Decizia nr. 1951/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva încheierii nr. 8/2020 a Tribunalului Bacău

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.(...)", constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău - secția I Civilă la 10 octombrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Podu Turcului a chemat în judecată pârâții A., B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la plata către reclamantă a sumei de 648.424 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul produs de pârâți, la care se va adăuga dobânda legală, calculată până la data plății debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, Tribunalul Bacău - secția I Civilă a respins excepția inadmisibilității acțiunii, iar la termenul din 25 mai 2018, a unit excepția prescripției dreptului material la acțiune cu fondul cauzei. Prin încheierea din 20 ianuarie 2020, instanța și-a declinat competența în favoarea unui complet specializat în soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale din cadrul aceleiași secții a Tribunalului Bacău. Prin încheierea nr. 8/2020 din 29 ianuarie 2020, Tribunalul Bacău - secția I Civilă, constituită în complet de litigii de muncă și asigurări sociale, apreciind că judecata procesului este de competența instanței civile, a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale.

Soluționând conflictul negativ de competență, Curtea de Apel Bacău - secția I Civilă, prin sentința civilă nr. 12/2020 din 4 martie 2020, constatând că verificarea competenței de către completul inițial învestit s-a realizat ulterior termenului prevăzut de art. 131 C. proc. civ., a stabilit competența în favoarea acestuia.

Prin sentința civilă nr. 58/2023 din 5 februarie 2023, Tribunalul Bacău - secția I Civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul A., a admis în parte acțiunea, a obligat, în solidar, pârâții A. și B. la plata către reclamantă a sumei de 648.424 RON, precum și la plata dobânzilor legale aferente acestei sume calculate până la data plății efective, a respins ca nefondată acțiunea îndreptată împotriva pârâtei C., a admis în parte cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată și în consecință, a obligat pârâții A. și B. la plata, în solidar, către reclamantă a sumei de 14.473,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu expert - 400 RON și onorariu de avocat - 2.500 RON.

Pârâtul A. a declarat apel împotriva încheierii din 25 mai 2018 și a hotărârii sus-menționate, iar pârâtul B. a promovat apel împotriva încheierilor din 27 aprilie 2018 și 25 mai 2018, precum și a sentinței primei instanțe. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău - secția I Civilă sub nr. x/2023. Prin decizia nr. 319/2024 din 23 mai 2024, Curtea de Apel Bacău - secția I Civilă a respins apelurile îndreptate împotriva încheierilor atacate, a admis apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 58/2023 din 5 februarie 2023 a Tribunalului Bacău - secția I Civilă, în temeiul art. 60 alin. (2) C. proc.

civ., a extins efectele apelului promovat de pârâtul A. și la pârâtul B. în ceea ce privește caracterul solidar al obligației de plată a debitului, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a stabilit că obligația de plată a celor doi pârâți este divizibilă, pârâtul A. fiind obligat să plătească reclamantei suma de 347.808,23 RON (47.233,23 RON + 1/2 din 601.150 RON), corespunzătoare unei culpe de 100% în producerea prejudiciului pentru perioada 28 aprilie 2008 - 1 iulie 2008, respectiv unei culpe de 50% în producerea prejudiciului pentru perioada 1 iulie 2008 - 28 august 2009, iar pârâtul B. - suma de 300.575 RON, corespunzătoare unei culpe de 50% în producerea prejudiciului pentru perioada 1 iulie 2008 - 28 august 2009. A obligat pârâtul A. să achite reclamantei suma de 10.473,83 RON, iar pe pârâtul B. suma de 4.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței care nu erau contrare deciziei instanței de apel, a obligat intimata să plătească apelantului B. suma de 1.000 RON, reprezentând o parte din taxa de timbru achitată în apel, corespunzător motivelor de apel admise și suma de 2.000 de RON, reprezentând o parte din onorariul de avocat, cu aplicarea art. 453 alin. (2) C. proc.

civ.. În temeiul art. 18 teza a II-a din O.U.G. nr. 15/2008 a dat în debit intimata pentru suma de 3.518 RON, corespunzător ajutorului public judiciar acordat apelantului A.. Împotriva acestei decizii, pârâtul B. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, în principal, conform regulilor în materia conflictelor de muncă și, în subsidiar, conform normelor de drept civil. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. Circumscris primului caz de casare, autorul căii de atac a arătat că instanțele de fond au acordat altceva decât s-a cerut, fiind încălcate prevederile art. 22 alin. (6) și ale art. 397 alin. (1) C. proc.

