Decizia nr. 195/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 726/2024 a Tribunalului Arad

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: 1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13.10.2024 pe rolul Tribunalului Arad, secția a II-a civilă sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâților B. S.R.L. și C. la plata sumei de 291.000 euro, reprezentând penalități în cuantum de 6% calculate la prețul imobilului, conform art. 9.1 din Contractul de intermediere exclusivă vânzare imobiliară nr. 384/18.06.2020, încheiat între societatea B. și societatea A. S.R.L., ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale constând în refuzul nejustificat de a vinde proprietatea către potențialii cumpărători, la care să se calculeze dobânda legală până la plata integrală a debitului și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1270, art. 1538, art. 1533, art. 1530, art. 1457-1548, art. 1522-1523 C. civ. și dispozițiile Contractului de intermediere exclusivă vânzare imobiliară nr. 384/18.06.2020. Prin sentința civilă nr. 726 din 28 noiembrie 2024 pronunțată de Tribunalul Arad s-a respins cererea de chemare în judecată, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 49.605,35 RON cheltuieli de judecată. 2. Împotriva acestei hotărâri reclamanta A. S.R.L. formulat apel principal, iar pârâta B. S.R.L, apel incident, depus odată cu întâmpinarea. Prin decizia civilă nr. 334/A din 18 iunie 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a cererii pârâtei B. S.R.L.

privind cheltuielile de judecată, reclamanta fiind obligată la plata către pârâtă a sumei de 25.000 de RON. Prin aceeași decizie, instanța a respins apelul incident declarat de pârâtă împotriva considerentelor aceleiași sentințe, fiind respinse și cererile apelantelor privind cheltuielile de judecată în apel. 3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu mențiunea că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată. Memoriul de recurs a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea unor norme de procedură referitoare la administrarea și aprecierea probatoriului, arătând, în esență, că aceasta nu a analizat în mod efectiv mijloacele de probă administrate în cauză ori a procedat la o examinare superficială și formală a acestora, cu nesocotirea dispozițiilor art. 22, art. 264 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În concret, recurenta a arătat că instanța de apel a ignorat corespondența electronică din datele de 22.01.2021 și 22.07.2021, prin care mandatarul și consultantul financiar al pârâtei ar fi propus expres varianta cesiunii de părți sociale ca modalitate de realizare a tranzacției, atribuind în mod eronat inițiativa acestei variante reclamantei.

De asemenea, titulara memoriului de recurs a contestat valorificarea, de către instanța de apel, a unei traduceri incomplete și denaturate a e-mailului din data de 20.11.2021 relevant pentru stabilirea conduitei potențialului cumpărător D. S.R.L., fără a verifica integralitatea și fidelitatea acesteia și fără a analiza traducerea completă depusă la dosar. Potrivit recurentei, această omisiune a condus la reținerea unei stări de fapt contrare conținutului real al înscrisului. Recurenta a mai susținut că instanța de apel a omis să analizeze înscrisurile privind prețul negociat, în special e-mailul din data de 22.01.2021 prin care mandatarul pârâtei propusese vânzarea la un preț inferior pragului de 4.800.000 euro și acceptase o marjă de negociere, ceea ce ar fi dovedit conformitatea ofertei D. S.R.L.

cu condițiile contractuale. Circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat caracterul contradictoriu și aparent al motivării deciziei atacate. În acest sens, a arătat că instanța de apel a reținut, pe de o parte, că pârâta s-a retras nejustificat din contract, iar pe de altă parte, că nu îi este imputabilă culpa pentru eșecul tranzacției cu D. S.R.L., cele două raționamente fiind, în opinia recurentei, contradictorii, făcând imposibilă identificarea concluziei logice a instanței. A mai susținut autoarea recursului că hotărârea este nemotivată în privința interpretării clauzei art. 1.2 din contractul de intermediere, instanța limitându-se la o apreciere abstractă și generală, fără a examina probele concrete care dovedeau că varianta cesiunii de părți sociale fusese propusă, negociată și acceptată de pârâtă.

