Decizia nr. 338/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2163/2024 a Tribunalului București

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 26 iunie 2024, sub nr. x/2024, reclamanta A. S.R.L.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia la plata sumei de 388.602,89 dolari americani (USD), echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății efective, reprezentând debit principal, respectiv rest de achitat din facturile restante emise în baza contractului de furnizare combustibil aviație din 15 ianuarie 2023, constând în contravaloare carburant de aviație, în temeiul răspunderii contractuale; obligarea pârâtei la plata sumei de 333.185,07 RON, reprezentând dobânzi legale penalizatoare aferente debitului principal menționat mai sus pentru perioada 6 martie 2023 - 31 mai 2024, precum și obligarea pârâtei la plata acestor dobânzi legale penalizatoare în continuare de la 1 iunie 2024 și până la îndeplinirea efectivă a obligației de plată a debitului principal restant; cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la termenul de la 10 septembrie 2024, reclamanta a arătat că înțelege să se judece și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Prin sentința civilă nr. 2163 din 10 septembrie 2024, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția imunității de jurisdicție, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în judecată ca formulată împotriva unei entități care se bucură de imunitate de jurisdicție. A disjuns cererea formulată împotriva Statului Român și a dispus formarea unui nou dosar. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L. Prin decizia nr. 772 din 13 mai 2025, Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele: Autoarea căii de atac susține că decizia recurată nu reflectă argumentele sale și nu prezintă un raționament propriu asupra motivului de apel constând în eronata admitere a excepției imunității de jurisdicție. Afirmă că instanța de apel și-a însușit susținerile intimatei în sensul că aceasta este un "comandament militar internațional", deși aceeași entitate s-a identificat în cuprinsul comunicării transmise de intimată la 15 mai 2024, ca fiind un "cartier militar internațional". Mai susține că instanța de prim control judiciar ar fi trebuit să explice de ce intimata nu este un cartier general, care sunt normele care reglementează statutul concret al entității intimate și natura, caracteristicile și limitările imunității de jurisdicție.

În opinia aceleiași părți, decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei deoarece regimul juridic care guvernează activitatea Comandamentului militar internațional înființat pe teritoriul României ca urmare a aderării la Acordul Atlanticului de Nord nu face obiectul cauzei. Apreciază că statutul de comandament militar al organismului NATO nu atrage același statut și pentru entitatea intimată și că instanța ar fi putut să dispună citarea intimatei în vederea lămuririi statutului acesteia.

Susține că este nelegală concluzia curții de apel în sensul că intimata beneficiază de imunitate de jurisdicție deoarece este o subdiviziune NATO și intră sub incidența prevederilor art. V teza I din Acordul asupra Statutului Organizației Atlanticului de Nord, adoptat la Ottawa la 20 septembrie 1951 ("Acordul de la Ottawa"). Invocă încălcarea principiului egalității persoanelor în fața legii, respectiv exercitarea drepturilor procesuale, și principiul garantării accesului efectiv la justiție, precum și a prevederilor art. I, II, III și IV din Acordul de la Ottawa, din perspectiva sferei pretinsei imunități. Arată că statuarea curții de apel în sensul că intimata este o subdiviziune NATO, respectiv un comandament militar internațional, este rezultatul aplicării eronate a dispozițiilor art. I lit. a) și c), art. II și art. V teza I din Acordul de la Ottawa.

În opinia sa, prevederile legale citate mai sus stipulează că un cartier general militar nu reprezintă organism subsidiar NATO, iar regimul său juridic nu se supune Acordului de la Ottawa. Mai arată că, potrivit art. XI para. 2 din Protocolul privind statutul comandamentelor militare internaționale înființate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord, încheiat la Paris la 28 august 1952 ("Protocolul de la Paris") coroborate cu Acordul de la Ottawa, cartierele generale militare sunt expres excluse de la aplicarea imunității de jurisdicție. Afirmă că imunitatea de jurisdicție nu are un caracter total și absolut întrucât art. XI para. 1 din Protocolul de la Paris prevede că un comandament militar suprem poate sta în justiție, atât ca reclamant, cât și ca pârât.