civ.. Astfel, a afirmat că, deși titulara acțiunii, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat obligarea recurentului și a intimatului A. la acoperirea prejudiciului aferent perioadei 28 aprilie 2007-1 iulie 2008, ambele instanțe i-au obligat și la plata daunelor pentru perioada 1 iulie 2008-28 august 2009. Subsumat ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a menționat că hotărârea atacată este nemotivată și cuprinde motive contradictorii, întrucât din cuprinsul acesteianu rezultă în ce mod mențiunea recurentului din procesul-verbal a împiedicat-o pe intimata-reclamantă să achite sumele către D. S.R.L., chiar și după pronunțarea unor hotărâri executorii.

De asemenea, a susținut că instanțele de fond, pe de o parte, au reținut incidența prevederilor Codului Muncii, inclusiv a art. 270 din acest Cod care stabilește că răspunderea salariaților față de angajator este una contractuală, iar, pe de altă parte, că răspunderea angajată a celor doi pârâți este una delictuală. Mai mult, a precizat că prin regulatorul de competență, pronunțat de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2015, s-a stabilit că raportul juridic dintre părțile litigante este de unul de mandat. În susținerea incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că în cauză, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a regulatorului de competență sus-menționat care a calificat raportul dintre părți ca fiind contractual, de mandat.

Totodată, nerespectarea autorității de lucru judecat a fost afirmată și prin raportare la litigiile purtate de intimata-reclamantă, întrucât pierzând procesele purtate cu D. S.R.L., argumentele intimatei împotriva recurentului nu puteau fi reținute. În continuare, subsumat ultimul caz de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, recurentul a arătat că, în măsura în care litigiul reprezintă un conflict de muncă, prescripția și cauzele de întrerupere ale acesteia, așa cum sunt reglementate de Noul C. civ., nu se aplică în speță. De asemenea, a reiterat motivele ce vizează inadmisibilitatea acțiunii - lipsa etapei de evaluare a prejudiciului în acord cu art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 și cauza acțiunii prin raportare la art. 270 Codul Muncii -. Deopotrivă, în susținerea excepției procesului rău condus, a afirmat că argumentele privind necomunicarea facturii D. S.R.L.

ar fi putut duce la respingerea acțiunilor ce au constituit obiectul dosarelor nr. x/2008, nr. y/2010 și nr. 667/110/2011 și că intimata-reclamantă nu i-a solicitat niciodată informații și nici nu i-a adus la cunoștință existența acestor litigii. Recurentul a mai afirmat și încălcarea dispozițiilor art. 270, actual art. 254, din Codul Muncii și ale art. 1.350 C. civ., subliniind că în speță, răspunderea nu putea fi decât una contractuală, indiferent de efectele deciziei nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii sau ale sentinței nr. 28 din 27 aprilie 2015 a Curții de Apel Bacău - secția I Civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2015. În final, autorul căii de atac a subliniat că hotărârea este nelegală și din perspectiva art. 1.349 C. civ., întrucât în cauză nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate între faptele recurentului și prejudiciul pretins.

De asemenea, a afirmat că refuzul plății facturii nu poate fi imputat recurentului pentru perioada de după încetarea mandatului său, 1 iulie 2008, intimata deținea resursele pentru plata sumei aferente facturii și că recurentul nu a fost consultat pentru opțiunea neachitării debitului. A mai arătat că acesta a acționat cu bună-credință și că intimata deținea resursele, procedurile și informațiile necesare atât pentru a contesta debitul, cât și pentru a le plăti. În final, a subliniat că, în speță, nu a fost clarificată pe deplin situația de fapt anterior acumulării de penalități prin investigarea tuturor înscrisurilor avute la dispoziție de către intimata Unitatea-Administrativ Teritorială Podu Turcului.

