Decizia nr. 255/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad - secția a II-a civilă, la data de 07.03.2022, sub dosar nr. x/2021, ca urmare a stabilirii competenței de către Curtea de Apel Timișoara, prin sentința civilă nr. 7/PI/02.03.2022, pronunțată în dosar nr. x/2021, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Arad, în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. SPRL, Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici-Arad și C., a solicitat să se constate existența dreptului său de proprietate și interdicția de vânzare de către lichidatorul judiciar asupra imobilelor construcții, care, la expirarea contractelor de concesiune nr. x/27.06.2003 și y/04.12.2003, revin de drept Județului Arad cu titlu de bunuri de retur, reprezentate de: hala producție și corp administrativ, suprafață construită de 880 mp, situate în Arad, incinta Zonei Libere Curtici Arad, Aleea x, înscrise în CF nr. x, nr. cadastral x - CI; hală depozit, suprafață construită de 398 mp, situată în Arad, incinta Zonei Libere Curtici Arad, Aleea x, înscrisă în CF nr. x, nr. cadastral x, precum și acordarea cheltuielilor de judecată. În drept, a invocat art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, precum și dispozițiile Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, H.G. nr. 449/1999 privind înființarea Zonei Libere Curtici-Arad și a Regiei Autonome "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad; H.G. nr. 872/2004 privind trecerea bunurilor aflate în administrarea Regiei Autonome "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad" din domeniul public al statului în domeniul public al județului Arad și trecerea Regiei Autonome "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad" de sub autoritatea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului sub autoritatea Consiliului Județean Arad; Regulamentul de utilizare a Zonei Libere Curtici Arad. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Arad - secția a II-a civilă Prin sentința civilă nr. 20/22.01.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Arad - secția a II-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active. A admis cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Județul Arad prin Consiliul Județean Arad, în contradictoriu cu pârâtele A. S.R.L., prin lichidator judiciar D., Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici-Arad și C. S.A. și, în consecință: A constatat existența dreptului de proprietate al reclamantei UAT Județul Arad, precum și interdicția de vânzare de către lichidatorul judiciar al debitorului A. S.R.L., asupra imobilelor înscrise sub A1.1 în CF nr. x Arad, compus din hală producție și corp administrativ, în suprafață construită de 880 mp, situate în Arad, incinta Zonei Libere Curtici Arad, județul Arad, și respectiv sub A1.1 în CF nr. x Arad, compus din hală depozit, în suprafață construită de 398 mp, situată în Arad, incinta Zonei Libere Curtici Arad, județul Arad. A obligat pârâții să plătească reclamantei cheltuieli de judecată de 7.338,78 RON. Împotriva acestei sentințe au declarat apel apelanta C. S.A. și apelantul D., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei A.V.A. Tour S.R.L. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi Prin decizia civilă nr. 310/A din 06.06.2025, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, în dosarul nr. x/2021, s-a respins apelul declarat de A. S.R.L. - în faliment, reprezentată de către lichidatorul judiciar D., împotriva sentinței civile nr. 20/22.01.2025, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021. S-a admis apelul declarat de către apelanta pârâtă C. S.A., împotriva sentinței civile nr. 20/22.01.2025, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2021, s-a modificat sentința apelată, în sensul că s-a înlăturat obligația de plată a cheltuielilor de judecată stabilită în sarcina pârâtei C. S.A. S-a menținut în rest sentința apelată. S-a dispus restituirea taxei judiciare de timbru, în sumă de 235,97 RON, achitată de către pârâta apelantă C. S.A. pentru judecarea cererii de apel. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta D., lichidator judiciar al debitoarei A.V.A. Tour S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. După o succintă prezentare a situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurenta-pârâtă a arătat că activele reprezentate de Hală producție și corp administrativ, precum și Hală depozit, s.c. totală 1278 mp, situate în Arad, zona Liberă, Aleea x - înscrise CF x Arad și CF x sunt proprietatea A. S.R.L., aspect relevat de extrasul de carte funciară depus în probațiune de reclamantă pentru ambele imobile, iar dreptul de proprietate al debitoarei A. S.R.L., contrar celor reținute prin decizia recurată, nu este nici limitat și nici condiționat, fiind deplin și fără alte interdicții, cu excepția ipotecilor notate în favoarea creditorilor ipotecari din cadrul procedurii insolventei A. S.R.L. Mai arată că terenul pe care sunt edificate construcțiile, proprietatea debitoarei, este proprietatea Județului Arad - respectiv domeniul public al județului, dat în administrare în conformitate cu H.G. nr. 449/1999, respectiv H.G. nr. 872/2004 către Regia Autonomă "Administrația Zonei Libere Curtici-Arad" și a fost deținut de A. S.R.L. în baza a două contracte de concesiune nr. x/27.06.2003, respectiv nr. 72/04.12.2002, încheiate pe o perioadă de 10 ani și prelungite prin actul adițional nr. x/23.01.2007 cu încă 20 de ani, din momentul expirării acestora, respectiv până în anul 2033. Din economia celor prezentate, dar și evidențele de carte funciară, reiese fără putință de tăgadă că cele două contracte de concesiune nu sunt ajunse la termen. Recurenta-pârâtă susține că, potrivit prevederilor de la pct. 4.3.8 din contractul nr. x/04.12.2003, respectiv 4.3.9 din contractul nr. x/27.06.2003, la care însăși instanța de apel a făcut trimitere, concesionarul, adică A. S.R.L. se obligă "să predea concedentului, la expirarea duratei concesiunii, terenul împreună cu toate bunurile imobile prin destinație ce au făcut obiectul contractului și/sau ce au rezultat în urma investițiilor făcute de concesionar, în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data semnării prezentului contract." Totodată, potrivit dispozițiilor art. 11.3 din contractele de concesiune, "la încetarea concesiunii, prin expirarea duratei sau anularii prezentului contract de concesiune, concesionarul are obligația de a preda toate bunurile care au făcut obiectul concesiunii și cele care au rezultat în urma investițiilor făcute de el..." Mai mult, prin dispozițiile art. 11.5 se menționează categoriile de bunuri care, la expirarea concesiunii, vor reveni concedentului și, respectiv, concesionarului, precum cele menționate la alin. (1) lit. a) al art. 11.5.1 din contractele de concesiune, respectiv concedentului îi vor reveni "a) bunurile care au făcut obiectul concesiunii, precum și cele rezultate în urma investițiilor executate de concesionar pe perioada contractului." Mai mult, potrivit art. 29 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, "La expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate, liber de orice sarcină, bunul concesionat, inclusiv investițiile realizate, în conformitate cu prevederile contractului de concesiune." Recurenta susține că, din coroborarea clauzelor contractuale și a dispozițiilor legale incidente, reiese faptul că partea concedentă nu poate deveni proprietar asupra bunurilor A. S.R.L. în discuție, mai repede de data încetării contractelor de concesiune prin expirarea duratei pentru care au fost semnate. Totuși, în considerentele hotărârii atacate, Curtea de Apel Timișoara, deși a făcut trimitere la dispozițiile art. 29 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, precum și la dispozițiile contractuale aferente celor două contracte de concesiune în discuție, a reținut următoarele: "Deși contractul de concesiune nu menționează în mod expres rezilierea din culpa concesionarului ca modalitate de încetare a contractului de concesiune, aceasta nu poate fi interpretată nici ca o renunțare a proprietarului terenului concesionat la dreptul de proprietate asupra investițiilor realizate, nici ca o acceptare implicită a amânării preluării bunurilor de retur până la expirarea duratei contractului", precum și faptul că "Art. 29 alin. (1) din Legea nr. 219/1998 instituie un regim imperativ care asigură transmisiunea de plin drept, cu titlu gratuit și liber de sarcini, a bunurilor de retur către concedent, indiferent de cauza de încetare, inclusiv rezilierea din culpa concesionarului." În aceeași ordine de idei sunt și următoarele argumente menționate în cuprinsul deciziei recurate și care, în opinia recurentei, nesocotesc clauzele celor 2 contracte de concesiune și adaugă la lege: "(...) potrivit art. 29 din Legea nr. 219/1998, la expirarea duratei contractului de concesiune, concesionarul are obligația de a restitui bunul concesionat, inclusiv investițiile efectuate, în deplină proprietate și liber de oria sarcini, conform dispozițiilor contractuale. (...) În completare, art. 35 din lege enumeră cazurile de încetare a contractului, printre care se regăsește și rezilierea ca urmare a culpei concesionarului. Prin urmare, este evidentă concluzia conform căreia, în ipoteza încetării contractului de concesiune ca urmare a rezilierii din culpa concesionarului, bunurile de retur