Aceeași parte arată că intimata a acționat în cadrul raportului juridic ca un cartier general, după cum reiese și din structura sa organizatorică, cu rol de planificare și coordonare a activităților de administrative, de achiziție bunuri și servicii, spre deosebire de comandamentul militar care deține autoritate de comandă și control asupra structurii cu caracter militar. Mai arată că și denumirea intimatei susține identificarea intimatei sub formă de cartier general, iar funcționarea unui comandament militar în cadrul cartierului nu este de natură să influențeze statutul întregii structuri. Apreciază că instanța de apel a confundat cele două noțiuni și a ignorat faptul că numai cartierul general se poate angaja contractual în raporturi cu terții profesioniști.

Recurenta susține că reclamanta și pârâtă sunt părți ale unui raport juridic civil, grefat pe executarea unui contract, iar intimata-pârâtă nu a acționat în regim de putere publică (acta iure imperii), care atrag imunitate jurisdicțională. Consideră că actele intimatei sunt de natură privată (acte iure gestionis) deoarece scopul a fost achiziția de bunuri și servicii, achitate parțial, iar contractul de furnizare reflectă o operațiune comercială și nu a fost încheiat în cadrul unei proceduri de achiziție publică. Autoarea căii de atac afirmă că sfera imunității de jurisdicție, incident cu caracter excepțional, nu poate fi extinsă situațiilor pentru care nu a fost reglementată expres, fără a fi încălcate principiul liberului acces la justiție și principiul egalității părților în exercitarea drepturilor procesuale.

Apreciază că prin semnarea contractului, intimata-pârâtă a consimțit la executarea acestuia prin toate modalitățile prevăzute de legea română, iar recurenta nu poate fi privată de exercitarea demersurilor în vederea recuperării prejudiciului. Afirmă că a suportat din patrimoniul propriu contravaloarea accizelor și TVA-ului aferente bunurilor livrate. Recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., o hotărâre poate fi casată atunci instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Înalta Curte va înlătura criticile privind greșita aplicare a imunității de jurisdicție și încălcarea principiului egalității persoanelor în fața legii, respectiv exercitării drepturilor procesuale, și a principiului garantării accesului efectiv la justiție întrucât recurenta nu a demonstrat nerespectarea unor norme procedurale care să justifice reformarea hotărârii atacate.

În ceea ce privește imunitatea de jurisdicție, instanța supremă reține că intimata C., cu sediul în B., Germania, a fost înființată (activată) prin Decizia din 28 octombrie 1980 a Consiliului Nord-Atlantic, ca o structură militară subordonată administrativ SHAPE (Supreme Headquarters Allied Powers Europe/Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa) și constituită în mod legal în conformitate cu dispozițiile Protocolului privind statutul comandamentelor internaționale, înființate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord (Protocol of the Status of D. set up pursuant to the E.), semnat la Paris la 28 august 1952, respectiv Protocolul de la Paris.

Ca urmare, chiar din textul actului prin care a fost activată respectiva entitate rezultă incidența prevederilor Protocolului de la Paris, care conferă intimatei statutul de comandament militar internațional, astfel cum rezultă din art. 1 lit. c). Astfel, cum în mod corect a statuat și curtea de apel, sintagma "cartier militar internațional" apare ca fiind rezultatul unei traduceri a mențiunilor din emailul transmis la 15 mai 2024, care nu se coroborează cu mențiunea "IMHQ" (D., cu semnificația de "Comandament Militar Internațional" din același email.

Din analiza coroborată a dispozițiilor tratatelor, acordurilor și protocoalelor incluse în arhitectura organizației NATO, rezultă că structura principală a acordului privind colaborarea forțelor statelor aliate este definită de Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington la 4 aprilie 1949, de Acordul între statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forțelor lor, semnat la Londra la 19 iunie 1951 ("F."), de Acordul de la Ottawa și de Protocolul de la Paris.