Prin memoriul de recurs din 25 octombrie 2024, recurentul a arătat, în completarea motivelor de recurs invocate inițial, că instanța de prim control judiciar nu a analizat motivul său de apel referitor la faptul că prima instanță a acordat mai mult decât s-a cerut în raport cu precizările reclamantei din 2 martie 2018, precum și argumentele sale privind neconcordanța dintre situațiile de lucrări, lipsa mențiunilor referitoare la dată și număr de înregistrare din cuprinsul lor, neconcordanțele dintre facturile inițial achitate, concluziile expertului, depoziția martorului și suma facturată în baza unor înscrisuri neînregistrate. De asemenea, a afirmat că, deși instanța de apel a făcut referire la regulatorul de competență, ulterior, aceasta a pronunțat hotărârea în baza răspunderii civile delictuale.

Un alt set de critici indicate suplimentar a vizat principiul accesorium sequitur principale, recurentul arătând, în esență, că acesta nu putea fi obligat decât la plata accesoriilor, nu și a debitului principal. La 3 februarie 2025 intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. Autorul căii de atac a răspuns la întâmpinare. Recurentul-pârât, prin notele scrise depuse, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 493 alin. (5) și art. 483 alin. (2) C. proc. civ. Prin încheierea pronunțată la 22 mai 2025, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, conform art. 493 alin. (7) C. proc.

civ., încheiere ce a înglobat și soluția asupra excepției nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

Asupra cererii de sesizare a instanței de control constituțional, Înalta Curte a statuat prin încheierea din 20 noiembrie 2025. Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu motivele de recurs invocate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În prealabil, notează că soluția instanței de apel și considerentele aferente ce vizează pârâții A. și C., implicit în ceea ce privește suportarea de către pârâtul A. a prejudiciului aferent perioadei 28 aprilie 2008-1 iulie 2008, au intrat în puterea de lucru judecat prin nerecurare, context în care cadrul procesual și controlul judiciar în această fază procesuală sunt limitate la statuările instanței de prim control judiciar asupra apelului pârâtului B., recurentul de față, exercitat împotriva hotărârii primei instanțe de angajare a răspunderii sale.

Deopotrivă, notează că analiza cazurilor de nelegalitate invocate se va realiza în raport cu efectele pe care acestea le-ar produce atât asupra hotărârii recurate, cât și asupra celorlalte critici de recurs, urmând a fi analizate cu prioritate cele care, în situația admiterii lor, ar face de prisos evaluarea celorlalte motive de recurs. Astfel, primul motiv de recurs, circumscris ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deduce verificării respectarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (6) și art. 397 C. proc. civ., recurentul afirmând depășirea limitelor învestirii stabilite de către intimata-reclamantă prin notele scrise depuse la 15 februarie 2018. Critica este nefondată.

Aceasta, întrucât, defalcarea sumei aferente prejudiciului din perioada în care pârâții A. și B. au exercitat funcțiile de primar și viceprimar și a celei din perioada în care pârâta C. a avut calitatea de primar s-a realizat la solicitarea instanței de la termenul din 19 ianuarie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Tribunalului Bacău. Ca atare, precizarea despăgubirilor în această manieră nu a avut ca scop delimitarea răspunderii pârâților, ci clarificarea problemei competenței materiale a tribunalului. Această concluzie se reflectă chiar în modul în care tribunalul a statuat asupra competenței sale, procesul de verificare realizându-se prin raportare la cele două perioade, instanța conchizând că, deși pentru prejudiciul aferent primei perioade ar fi competentă judecătoria, în temeiul art. 99 alin. (2) C. proc.

civ., aceasta rămâne în competența tribunalului. De aceea, precizărilor reclamantei nu li se poate conferi efectul urmărit de recurent, soluția de respingere a acestui motiv de apel de către instanța de prim control judiciar fiind dată cu respectarea art. 22 alin. (6) și art. 397 C. proc. civ. Un alt motiv de recurs a vizat cazul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în justificarea căruia autoarea căii de atac afirmă încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 28 din 27 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - secția I Civilă, prin care s-a calificat raportul dintre părți ca fiind unul contractual și, implicit, și răspunderea ce putea fi atrasă. Critica recurentei se integrează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., întrucât ignorarea modului în care, anterior, au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți conturează încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Pentru a se putea încadra în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., încălcarea autorității de lucru judecat trebuie să privească efectul negativ al acesteia care vine să oprească cea de-a doua judecată, având în vedere că numai pentru această situație soluția pe care art. 497 teza finală din același Cod - "cererea se respinge ca inadmisibilă" - își poate găsi aplicare, pentru ipoteza nerespectării efectului pozitiv soluția fiind de rejudecare a cauzei.

