Decizia nr. 277/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Prin cererea înregistrată la 11 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța - secția a II-a Civilă sub nr. x/2017 reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat, în principal, constatarea nulității absolute/anularea Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Asociaților B. S.R.L. din 23 noiembrie 2017, iar, în subsidiar, dizolvarea societății pârâte în temeiul art. 237 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990. Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat excluderea reclamantei din cadrul societății și, ca o consecință, determinarea structurii participării la capitalul social, conform proiectului aprobat de ceilalți asociați. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 216 alin. (2) și art. 220 alin. (4) C. civ., art. 77, art. 79, art. 132 alin. (4), art. 1361, art. 197 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

Prin încheierea din 13 iunie 2018, prima instanță a calificat cererea formulată de C., D., E., ca fiind cerere de intervenție principală și a admis-o în principiu. Prin încheierea din 12 decembrie 2018, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes în promovarea și susținerea cererii de chemare în judecată. Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ce privește cererea de constatare a nulității și de anulare a punctului 1 din Hotărârea nr. 14/23.11.2017. A fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ce privește cererea de constatare a nulității și de anulare a punctelor 2 și 3 din aceeași hotărâre.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității cererii reconvenționale. Prin sentința nr. 279 din 20 iunie 2024, Tribunalul Constanța - secția a II-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată parțial ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și parțial ca neîntemeiată. Capătul de cerere formulat în subsidiar a fost rămas fără obiect. Totodată, a respins, cererea reconvențională și cererea de intervenție principală, ca neîntemeiate, obligând pârâta și intervenienții principali, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată de 5.118,33 RON. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta B. S.R.L. Prin încheierea din 6 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a respins ca nefondată cererea de disjungere a cauzei față de intervenienții în interes propriu, formulată de apelanta-pârâtă.

Totodată, a admis cererea de suspendare formulată de intimata-reclamantă și, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat soluționarea apelului pârâtei până la soluționarea definitivă a dosarului penal nr. x/2020 al DIICOT Serviciul Teritorial Constanța. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea încheierii și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea continuării judecății.

Recurenta-pârâtă a susținut nemotivarea încheierii, ca urmare a faptului că nu i-au fost examinate apărările în sensul respingerii cererii de suspendare și care au vizat, în esență, formularea cererii de suspendare oral, iar nu în scris și fără a fi însoțită de probe, lipsa unui prejudiciu direct cauzat intimatei-reclamante, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal, incidența efectului pozitiv al lucrului judecat și aplicarea dispozițiilor art. 52 C. proc. pen. și art. 1.365 C. civ.. Totodată, s-a arătat că încheierea cuprinde motive contradictorii, instanța interpretând greșit art. 413 alin. (3) C. proc. civ. Sub un alt aspect, s-a criticat că, din moment ce nu s-a formulat apel împotriva dispoziției de respingere a cererii de intervenție, persoanele fizice urmărite penal nemaiavând calitatea de parte în dosar, cauza nu putea fi suspendată.

Tot astfel, s-a arătat că societățile F. S.R.L. și G. S.R.L., a căror activitate economică este analizată în cauza penală, nu dețin calitatea de parte în prezentul litigiu. S-a mai invocat neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât faptele cercetate în dosarul penal nu prezintă relevanță din perspectiva soluționării prezentului litigiu. A susținut recurenta-pârâtă că acest aspect a fost reținut și în cadrul dosarului penal, fiind evidențiat caracterul independent al celor două proceduri judiciare. Potrivit recurentei-reclamante, instanța de apel nu putea dispune suspendarea judecății, câtă vreme în dosarul penal s-a reținut că intimata-reclamantă nu a suferit un prejudiciu direct ca urmare a faptelor cercetate.

S-a invocat hotărârea CEDO în cauza Lungu împotriva Romaniei, prin care s-a statuat că ancheta judiciară nu poate dubla procedura în fața instanței și nici nu poate contrazice concluziile acesteia din perspectiva pretinsului prejudiciu, în condițiile art. 28 C. proc. pen. Totodată, s-a susținut nelegalitatea încheierii în raport cu Decizia nr. 15/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a statuat că delapidarea nu poate fi încadrată în categoria infracțiunilor contra patrimoniului.