Conform prevederilor art. V teza I din Acordul de la Ottawa, "Organizația (Atlanticului de Nord), bunurile și proprietatea sa (…) se bucură de imunitate de jurisdicție (…)." Potrivit art. I lit. a) și lit. c) din același act normativ, termenul de "Organizație" include și "organismele sale subsidiare", respectiv "orice organism, comitet sau serviciu constituit de către Consiliu sau care se află sub autoritatea sa, cu excepția celor cărora, în temeiul dispozițiilor art. II, nu li se aplică prezentul acord." Intimata-pârâtă a fost activată prin Decizia din 28 octombrie 1980 a Consiliului Nord-Atlantic, ca o structură militară, de tip comandament militar internațional, subordonată administrativ SHAPE, iar structura SHAPE este definită de Protocolul de la Paris ca fiind "comandament suprem" și "comandament al forțelor aliate", ambele tipuri de comandamente fiind înființate în temeiul Tratatului Atlanticului de Nord.

Specific pentru situația României au fost încheiate Memorandumul de înțelegere (MOU) între Guvernul României și Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE) din 10 aprilie 2006 și Acordul suplimentar la Protocolul de la Paris între Guvernul României și Comandamentul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE) din 2 decembrie 2015, ambele având în vedere prevederile F. și ale Protocolului de la Paris, astfel cum rezultă din preambulul lor.

Potrivit art. 6.2 din Memorandumul de înțelegere (MOU), "Protocolul de la Paris, Protocolul adițional și dreptul cutumiar internațional referitor la imunitățile și privilegiile comandamentelor aliate vor fi aplicate oricăror comandamente internaționale (…)". Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a reținut în mod corect că imunitatea de jurisdicție reglementată de Acordul de la Ottawa se aplică și intimatei, care este un comandament militar internațional activat printr-o decizie a Consiliului Nord-Atlantic, și ca urmare nu este exclusă de la aplicarea prevederilor acordului în temeiul art. II.

Înalta Curte va înlătura și criticile privind încălcarea principiului egalității persoanelor în fața legii, respectiv exercitării drepturilor procesuale, și a principiului garantării accesului efectiv la justiție deoarece pe de o parte, argumentele autoarei căii de atac se circumscriu pretinsei greșite statuări a curții de apel cu privire la imunitatea de jurisdicție, analizate mai sus, iar pe de altă parte, recurenta nu demonstrează că a fost în mod real împiedicată să obțină soluționarea pretențiilor sale de o instanță de judecată.

Potrivit art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("CEDO"), "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege (…)". Astfel cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ("Curtea"), art. 6 din CEDO definește "dreptul de acces la o instanță", care înglobează dreptul de a se adresa unui tribunal pentru soluționarea unor litigii civile. Aceeași Curte a stabilit, inclusiv în Cauza Radunovic vs. Muntenegru (25 octombrie 2016), confirmând jurisprudența sa anterioară, că dreptul de acces la instanță nu este absolut și poate fi limitat, atât timp cât esența dreptului nu este afectată, se urmărește un scop legitim și există o relație de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

Considerentele 63 și 64 din hotărârea citată prevăd că trebuie coroborat caracterul special al CEDO, de tratat care guvernează domeniul drepturilor omului, cu regulile de drept internațional, inclusiv cu cele referitoare la imunitate, și că limitarea accesului la instanță pe motivul imunității de jurisdicție reglementate de dreptul internațional cutumiar nu reprezintă o limitare în sensul art. 6. Imunitatea de jurisdicție a fost prevăzută în dreptul internațional cutumiar și, consecutiv de instrumentele juridice care definesc structura NATO în scopul asigurări unei funcționări optime a tuturor organismelor care activează în acest domeniu, în sprijinul exercitării funcțiilor și îndeplinirii misiunilor forțelor statelor aliate.

Ca urmare, atingerea acestor deziderate pot reprezenta un scop legitim în sensul dezvoltărilor jurisprudențiale ale Curții. De asemenea, este corectă statuarea curții de apel în sensul că recurenta nu este lipsită complet de dreptul de a accesa o instanță întrucât prin cererea modificatoare depusă la termenul de la 10 septembrie 2024 a arătat că înțelege să se judece și cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Tribunalul București a disjuns această cerere, care a format obiectul dosarului nr. x/2024 Cererea a fost respinsă în mod definitiv prin decizia civilă nr. 340 din 20 februarie 2026. Curtea de Apel București a statuat asupra pretențiilor în cuantum de 388.602,89 USD, derivate din contractul de alimentare încheiat la 15 ianuarie 2023, aceleași pretenții solicitate și în prezentul dosar.