Hotărârea opusă cu autoritate de lucru judecat a fost dată în cauza având ca obiect o cerere identică cu cea din cauza de față, în soluționarea conflictului de competență ivit între secția I Civilă și secția a II-a Civilă a Tribunalului Bacău, când Curtea de Apel Bacău - secția I Civilă, stabilind că primei secții îi revine competența în soluționare a procesului, a reținut că aceeași pârâți ca și în cauza de față nu și-au desfășurat activitatea în baza unui contract de muncă, ci în baza unui mandat civil, sens în care, în discuție este o răspundere civilă delictuală de competența instanțelor civile. Unei atare concluzii nu i se poate atribui interpretarea pretinsă de recurent, în măsura în care s-a reținut în mod expres că natura răspunderii civile este una delictuală, și nu contractuală.

De aceea, dezlegările instanței nu se pot impune în litigiul de față potrivit tezei recurentului, de vreme ce chestiunea sesizată de acesta - răspundere civilă contractuală- nu se regăsește în statuările Curții de Apel Bacău, iar problema în jurul căreia a planat conflictul de competență a fost generată de natura litigiului, civilă sau în materia litigiilor de muncă. Soluția pronunțată asupra acestui aspect în procedura regulatorului de competență, prin care s-a dat dezlegare conflictului negativ de competență, într-adevăr, are putere de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ. și este obligatorie, deopotrivă, părților și instanței, ce nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, însă numai din perspectiva a ceea ce s-a tranșat definitiv anterior - răspundere civilă delictuală-.

În consecință, urmează a fi respinse și criticile recurentului privind natura răspunderii sale. Referitor la susținerile acestuia privind inadmisibilitatea acțiunii determinată de lipsa unui act de prin care să se evalueze prejudiciul anterior sesizării instanței, Înalta Curte reține că sunt nefondate, întrucât din economia prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, care reglementează modalitatea de valorificare a rapoartelor de audit, nu rezultă obligativitatea parcurgerii unei asemenea proceduri premergătoare și nici condiționarea exercițiului dreptului la acțiune al reclamantei de emiterea unui asemenea act din partea entității publice. Asupra criticilor privind prescripția dreptului material la acțiune, instanța supremă reține că acestea sunt invocate în măsura calificării litigiului ca fiind unul în materia conflictelor de muncă.

Or, în soluționarea primului motiv de recurs, s-a reținut că natura cauzei este una în răspundere civilă delictuală, problemă tranșată prin regulatorul de competență anterior evocat ale cărei dezlegări se impun cu putere de lucru judecat și în cauză, pentru considerentele expuse în cele ce preced. În consecință, rămân fără efect argumentele părții referitoare la inaplicabilitatea în cauză a normelor de drept comun privind prescripția. Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripție, Înalta Curte notează că o atare chestiune se bazează pe evaluarea unor elemente factuale, determinabile pe baza probelor administrate în proces care, în raport cu art. 488 alin. (3) C. proc. civ., scapă cenzurii instanței în recurs limitată numai la aspecte de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de notat că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În aceste coordonate, Înalta Curte apreciază criticile recurentului circumscrise acestui caz de nelegalitate ca fiind fondate, întrucât în acord cu susținerile recurentului, hotărârea nu răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., în măsura în care din cuprinsul ei nu se poate identifica analiza și raționamentul instanței de apel prin raportare la situația de fapt, motivele de fapt și de drept care fundamentează demersul judiciar, precum și motivele de apel invocate de pârâtul B. pe fondul cauzei, respectiv considerentele care au format convingerea instanței asupra fondului cauzei în sensul săvârșirii de către recurent a faptei imputate. Statuările instanței în sensul că falsificarea procesului-verbal de recepție a lucrărilor a creat aparența că nu mai există plăți de efectuat către executantul lucrărilor și omisiunea de a încunoștința aparatul de specialitate din cadrul primăriei și pe noul primar cu privire la existența acestei facturi fiscale, au produs în mod cert un prejudiciu material reclamantei care constă în achitarea cu mare întârziere a penalităților aferente debitului principal, este lipsită de fundament juridic, precum și factual.

Aceasta, întrucât o atare concluzie nu relevă un examen veritabil al aspectelor de fapt și de drept deduse judecății, al motivelor de apel și nici un răspuns la acestea din partea instanței de prim control judiciar, în contextul în care în apel instanța a fost învestită cu argumente de natură să conducă la respingerea acțiunii.

