Decizia nr. 237/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 81/2013 a Tribunalului Giurgiu

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: 1. Prin cererea înregistrată la data de 14 martie 2023 pe rolul Tribunalului Giurgiu, secția civilă, sub nr. x/2023, reclamantele A. S.A. și B. S.R.L. au solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 220.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din data plății, reprezentând contravaloarea tranșei a doua a bonusului datorat în temeiul art. 4.3 lit. b) din actul adițional nr. x din 18.09.2020 modificat prin actul adițional nr. x din 24.02.2021 la contractul de antrepriză generală nr. ILR 9/408 din 20.09.2019 și a penalităților de întârziere calculate din momentul scadenței și până la plata efectivă, precum și la plata sumei de 392.756 Euro în echivalent RON, la cursul BNR din data plății, cu titlu de beneficiu nerealizat reprezentând pierderea de profit cauzată din culpa pârâtei.

În drept, reclamantele au invocat dispozițiile art. 1516 si urm., art. 1527, art. 1530 si urm., art. 1535, art. 1854, art. 1862, art. 1864 și art. 1867 alin. (1) si urm. C. civ. Reclamantele și-au precizat cererea inițială, solicitând penalități de întârziere în suma de 5.996,71 RON, aferente perioadei cuprinse între data scadenței obligației de plată (03.02.2022) și data cererii de chemare în judecată (14.03.2023). Prin sentința civilă nr. 81 din 20.12.2013, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins acțiunea precizată formulată de reclamante. 2. Împotriva acestei sentințe, cât și a încheierii de ședință din data de 07.12.2023, reclamantele A. S.A. și B. S.R.L.

au declarat apel, prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a soluției atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată. Prin decizia civilă nr. 1293 din 26 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, s-a respins apelul declarat de recurente ca nefondat. 3. Împotriva acestei decizii, reclamantele A. S.A. și B. S.R.L. au declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1862 C. civ.

și art. 10, art. 14 și art. 15 din H.G. nr. 343/2017, întrucât notificarea finalizării lucrărilor de către antreprenor declanșează obligația beneficiarului de a reacționa, iar lipsa convocării și a oricărui răspuns echivalează cu acceptarea tacită a lucrării și atrage efectul legal al considerării acesteia ca recepționată fără rezerve. Potrivit recurentelor, instanța de apel a nesocotit și prevederile art. 1405 C. civ. ce impun considerarea condiției ca îndeplinită atunci când debitorul obligației sub condiție îi împiedică realizarea, respectiv dispozițiile art. 1517 C. civ. ce interzic creditorului să invoce neexecutarea dacă aceasta se datorează propriei conduite. Recurentele susțin că instanța a ignorat și faptul că lucrările ulterioare notificării din 31.03.2021 au avut natura unor remedieri și suplimentări dispuse de beneficiar, astfel că acestea trebuiau gestionate în cadrul unei recepții suspendate potrivit art. 17 - art. 18 din H.G.

nr. 343/2017, nu asimilate finalizării inițiale. Așadar lucrările ulterioare nu puteau împiedica convocarea și desfășurarea recepției. Prin interpretarea clauzei privind bonusul ca o condiție pur obiectivă, independentă de conduita beneficiarului, instanța a aplicat greșit art. 1270, 1405, 1517 și 1862 C. civ. coroborate cu H.G. nr. 343/2017 și a încălcat principiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". De asemenea, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1269 alin. (2) C. civ., deoarece în caz de dubiu asupra naturii clauzei bonusului trebuia interpretat în favoarea antreprenorului, debitor al obligației de finalizare a lucrării. Totodată, s-a precizat că refuzul convocării recepției contravine principiului exercitării drepturilor cu bună-credință potrivit art. 14 și art. 1170 C. civ.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au susținut că instanța de apel nu a răspuns apărării esențiale potrivit căreia prin refuzul convocării recepției, pârâta a împiedicat îndeplinirea condiției contractuale. Se mai arată că, deși au invocat dispozițiile art. 1862 și art. 10-18 din H.G. nr. 343/2017, instanța a reținut că lucrările nu au fost finalizate și că au fost executate lucrări după data de 21.05.2021, fără a distinge între lucrările contractuale și cele suplimentare.

Cauza a fost înregistrată la 25 septembrie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 12 noiembrie 2025 s-a fixat termen la 19 februarie 2026. Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente: Criticile recurentelor privind nemotivarea hotărârii, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt întemeiate. Recurentele au susținut că instanța de apel nu a răspuns unei apărări esențiale privind obligația beneficiarului lucrărilor de a convoca comisia de recepție, aspect care a împiedicat îndeplinirea condiției contractuale pentru plata bonificației.

Cercetând actele dosarului, se constată că pentru plata bonificației, solicitată în temeiul art. 4.3 lit. b) din Actul adițional nr. x din 18.09.2020, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 24.02.2021, reclamantele, în calitate de antreprenor, trebuiau să finalizeze lucrările până la data de 31 martie 2021, iar recepția lucrărilor să se efectueze în perioada 01.04.2021-21.05.2021. Verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că din probele administrate a rezultat faptul că reclamantele au continuat lucrările și după termenul limită în care trebuiau să finalizeze lucrarea, până la data de 14.12.2021, când au încheiat procesul-verbal la terminarea lucrărilor.