Testul de proporționalitate este susținut și de faptul că instrumentele juridice din arhitectura NATO prevăd proceduri de soluționare a litigiilor, respectiv art. VIII din F., art. 6 și 11 din Protocolul de la Paris, art. 7 alin. (5) din Memorandumul de înțelegere (MOU) din 10 aprilie 2006 și art. 12 din Acordul suplimentar din 2 decembrie 2015. Înalta Curte nu va analiza susținerile referitoare la interpretarea dispozițiilor contractuale în scopul determinării statutului entității intimate și nici pe cele legate de încheierea contractului prin intermediul diviziei financiare sau pe cele legate de structura internă a intimatei deoarece acestea sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Mai mult decât atât, chestiunile de mai sus, precum și dihotomia expusă de recurentă între actele iure imperii și iure gestionis, cu precizarea că actele îndeplinite în executarea contractului sunt acte de natură civilă, privată ale organizației internaționale, au fost aduse în atenția instanței direct în recurs, fără a fi fost supuse unei analize efective și eventuale dezlegări de către instanța de prim control judiciar. Instanța învestită cu soluționarea recursului nu are rol devolutiv astfel că nu poate primi aceste argumente. Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte va înlătura criticile privind insuficiența motivării deoarece întrucât din considerentele hotărârii atacate rezultă că sunt îndeplinite exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, instanța de apel a avut în vedere precizările reclamantei referitor la partea cu care înțelege să se judece și a stabilit că intimata este o subdiviziune a Organizației Atlanticului de Nord ("NATO"). A mai stabilit că menționarea termenului "cartier" în traducerea din limba engleză a emailului transmis de intimată recurentei la 15 mai 2024, respectiv "(…) the G. is an D.." în limba română, respectiv "(…) G. este un cartier general militar internațional." nu reprezintă un argument suficient pentru a o identifica pe intimată ca o entitate cu statut special, care să nu fie supusă prevederilor Acordului de la Ottawa în sensul art. II din acest act normativ.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel a avut în vedere inclusiv înscrisul din 15 mai 2024, dar interpretarea acestei probe a fost diferită de cea la care se aștepta autoarea apelului. Instanța supremă nu poate valida nici susținerile privind existența unor motive străine de natura cauzei deoarece referirea curții de apel la regimul juridic care guvernează activitatea comandamentului militar internațional înființat pe teritoriul României ca urmare a aderării la Acordul dintre statele părți la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forțelor lor nu avea ca scop determinarea statutului acestei entități, ci este un argument folosit de instanță pentru construirea respectivului considerent.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la pretinsa motivare contradictorie privind statutul intimatei întrucât curtea de apel, în baza analizei prevederilor Acordului de la Ottawa și ale Protocolului de la Paris coroborate cu susținerile recurentei și cu dovezile de la dosar, a statuat că intimata este un comandament militar internațional, și nu un cartier general militar. Odată stabilit acest aspect, instanța de apel a confirmat cele reținute de tribunal în sensul incidenței dispozițiilor art. V teza I din Acordul de la Ottawa, potrivit cărora "Organizația, bunurile și proprietatea sa, indiferent de locul unde se află și deținătorul acestora, se bucură de imunitate de jurisdicție (…)". Motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o chestiune de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate, și nu o chestiune de cantitate.

Calitatea unei motivări nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată, așa cum aceasta este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune necesitatea de a răspunde fiecărui critici formulate, și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Instanța de judecată trebuie să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Astfel, nu se poate reține că motivarea ar fi contradictorie, insuficientă sau străină de natura cauzei întrucât considerentele deciziei atacate relevă un raționament corect, complet și logic și care justifică soluția din dispozitiv. Curtea de apel a respectat exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar faptul că a ajuns la o concluzie diferită de cea dorită de parte nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale privind motivarea hotărârilor judecătorești. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 772 din 13 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă.

Față de soluția de respingere a cererii de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.520,38 euro, echivalent în RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 772 din 13 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă. Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.520,38 euro, echivalent în RON. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2026.