Chiar și în situația în care se acceptă că prin soluția de respingere a motivelor de apel se confirmă implicit validarea raționamentului primei instanțe, o atare soluție nu este în măsură să justifice hotărârea pronunțată în raport cu art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, de vreme ce decizia recurată nu cuprinde răspunsul argumentat în fapt și în drept al instanței cu privire la chestiunile sesizate, care să susțină înlăturarea motivelor de apel invocate de pârâtul B.. Motivarea este un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Situația de fapt, așa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor instanțelor de fond, relevă că prejudiciul reclamat derivă din achitarea cu întârziere de către reclamantă a unei creanțe reprezentând lucrări executate de către societatea D. S.R.L.

în temeiul contractului nr. x din 19 septembrie 2007, încheiat între această societate, în calitate de executant și Consiliul Local Podu Turcului, prin primar A., în calitate de beneficiar, prin care executantul s-a obligat ca până la 19 noiembrie 2007, să execute și să finalizeze lucrarea "Reabilitarea drumurilor comunale afectate de inundațiile din 5.09.2007 din satele Sighica, Cabesti, Plopu, Fichitești și Podu Turcului", iar la art. 2 alin. (3) din contract s-a stabilit că valoarea lucrărilor ce fac obiectul contractului urmează să fie stabilită potrivit situației de lucrări, iar plata facturii se va face după verificarea și acceptarea situației de plată de către beneficiar.

Lucrările executate au fost recepționate, fără nicio obiecțiune, conform procesului-verbal de recepție nr. x din 19 noiembrie 2007, de către comisia de recepție, al cărei președinte a fost pârâtul B., viceprimar în funcție la data respectivă, care, în luna iunie 2008, l-a modificat în sensul inserării în cuprinsul lui a mențiunii că "membrii comisiei de recepție evaluează lucrările la suma de 300.000 RON". Ulterior, această mențiune a fost înlăturată din procesul-verbal de către instanța penală. Pentru lucrările realizate, D. S.R.L. a întocmit situația de lucrări în valoare de 579.604 RON, care a fost însușită în totalitate de pârâtul A., în calitate de primar în funcție la acea dată, aspect necontestat în cauză.

Facturile aferente lucrărilor au fost în valoare de 579.604 RON, din care factura nr. x din 28 aprilie 2008 în cuantum de 279.000 RON, care a fost acceptată la plată prin semnătură de primarul în funcție din acea perioadă, A., fiind înregistrată în contabilite și achitată cu întârziere, la 28 august 2009, în cadrul procedurii de executare silite a sentinței civile nr. 91 din 4 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Bacău - secția comercială și contencios administrativ, rămasă irevocabilă la 28 mai 2009. Pentru neplata facturii la termen, reclamanta a achitat penalități de întârziere, stabilite conform contractului, în cuantum de 631.935 RON, la care s-au adăugat și cheltuieli de executare înregistrate de executant pentru executarea silită a reclamantei în vederea recuperării acestei sume.

Ca urmare a auditului efectuat în anul 2013, Curtea de Conturi a reținut că plata sumei de 631.935 RON este nelegală, întrucât factura aferentă debitului principal a fost acceptată la plată, situația de lucrări a fost însușită de primar, lucrările au fost recepționate conform procesului-verbal de recepție. În privința pârâtului B. s-a reținut că acesta a fost cel care a semnat procesul-verbal de recepție fără a preciza de unde rezultă suma indicată în cuprinsul lui sau ce lucrări au fost executate.

În vederea recuperării prejudiciului imputat pârâților din cauză, reclamanta a inițiat prezenta acțiune al cărei obiect principal l-a constituit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, în calitate de ordonatori de credite, pentru nerespectarea normelor financiar-contabile referitoare la angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata lucrărilor ce constituiau obiectul contractului, respectiv a facturii din 28 aprilie 2008. În motivare, fost redate concluziile Curții de Conturi reținute în privința celor 3 pârâți, pentru pârâtul B. arătându-se că acesta a recepționat lucrările fără a le identifica și fără a avea o asemenea competență. Astfel, s-a susținut că pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile legale de a verifica plățile și nu au respectat etapele execuției cheltuielilor bugetare.