Totodată, s-a invocat efectul pozitiv al autoritătii de lucru judecat în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de suspendare în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2015 De asemenea, au fost evocate decizia civilă nr. 114 din 10 martie 2021 din dosarul nr. x/2009 și decizia nr. 164 din 20 octombrie 2023 din dosarul nr. x/2015 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, prin care s-a reținut că asociatul exclus al B. S.R.L. nu are niciun drept asupra vreunor bunuri/beneficii aparținând terților F. S.R.L. și G. S.R.L. În fine, s-a mai criticat faptul că, de la data începerii urmăririi penale, a trecut un termen de 1 an, fiind incidente dispozițiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ.. Recurenta-pârâta a invocat, în acest sens, dreptul la un proces echitabil care include și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

De asemenea, a susținut lipsa de diligență a intimatei-reclamante în cauza penală. Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Totodată, a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare. Prin rezoluția din 4 aprilie 2025 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului iar, prin încheierea din 20 mai 2025, constatându-se întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părți, conform art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 18 noiembrie 2025 a fost respinsă excepția nulității recursului și a fost admis în principiu recursul, fiind stabilind termen de judecată în ședință publică la 24 februarie 2026, cu citarea părților. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând încheierea recurată, prin raportare la criticile formulate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin cererea introductivă, a vizat, în esență, constatarea nulității absolute/anularea hotărârii prin care s-a decis introducerea acțiunii în răspundere împotriva reclamantei, în calitate de administrator al societății pârâte și care a avut drept consecință încetarea mandatului acordat acesteia.

În contrapartidă, pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat excluderea reclamantei din calitatea de asociat, cu plata către aceasta a unor beneficii în cuantum de 222.379,45 RON și distribuirea capitalului social între asociații rămași. De asemenea, asociații societății pârâte au formulat cerere de intervenție în cauză. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, în parte ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și în parte ca neîntemeiată, respectiv rămasă fără obiect. Totodată, a respins cererea reconvențională și cererea de intervenție principală ca neîntemeiate. Doar pârâta a apelat sentința primei instanței, în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii reconvenționale, solicitând admiterea cererii și excluderea reclamantei din societate.

În apel, intimata-reclamantă a reiterat cererea de suspendare a judecății, raportat la existența dosarului x/2020 al DIICOT Serviciul Teritorial Constanța, în cadrul căruia a fost începută urmărirea penală împotriva asociaților societății, care au formulat cerere de intervenție principală în cauză, pentru infracțiunile de evaziune fiscală, delapidare și spălare de bani, în legătură cu patrimoniul și activitatea societății pârâte. În acest cadru procesual, se reține că recursul are ca obiect încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării apelului declarat de pârâtă, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului penal sus menționat.

Examinând, cu prioritate, incidența motivului de casare vizat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vor fi înlăturate criticile ce vizează nemotivarea încheierii cu privire la modul concret în care soluționarea dosarului penal ar putea influența hotărârea ce urmează să fie pronunțată în procesul civil, raportat la apărările formulate în combaterea cererii de suspendare, în fața instanței de apel. Înalta Curte constată că încheierea recurată nu este afectată de viciul nemotivării, câtă vreme din cuprinsul său rezultă raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază măsura dispusă, fiind expuse într-o manieră clară considerentele care au fundamentat aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 din același cod.

Astfel, în justificarea măsurii dispuse, s-a avut în vedere că, dintre infracțiunile cercetate în dosarul penal nr. x/2020, infracțiunea de delapidare pretins comisă asupra patrimoniului recurentei-pârâte prezintă interes în cauză, față de suspiciunea ascunderii și disimulării activelor recurentei-pârâte în veniturile și profiurile realizate de terții F. S.R.L. și G. S.R.L. Instanța de apel a reținut, în esență, că soluționarea cauzei penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare are aptitudinea de a influența modul în care va fi soluționat prezentul litigiu, deoarece, în cazul excluderii intimatei-reclamante, nu se pot stabili drepturile patrimoniale ce i s-ar cuveni conform art. 223 și art. 224 din Legea nr. 31/1990, corespunzător participării sale la capitalul social, fără a se cunoaște în prealabil valoarea reală a patrimoniului societății la data excluderii.

Referindu-se punctual la apărările formulate de pârâtă în combaterea cererii, instanța de apel a reținut că, împrejurarea că intimata-reclamantă nu a declarat apel în cauză, nu constituie un impediment pentru reiterarea în calea de atac, pentru aceleași motive, a cererii de suspendare formulate în primă instanță. Pe de altă parte, din perspectiva oportunității suspendării judecății, s-a arătat că nu prezintă relevanță constatările din dosarul penal în sensul inexistenței unui prejudiciu direct cauzat reclamantei, ceea ce interesează în cauză fiind eventuala diminuare a patrimoniului pârâtei, de natură să producă nemijlocit consecințe asupra drepturilor ce i s-ar cuveni asociatului în caz de excludere.

De asemenea, instanța de apel a reținut că susținerile vizând incidența dispozițiilor art. 1.365 C. civ., respectiv art. 52 C. proc. pen. și eventuala autoritate de lucru judecat a unor hotărâri anterioare nu sunt relevante în cadrul limitat în care se judecă cererea suspendare, acestea putând privi, eventual, fondul cauzei. Or, statuând în sensul celor mai sus arătate, instanța de apel a dat o bază legală suficientă încheierii pronunțate și a răspuns într-o manieră concentrată, dar corespunzătoare incidentului procedural analizat, pe fondul îndeplinirii condițiilor impuse de textul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, au fost luate în considerare apărările formulate în vederea respingerii cererii de suspendare, instanța de apel analizându-le grupat și oferind un răspuns adecvat argumentelor de esență ale părții, raportat la circumstanțele cauzei și la dispozițiile legale incidente.