Totodată, instanța de prim control judiciar a reținut că recurentele-reclamante au fost de acord cu prelungirea garanției de bună-execuție a contractului până la data de 15.12.2021, ceea ce relevă faptul că lucrările nu au fost finalizate corespunzător fiind necesare lucrări de remediere precum și alte lucrări. Prin urmare, instanța supremă constată că instanțele devolutive au constatat că nu a existat un refuz nejustificat al beneficiarului privind convocarea comisiei de recepție la data la care antreprenorul ar fi trebuit să finalizeze lucrările, întrucât erau necesare efectuarea de lucrări de remedieri și alte lucrări. Instanța supremă subliniază faptul că dispozițiile art. 14 și art. 15 din Regulamentul privind recepția construcțiilor aprobat prin H.G.

nr. 343/2017 prevăd procedura prin care antreprenorul poate convoca comisia de recepție în situația în care investitorul refuză convocarea acesteia, demersuri pe care recurentele-reclamante nu le-au efectuat, deși aveau această posibilitate, ceea ce denotă că au acceptat necesitatea efectuării unor remedieri și alte lucrări pentru finalizarea lucrării. Prin urmare, se constată că instanța de apel a răspuns criticilor din apel privind lipsa convocării comisiei de recepției a lucrărilor prin faptul că lucrările contractuale nu au fost finalizate corespunzător, fiind necesare lucrări de remediere și nu alte lucrări suplimentare, care nu au fost solicitate inițial prin contractul încheiat între părți.

Înalta Curte constată că instanța de apel a prezentat motivele de fapt și de drept pentru care a respins apelul reclamantelor, a argumentat în mod detaliat de ce nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei pentru plata bonusului și a stabilit că din probatoriul administrat nu a rezultat un refuz nejustificat privind convocarea comisiei de recepție la finalizarea lucrărilor. În concluzie, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat pe motiv că din examinarea deciziei atacate rezultă că aceasta conține considerente expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele și apărările formulate în cauză, care explicitează și justifică soluția pronunțată în apel, neputând fi reținută lipsa unei motivări a hotărârii recurate.

Criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate. Sub un prim aspect, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1862 C. civ. și art. 10, art. 14, art. 15, art. 17 și art. 18 din Regulamentul privind recepția construcțiilor aprobat prin H.G. nr. 343/2017, deoarece de la data notificării finalizării lucrării este obligatoriu ca beneficiarul să convoace comisia de recepție, în caz contrar fiind socotită lucrarea recepționată fără rezerve. Potrivit art. 1862 C. civ. privind recepția lucrării, beneficiarul care, fără motive temeinice, nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat antreprenorului rezultatul verificării, se consideră că nu și-a îndeplinit culpabil obligația de recepție, așa încât lucrarea se socotește recepționată fără rezerve.

Or, instanța supremă constată că din probatoriul administrat în cauză, instanțele devolutive au constatat că lucrările nu au fost finalizate corespunzător, fiind necesare remedieri ori efectuarea unor lucrări, aspect ce a condus la neconvocarea comisiei de recepție. Așadar, fiind în situația premisă a refuzului întemeiat de a recepționa lucrarea, sancțiunea prevăzută la art. 1862 C. civ. privind recepția fără rezerve a lucrării nu este aplicabilă. Înalta Curte constată că nici dispozițiile art. 10, art. 14, art. 15, art. 17 și art. 18 din H.G. nr. 343/2017 privind convocarea comisiei de recepție la terminarea lucrărilor nu sunt aplicabile, atât timp cât, din probele administrate în cauză, instanțele devolutive au stabilit că au fost necesare remedieri ori efectuarea de lucrări noi.

În al doilea rând, recurentele au invocat nesocotirea dispozițiilor art. 1405 C. civ., întrucât neîndeplinirea condiției a fost determinată de acțiunea pârâtei care nu a convocat comisia de recepție și prevederilor art. 1517 C. civ., deoarece neexecutarea propriei obligații de plată a bonificației de către pârâtă este cauzată de nerespectarea obligației de a recepționa lucrarea. Totodată, recurentele au invocat și aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului prevăzute la art. 1269 alin. (2) C. civ. și a principiului exercitării drepturilor cu bună-credință potrivit art. 14 și art. 1170 C. civ., raportat la convocarea recepției la finalizarea lucrărilor și respectarea condiției pentru plata bonusului.

Toate aceste critici, privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 și art. 1170, art. 1269 alin. (2), art. 1405 și art. 1517 C. civ. nu pot fi primite, întrucât au fost invocate direct în recurs, fără a fi relevate la instanțele de fond, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Prevederile menționate reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, cu excepțiile prevăzute de lege, în a căror ipoteză nu ne regăsim.

În egală măsură, Înalta Curte constată că, deși recurentele prin aceste critici tind la a releva aplicarea greșită a unor norme de drept material, în realitate, solicită reaprecierea probatoriului administrat în cauză și constatarea, contrar celor reținute de instanțele devolutive, că lucrările contractate au fost finalizate la data stabilită prin actul adițional nr. x din 24.02.2021, aspecte de netemeinicie ce nu pot forma obiect al controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, în care sunt supuse analizei criticile de nelegalitate ale deciziei atacate conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurentele-reclamante, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. nu este întemeiat. Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele B. S.R.L. și A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1293 din 26 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de reclamantele B. S.R.L. și A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1293 din 26 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a V-a civilă, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 februarie 2026.