La termenul de judecată din 19 ianuarie 2018, la interpelarea primei instanțe, reprezentantul convențional al reclamantei a precizat că acțiunea este o răspundere civilă delictuală pornind de la împrejurarea că în urma auditului financiar Curtea de Conturi a stabilit că s-au produs prejudicii în bugetul reclamantei cauzate de ordonanțarea la plată a unor sume fără dovezi justificative, iar în privința culpei pârâților a arătat că aceștia în calitate de ordonatori de credite au ordonanțat la plată sume fără documente justificative. De asemenea, la interpelarea instanței în privința faptei pârâților A. și B. a precizat că fapta lor este omisivă și constă în neplata facturii la termen, deși s-au recepționat lucrările, iar în bugetul reclamantei existau fondurile necesare în perioada 1 iunie 2008 și până la data finalizării mandatului.

Din aceasta perspectivă, soluționarea cererii presupunea analiza exclusivă a elementelor acțiunii, așa cum au fost configurate de reclamantă, respectiv a condițiilor de plată ale lucrărilor aferente facturii în discuție, a calității pârâtului de ordonator de credit sau eventual, a existenței unei delegări a atribuțiilor privind operațiunile financiar-contabile, a titularilor obligațiilor legale privind execuția bugetară în ceea ce privește debitul principal pentru care s-au perceput penalitățile de întârziere, și nu în ultimul rând, a implicațiilor pe care procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor le-ar fi avut în procesul de plată al creanței principale, respectiv a efectelor pe care mențiunea privind estimarea valorii lucrărilor realizate le-a produs asupra procesului de ordonanțare și plată a lor în raport cu prevederile contractului încheiat.

Or, confirmarea raționamentului primei instanțe în privința pârâtului este dată fără o analiză efectivă a cauzei din perspectiva celor nuanțate anterior, deși în apel, pârâtul a contestat hotărârea primei instanțe prin prisma lipsei calității de ordonator de credite și a faptului că valoarea lucrărilor executate se achita potrivit situației de lucrări care a fost însușită de pârâtul A., în calitate de primar, necontestată de reprezentanții legali ai reclamantei. Așa cum s-a reținut în primă instanță, fapta imputată pârâtului este una omisivă, de neplată a facturii la termen, motiv pentru care examenul instanței trebuia centrat, în primul rând, pe verificarea calității pârâtului, de ordonator de credit sau de persoană delegată, dar și a obligației legale ce îi revenea acestuia în procesul angajării, lichidării, ordonanțării și plății cheltuielilor bugetare.

Aceasta, în măsuraîn care, potrivit art. 2.1 din Norma metodologică privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, planul de conturi pentru instituții publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia din 12 decembrie 2005, parte integrantă din Ordin 1917/2005, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la instituțiile publice revine ordonatorului de credite care, conform art. 21 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, este primarul, sau altei persoane care are obligația gestionării unității respective.

Iar în acord cu art. 54 alin. (1) și alin. (5)-(6) din aceeași lege, operațiunile specifice angajării, lichidării și ordonanțării cheltuielilor sunt în competența ordonatorilor de credite și se efectuează pe baza avizelor compartimentelor de specialitate ale instituțiilor publice, iar instrumentele de plată trebuie să fie însoțite de documente justificative care să certifice exactitatea sumelor de plată, recepția lucrărilor, conform angajamentelor legale încheiate. În analiza sa, instanța de apel trebuia să stabilească dacă fapta ilicită se încadrează în vreuna dintre ipotezele reglementate de lege cu privire la etapele execuției cheltuielilor bugetare, iar ulterior, să verifice dacă între aceasta și neplata facturii la termen există vreo legătură.

Deși devoluțiunea pare a fi totală pe fondul cauzei, analiza realizată de către instanța de prim control judiciar nu oferă un răspuns motivelor de apel ale recurentului și nu oferă posibilitatea identificării faptei ilicite în contextul dispozițiilor legale ce fundamentează demersul judiciar al reclamantei și nici a manierei în care fapta pârâtului de alterare a conținutului procesului-verbal sub aspectul valorii lucrărilor executate se repercutează asupra obligației de plată a facturii în discuție după încetarea mandatului acestuia, în contextul în care achitarea lucrărilor se realiza, potrivit contractului, în baza facturii care fusese întocmită de beneficiar în temeiul situației de lucrări acceptată de ordonatorul de credite, după recepționarea lucrărilor ce constituiau obiectul contractului, și însușită de ordonatorul de credite.

