurarea celor mai bune condiții în desfășurarea procesului de muncă, apărarea vieții, integrității fizice și psihice a lucrătorilor (art. 5 lit. n). Legea stabilește în sarcina angajatorului obligația generală de a asigura securitatea lucrătorilor, care impune garantarea absenței pericolelor și protecția sănătății, obligație care se menține și pe durata prestării muncii.

De asemenea, Înalta Curte reține că Legea-cadru nr. 319/2006 ale cărei dispoziții au fundamentat acțiunea în răspundere stabilește standardul minim în domeniul securității și sănătății în muncă, la care instanța de apel nu s-a raportat decât formal. Legiuitorul a pus accent deosebit pe identificarea permanentă a riscurilor de la locul de muncă și pe dinamica activităților desfășurate. Astfel, legea stabilește că angajatorului îi revine, potrivit legii, evaluarea riscurilor și elaborarea unui plan de prevenire care să cuprindă măsuri organizatorice efective pentru eliminarea riscurilor, precum și oferirea informațiilor privind siguranța angajaților, în sensul semnalizării locurilor care prezintă un risc potențial pentru viața și sănătatea angajaților.

Recurenții-reclamanți au invocat în fața instanțelor de fond că victimele accidentului de muncă au fost expuse unui risc de violență care era cunoscut de către angajator, fiind depuse și dovezi față de care nu s-au întreprins niciun fel de măsuri de prevenție ori pentru a-l îndepărta, motive neanalizate de instanța de apel, care s-a rezumat la argumentarea priorității răspunderii contractuale. De altfel, a fost explicit contestată prin apel identificarea și calificarea juridică a faptelor ilicite descrise de reclamanți, efectuată în temeiul art. 22 C. proc. civ. prin sentință și care a condus la o restrângere nejustificată a analizei primei instanțe asupra încălcării de către pârâtă a instrucțiunilor interne privind elaborarea și afișarea listei de lucrări realizate în baza unor dispoziții verbale.

Reclamanții au invocat obligația de rezultat a angajatorului instituită prin dispozițiile art. 42, art. 43 și art. 181 alin. (1) din Codul muncii ("Locurile de muncă trebuie să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea și sănătatea salariaților") ignorate de prima instanță, ce impuneau o analiză cuprinzătoare din perspectiva încălcării normelor imperative privind asigurarea sănătății și securității în muncă odată cu schimbarea locului de muncă față de cel obișnuit, unde s-a produs accidentul de muncă mortal. Înalta Curte reține că instanța de apel, deși a procedat la calificarea răspunderii civile a pârâtei ca fiind o răspundere contractuală, era ținută să realizeze o nouă judecată devolutivă asupra fondului litigiului, conform tuturor temeiurilor cu care a fost în mod legal învestită, în concordanță cu dispozițiile art. 479 C. proc.

civ., prin urmare și asupra incidenței răspunderii civile delictuale, prin examinarea integrală a motivelor de apel. În fine, constatării instanței de apel redate anterior, în legătură cu cauza cererii de chemare în judecată, cum că reclamanții s-ar fi referit prin cererea de chemare în judecată la un risc situat în afara raporturilor de muncă, Înalta Curte reține că i se opune statuarea cu autoritatea lucrului judecat, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ. din cuprinsul considerentelor deciziei nr. 924/2022 din 18 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul Bacău - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021. Potrivit art. 47 alin. (1) și (2) lit. d) din Legea nr. 319/2006, Inspecția Muncii are competența de a cerceta evenimentele și de a stabili caracterul de accident de muncă în sensul art. 5 lit. f) și g) din lege.

Prin decizia menționată anterior, prin care s-a analizat legalitatea sancțiunilor contravenționale aplicate intimatei-pârâte de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bacău, în contradictoriu și cu recurenții-reclamanți, s-a reținut incidența unui accident de muncă, constatat de autoritatea competentă în raport cu dispozițiile Legii nr. 319/2006. Această statuare jurisdicțională definitivă asupra calificării juridice se impune noii judecăți între părți, ceea ce presupune implicit că exercitarea violențelor asupra celor doi lucrători (victimele directe) a avut loc atunci când se aflau la locul de muncă, agresiunea având legătură cu exercitarea atribuțiilor acestora, astfel încât instanța de apel nu mai putea statua în mod diferit asupra acestei chestiuni litigioase ce a constituit premisa acțiunii în răspundere delictuală.

Pentru toate aceste considerente expuse, Înalta Curte va admite recursul în temeiul art. 496 și art. 497 C. proc. civ., urmând să fie casată decizia recurată și să fie trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Instanța de apel urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ. și să soluționeze și cererile privind cheltuielile de judecată care nu pot fi acordate în această etapă procesuală, urmare a soluției de casare cu trimitere spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de reclamanții A., B., D., prin reprezentanți legali A. și B., C., prin reprezentanți legali A. și B., F., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului E., I., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului E., H., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului E., J. și G. împotriva deciziei civile nr. 274/2025 din 6 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe. Definitivă. Pronunțată în ședința publică astăzi, 17 martie 2026.