revin concedentului. Această soluție decurge atât din dispozițiile exprese ale art. 29 din Legea nr. 210/1998, care impun obligația concesionarului de a restitui bunurile, inclusiv investițiile realizate, liber de orice sarcini, cât și din natura juridică a contractului de concesiune, care implică o afectare temporară a bunului public în favoarea unui terț. Culpa concesionarului în încetarea raportului contractual exclude orice pretenție justificată privind reținerea bunurilor de retur, acestea reintrând de plin drept în patrimoniul concedentului/proprietarului terenului." Or, așa cum s-a arătat, atât art. 29 din Legea nr. 219/1998, cât și dispozițiile contractuale, se referă la situația în care obligația concesionarului de restituire a bunurilor de retur devine efectivă doar la încetarea concesiunii prin expirarea duratei concesiunii. Este adevărat că rezilierea reprezintă un mod de încetare a contractului prevăzut la art. 35 din Legea nr. 219/1998, iar principalul efect al rezilierii constă în desființarea contractului pentru viitor, însă art. 29 din aceeași lege face referire la obligația care se naște la expirarea contractului, nu în orice situație. Din această perspectivă consideră criticabilă decizia curții de apel, întrucât nu numai că aceasta cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, dar adaugă la contract și la lege, întrucât, în speța dedusă judecății, principala condiție pentru predarea bunurilor nu este îndeplinită, contractele de concesiune nefiind ajunse la termen. I.

Apărările formulate în cauză: Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Arad a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru nemotivare, iar, pe fond, a solicitat respingerea căii de atac. De asemenea, intimata-pârâtă Regia Autonomă Administrația Zonei Libere Curtici a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinări, solicitând respingerea excepției nulității și admiterea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând cererea de recurs în raport de excepția nulității, invocată prin întâmpinările depuse la dosar, a cărei analiză este prioritară, Înalta Curte, în raport cu art. 248 alin. (1), raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă D.., lichidator judiciar al debitoarei A.V.A. Tour S.R.L., pentru următoarele considerente: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat" iar, potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Sancțiunea nulității este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci și în situația în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive. Din interpretarea dispozițiilor legale enunțate, rezultă că recurentei îi revine obligația de a formula critici de nelegalitate față de decizia pe care o atacă. În speță, se constată că, deși prin memoriul de recurs s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazurilor de casare reglementate de textele legale invocate, având în vedere că recurenta reiterează aceleași critici/apărări ca în fața instanței de apel. Analiza cererii de recurs relevă că autoarea ei nu a dezvoltat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, ci a prezentat în motivarea căii de atac aspecte generale referitoare la situația de fapt și probatoriul administrat, sens în care s-a limitat la o reluare a susținerilor expuse în fața instanțelor de fond și care au făcut deja obiectul analizei acestora. Referitor la invocarea prin prezentul recurs a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, prin criticile referitoare la nemotivarea hotărârii sau existența unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei, recurenta nu învederează, în realitate, veritabile aspecte de nelegalitate, care să evidențieze eventuale carențe de motivare sau raționamente ori concluzii incompatibile între ele, apte a genera confuzie în ceea ce privește soluția pronunțată în cauză. Astfel, recurenta a susținut, în esență, că decizia recurată conține motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei, întrucât principala condiție pentru predarea bunurilor nu este îndeplinită, contractele de concesiune nefiind ajunse la termen. Instanța de recurs constată că această susținere expune doar nemulțumirea recurentei în raport cu soluția pronunțată, nefiind de natură să învestească legal instanța de recurs, conform motivului de casare menționat, din moment ce recurenta omite a demonstra, printr-o argumentație coerentă, în ce constă contradicția invocată. Or, tocmai lipsa indicării punctuale a modalității în care considerentele afirmate ca fiind opuse ar evidenția eventuale raționamente sau concluzii incompatibile între ele și care, astfel, s-ar exclude reciproc imprimă criticii formulate un caracter pur formal, recurenta înțelegând, practic, doar să redea conținutul acestor argumente. Totodată, instanța de recurs constată că, deși se invocă și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete asupra raționamentului curții de apel, care a determinat soluția de respingere a apelului pârâtei D.., lichidator judiciar al debitoarei A.V.A. Tour S.R.L. împotriva sentinței atacate și care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății finalizate prin decizia recurată. Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala de judecată a instanței devolutive. Astfel, este incident acest motiv în cazul în care instanța a invocat un text de lege inexistent sau inadecvat contextului faptic în litigiu (în sensul că situația de fapt, așa după cum a fost aceasta definitiv stabilită, nu intră sub incidența unei norme juridice sau unei anume norme juridice), fie că instanța a aplicat greșit o normă juridică sau trebuia să aplice o altă normă acelei situații de fapt definitiv tranșate și, în concret, nu a făcut acest lucru. Aceasta, întrucât, ca premisă, aplicarea greșită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanța care a judecat procesul, a semnificației ori sensului legii, deturnarea normei de la intenția legiuitorului ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinței părților, de natură a conduce la soluționarea greșită a chestiunii litigioase. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea nu au fost respectate, ci de propria interpretare a legii bazată pe propria valorizare a contextului factual, nu poate avea funcția solicitată de recurentă. Recurenta nu critică încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care legea trebuia interpretată; nu se critică ignorarea normelor de drept, recurenta este nemulțumită de argumentele oferite de instanța de apel și vrea substituirea lor cu propriile argumente. Susținerea recurentei-pârâte referitoare la faptul că, în speță, conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 219/1998, precum și în acord cu prevederile contractuale, obligația concesionarului de restituire a bunurilor de retur devine efectivă doar la încetarea concesiunii, prin expirarea duratei concesiunii, nu și în cazul rezilierii contractului, nu se circumscrie motivului de casare invocat, fiind o chestiune de interpretare a clauzelor contractuale și de evaluare a probelor, nicidecum un refuz de aplicare a normei, o aplicare greșită sau o aplicare la o situație de fapt care nu intră în sfera ei de reglementare. Simplul fapt că recurenta își dorea o altă interpretare nu înseamnă că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 219/1998 ar fi fost încălcate sau greșit aplicate. Prin urmare, critica referitoare la aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 219/1998 nu constituie un motiv de nelegalitate ci, în fapt, o nemulțumire a recurentei-pârâte cu privire la modul în care instanța a argumentat că obligația de predare a bunului concesionat, precum și a investițiilor realizate, se aplică în mod expres și în situația încetării contractului de concesiune, ca urmare a rezilierii din culpa concesionarului. Așadar, nemulțumirea recurentei-pârâte se limitează la interpretarea efectivă a clauzelor contractuale, deci la analiza de fapt a intenției părților, încercând să demonstreze că, de fapt, nu putea interveni rezilierea contractelor de concesiune, acestea încetând doar la momentul expirării duratei concesiunii. Cu alte cuvinte, criticile aduse sunt unele care privesc temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea acesteia. Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. În altă ordine de idei, se impune precizarea faptului că analizarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepția noului C. proc. civ., care nu mai include între motivele de recurs pe unul asemănător celui reglementat în Codul de la 1865, de art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanței supreme este limitat la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material. Astfel, din analiza motivelor expuse de recurentă nu se pot desprinde greșelile identificate și imputate instanței de apel și nici încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu. Reținând că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recursul nu este motivat în raport cu cerințele art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., fiind aplicabilă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, conform prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va fi anulat recursul pârâtei D.., lichidator judiciar al debitoarei A.V.A. Tour S.R.L, declarat împotriva deciziei civile nr. 310/A din 06.06.2025 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.