Așa cum a fost configurată acțiunea, revenea instanței de apel obligația de a verifica efectele pe care modificarea cuprinsului procesului-verbal le-a produs în planul plății creanței principale, în contextul legislativ aplicabil execuției bugetare și în măsura, în care așa cum au reținut instanțele anterioare, valoarea exactă a lucrărilor și plata lor se determina prin raportare la situația de plăți care cuprindea cantitățile executate și care, prin acceptarea ei de către primar, în calitate de ordonator de credite, confirma realitatea executării lor. Aparența creată de mențiunile din procesul-verbal pentru pârâta C. nu se repercutează în planul răspunderii civile delictuale a recurentului, pentru care verificarea condițiilor angajării răspunderii.

Și cea de-a doua faptă imputată - neinformarea pârâtei cu privire la existența facturii - se îndepărtează de la cauza acțiunii, întrucât angajarea răspunderii pârâtului s-a solicitat pentru o altă faptă ce a avut drept cauză mențiunile din procesul-verbal, iar instanța de apel a reținut faptul că numai primarul avea cunoștință de factură și de situația reală a lucrărilor, care stătea la baza plății.

Instanța de apel nu răspunde motivelor de apel ale pârâtului privind lipsa calității de ordonator de credit și a delegării unor atribuții cu privire la plata cheltuielilor bugetare, precum și faptul că falsificarea procesului-verbal nu a determinat întârzierea achitării facturii, de vreme ce aceasta se realiza în baza situației de lucrări acceptate de pârâtul A.. Or, în acest context, Înalta Curte constată că nu poate evalua aplicarea greșită a legii, lipsa oricărei motivări specific legate de acest aspect imprimând deciziei un viciu de legalitate încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Maniera în care instanța de apel a procedat la examinarea cauzei în privința pârâtului a determinat îndepărtarea raționamentului acesteia de la elementele litigiului și susținerile părților, context în care conformitatea hotărârii cu prevederile legale incidente nu poate fi verificată în recurs.

De aceea, față de cele expuse anterior, Înalta Curte reține că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., singurul remediu procesual pentru restabilirea legalității fiind cel al casării în parte a deciziei instanței de apel în ceea ce privește apelul exercitat de pârât împotriva sentinței primei instanțe. În rejudecare, revine instanței de prim control judiciar sarcina să reevalueze motivele de apel invocate de pârât cu privire la fondul cauzei, prin raportare la elementele acțiunii, cu respectarea art. 501 C. proc. civ. și cu luarea în considerare și a susținerilor părții recurente privind excepția procesului rău condus, autoritatea de lucru judecat a hotărârile date în litigiile anterioare purtate de reclamantă cu executantul lucrărilor și cele privind condițiile răspunderii civile delictuale a căror analiză este de prisos în contextul reținerii ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. De asemenea, la soluționarea apelului pârâtului B. împotriva sentinței tribunalului va avea în vedere și rolul procesului-verbal de recepție ca document justificativ pentru plata lucrărilor prin prisma prevederilor contractului și ținând cont că, potrivit art. 17 alin. (1) din Legea 10/1995 "recepția construcțiilor constituie certificarea realizării acestora pe baza examinării lor nemijlocite, în conformitate cu documentația de execuție și cu documentele cuprinse în cartea tehnică a construcției". Altfel spus, se va avea în vedere că acest înscris constituie în cauză document justificativ pentru realitatea executării lucrărilor și calitatea lor, cantitatea fiind determinată în acest caz, potrivit contractului, în temeiul situației de lucrări, care fusese confirmată prin semnare de către persoana abilitată din punct de vedere legal, respectiv de pârâtul A.. Instanța de apel urmează a se pronunța și asupra cheltuielilor de judecată aferente recursului.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte decizia atacată și trimite cauza instanței de apel pentru o nouă judecată a apelului declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 58/2023 din 1 februarie 2023 a Tribunalului Bacău - secția I Civilă, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 319/2024 din 23 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel Bacău - secția I Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Comuna Podu Turcului și cu intimații-pârâți A. și C.. Casează în parte decizia atacată și trimite cauza instanței de apel pentru o nouă judecată a apelului declarat de B. împotriva sentinței civile nr. 58/2023 din 1 februarie 2023 a Tribunalului Bacău - secția I Civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 decembrie 2025.