Prin urmare, Înalta Curte conchide că încheierea recurată corespunde standardelor de motivare stabilite prin textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind expuse într-o manieră suficient de lămuritoare considerentele pentru care s-a admis cererea de suspendare, raportat la specificul cauzei, dispozițiile legale incidente și la aspectele susținute de părți. Referitor la pretinsa existență a unor considerente contradictorii cu privire la incidența art. 413 alin. (3) C. proc. civ., se constată că alegațiile părții în acest sens sunt pur formale, nefiind argumentate, context în care nu se poate realiza un examen efectiv al criticii, aceasta urmând a fi înlăturată ca neîntemeiată. În continuare, analiza legalității măsurii suspendării raportat la dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. se va realiza din perspectiva motivului de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, iar nu a celui de la pct. 8 al aceluiași articol, având în vedere că se impune verificarea modului de aplicare a unor reguli de procedură. Totodată, în analiza sa, Înalta Curte va avea în vedere strict situația juridică de la momentul dispunerii măsurii recurate, astfel cum este relevată de actele dosarului, precum și criticile din recurs având un corespondent în apărările formulate în etapa procesuală anterioară. Cu titlu prealabil, vor fi înlăturate, fiind vădit neîntemeiate, susținerile potrivit cărora nelegalitatea încheierii recurate ar rezulta inclusiv din faptul că în cuprinsul actelor de procedură emise în cursul urmăririi penale s-ar fi reținut că infracțiunile anchetate nu sunt de natură să influențeze soluționarea litigiului civil dintre asociați.

Independent de orice astfel de constatări, se reține că verificarea îndeplinirii condițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. se face de către instanța civilă, învestită cu soluționarea cauzei, numai aceasta având dreptul de a aprecia asupra necesității suspendării judecății până la soluționarea definitivă a dosarului penal. Procedând la analiza punctuală a criticilor cu care a fost sesizată, Înalta Curte constată că, sub aspectul suspendării judecății, este irelevant că asociații recurentei-pârâte, subiecți procesuali principali în dosarul penal, nu mai dețin calitatea de părți în cauză, ca urmare a faptului că nu a fost apelată, intrând sub puterea lucrului judecat, dispoziția primei instanțe de respingere a cererii de intervenție principală ca neîntemeiată.

În egală măsură, nu interesează nici că terții F. S.R.L. și G. S.R.L., a căror activitate economică face obiectul cercetărilor penale, existând suspiciunea că în patrimoniul acestora ar fi fost transferate activele recurentei-pârâte, nu sunt părți în cauza de față. Dimpotrivă, ceea ce prezintă relevanță, față de obiectul cererii cu care a rămas învestită instanța de apel, sunt posibilele efecte ale infracțiunilor ce fac obiectul dosarului penal, asupra patrimoniului recurentei-pârâte, întrucât soluționarea criticilor ce vizează cererea reconvențională presupune cu necesitate a se stabili în concret dacă s-a produs o diminuare a acestui patrimoniu. Cât privește legătura dintre cele două cauze, Înalta Curte are în vedere că urmarea imediată în cazul delapidării presupune prejudicierea persoanei juridice prin crearea unei pagube.

Or, așa cum a reținut instanța de apel, în caz de excludere a intimatei-reclamante, drepturile acesteia trebuie stabilite prin raportare la valoarea reală a patrimoniului societății, care include și activele care ar fi ieșit fraudulos din societate.

Deși este corect că, prin Decizia nr. 15/2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat că delapidarea nu poate fi încadrată în noțiunea de infracțiune contra patrimoniului, fiind considerată a fi o infracțiune de serviciu, recurenta-pârâtă omite că obiectul juridic secundar al acestei infracțiuni complexe îl constituie relațiile sociale referitoare la protecția patrimoniului, urmarea imediată fiind, așa cum deja s-a arătat, producerea unei pagube în patrimoniul persoanei juridice (considerentele nr. 141, 148 și 151). Cu alte cuvinte, întrucât excluderea intimatei-reclamante din calitatea de asociat, ce face obiectul cererii reconvenționale, presupune și stabilirea drepturilor ce i s-ar cuveni acesteia din urmă la data excluderii, iar această operațiune nu poate avea loc decât prin raportare la valoarea reală a patrimoniului societății, dacă există suspiciunea că acesta a fost diminuat ca urmare a delapidării, se impune, mai întâi, să fie tranșat acest aspect și, subsecvent, să fie identificată valoarea prejudiciului cauzat, ulterior putând fi stabilite și drepturile reclamantei.

Prin urmare, corect s-a reținut prin încheierea recurată că hotărârea ce urmează a se pronunța în cadrul prezentului litigiu depinde de modul în care va fi soluționat dosarul penal sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare, având în vedere că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, între altele, cu privire la existența faptei, conform art. 28 alin. (1) C. proc. pen.

Susținerile recurentei-pârâte în sensul inexistenței unui prejudiciu direct în patrimoniul intimatei-reclamante se întemeiază pe concluziile inițiale ale raportului de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal, făcându-se abstracție de faptul că părții i-au fost încuviințate obiecțiunile la raport (inclusiv cu privire la obiectivul nr. 9 al expertizei, care a vizat stabilirea eventualului prejudiciului cauzat asociatului), concluziile expertizei nefiind definitivate la momentul soluționării cererii de suspendare. Nu mai puțin, prevalându-se de acest argument, recurenta-pârâtă ignoră urmarea infracțiunii de delapidare asupra patrimoniului persoanei juridice, aspect ce face exclusiv obiectul procesului penal și care, indirect, se răsfrânge și asupra drepturilor asociatului exclus, prin faptul că acestuia i se cuvin beneficii (contravaloarea părților sociale deținute) raportat la valoarea reală a activului societății până în ziua excluderii sale.

Așadar, chiar dacă potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal s-a reținut că nu s-ar fi produs un prejudiciu direct intimatei-reclamante, între atare constatări și considerentele încheierii recurate nu există contrarietate, acestea neexcluzându-se reciproc. În pofida a ceea ce afirmă recurenta-pârâtă, Hotărârea CEDO în cauza Lungu împotriva României (a cărei premisă a fost că reclamantul, care obținuse o decizie irevocabilă în contencios fiscal, a fost ulterior condamnat penal pentru aceleași fapte) nu are nicio legătură cu cauza analizată, întrucât cele două proceduri judiciare derulate în paralel de intimata-reclamantă, în civil și penal, sunt distincte, având obiect diferit.

Tot astfel, din perspectiva suspendării judecății, nu prezintă relevanță că prin deciziile pronunțate în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2015 s-ar fi reținut că asociatul exclus al B. S.R.L. nu are niciun drept asupra vreunor bunuri/beneficii ale firmelor terțe, a căror activitate face obiectul analizei în dosarul penal, eventualele dezlegări în acest sens excedând verificărilor realizate cu prilejul aplicării art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Tot prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și nu a celor de la pct. 7 al aceluiași articol, vor fi analizate și susținerile vizând incidența efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Recurenta-pârâtă nu se poate prevala în mod valabil de o pretinsă putere de lucru judecat a unor încheieri prin care au fost respinse cereri de suspendare a judecării altor procese civile până la soluționarea aceluiași dosar penal, câtă vreme oportunitatea aplicării art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. se apreciază în concret, în fiecare caz în parte, de instanța învestită cu soluționarea litigiului a cărui suspendare se solicită, raportat la circumstanțele particulare ale speței coroborat cu actele și probele dosarului. Secundar, se observă că o încheiere prin care s-a respins o cerere de suspendare similară, dar care a fost pronunțată într-un litigiu care privește alte părți, nu se impune cu autoritate de lucru judecat în cauza de față. În final, se constată că în mod corect s-a reținut prin încheierea recurată că dispozițiile art. 413 alin. (3) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză; acest text de lege vizează împrejurări ulterioare suspendării, în funcție de care instanța poate reveni motivat asupra măsurii dispuse, și nu criterii în baza cărora se apreciază aplicarea art. 413 alin. (1) pct. 2 din același cod.

Pe de altă parte, termenul de 1 an prevăzut de textul de lege curge de la data suspendării, și nu de la data începerii urmăririi penale, cum greșit a susținut recurenta-pârâtă. Prin urmare, atât în cazul suspendării judecății pe o perioadă mai mare decât intervalul arătat, cât și în situația lipsei de diligență a părții a cărei cerere a fost admisă, în ceea ce privește procesul care a determinat suspendarea, recurenta-pârâtă, în temeiul dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, are posibilitatea de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol, lăsată de legiuitor la aprecierea instanței învestite cu soluționarea cauzei civile. Față de argumentele mai sus expuse, se constată că, în cauză, prin încheierea din 6 noiembrie 2024, în mod corect s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul. Referitor la solicitarea intimatei-reclamante, din cuprinsul întâmpinării, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei". Prin raportare la această dispoziție legală, aplicabilă și în recurs potrivit art. 494 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-reclamante A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierii din 6 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța - secția a II-a Civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, în dosarul nr. x/2017. Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A.. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2026.