În același context, recurenta a arătat că instanța de apel nu a răspuns în mod real apărărilor esențiale privind conținutul integral al e-mailului din 20.11.2021 și nici criticilor aduse traducerii incomplete depuse de pârâtă, motivarea fiind, sub aceste aspecte, aparentă și lipsită de fundament analitic. În cadrul motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare a normelor de drept material, susținând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1182-1196 C. civ. privind formarea contractului și efectele acceptării ofertei, ale art. 1266-1272 C. civ. privind interpretarea contractelor după voința reală a părților, precum și ale art. 1170 C. civ.

privind buna-credință în executarea obligațiilor contractuale. Astfel, s-a arătat că instanța de control judiciar devolutiv a ignorat efectul juridic al minutei nr. 550/28.06.2021, semnată de pârâtă, care atesta acceptarea fără rezerve a ofertei D. S.R.L., echivalând astfel cu încheierea unui contract în sensul art. 1182 și art. 1186 C. civ., și că, prin urmare, refuzul ulterior al pârâtei de a perfecta tranzacția constituia o încălcare a obligațiilor contractuale. Totodată, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat clauza art. 1.2 din contract în mod izolat și pur formal, contrar dispozițiilor art. 1266-1268 C. civ., ignorând voința concordantă a părților, comportamentul lor concret pe durata negocierilor și faptul că varianta cesiunii de părți sociale fusese prevăzută expres în contract și propusă chiar de reprezentanții pârâtei.

A mai arătat că această interpretare nesocotește principiul forței obligatorii a contractului consacrat de art. 1270 C. civ., precum și regula instituită de art. 1268 C. civ., potrivit căreia clauzele contractuale se interpretează în sensul în care produc efecte juridice, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul. De asemenea, recurenta a susținut că instanța a ignorat că pârâta a inițiat ea însăși varianta cesiunii, a continuat negocierile ulterior minutei și nu a invocat prețul ca motiv de respingere a ofertei, atribuind în mod eronat eșecul tranzacției unor pretinse neconformități ale ofertei, fără a analiza conduita pârâtei. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă la 01 septembrie 2025. Prin întâmpinarea înregistrată la 22 octombrie 2025, intimatul-pârât C. a solicitat respingerea recursului ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin întâmpinarea înregistrată la 22 octombrie 2025, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, arătând, totodată, că argumentele invocate în susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ. exprimă, în realitate, nemulțumirea recurentei față de concluziile instanței rezultate din interpretarea probatoriului administrat. Acestea nu constituie veritabile critici de nelegalitate referitoare la decizia atacată și nu sunt de natură să permită exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală. Prin rezoluția din 28 octombrie 2025 a fost stabilit termen de judecată pentru soluționarea recursului la 17 februarie 2026, cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului invocată din oficiu, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc.

civ. prevede sancțiunea nulității în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc.

civ. Transpunând aceste considerente la cauza ce face obiectul analizei, se reține că argumentele recurentei-reclamante A. S.R.L. se doresc a fi subsumate formal motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prevederi legale potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității ori când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv dacă a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Înalta Curte constată însă că, din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., susținerile recurentei făcând referire la reevaluarea situației de fapt prin reinterpretarea clauzelor contractuale în urma analizării probatoriului administrat, ca expresie a nemulțumirii sale legate de modul de soluționare a cauzei. Astfel, în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, invocând încălcarea prevederilor art. 22, art. 264 și art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a omis să analizeze în mod efectiv mijloacele de probă administrate în cauză sau a procedat la o examinare superficială a acestora, împrejurare care ar fi condus la o concluzie greșită cu privire la conformitatea ofertelor prezentate și la existența unui refuz nejustificat din partea pârâtei.

Înalta Curte constată că, deși criticile sunt prezentate ca vizând încălcarea rolului activ și pretinse neregularități procedurale apte să atragă nulitatea hotărârii, în realitate acestea privesc modalitatea în care instanța și-a exercitat dreptul suveran de a aprecia forța probantă a înscrisurilor administrate și concluziile factuale desprinse în urma analizei acestora. Or, evaluarea forței probante și a pertinenței mijloacelor de probă, ca expresie a principiului liberei aprecieri consacrat de art. 264 C. proc. civ., reprezintă un atribut exclusiv al instanțelor devolutive, ținând de temeinicia hotărârii, iar nu de legalitatea acesteia.

Această orientare este confirmată și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, din perspectiva art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, a statuat că administrarea și aprecierea probelor aparțin, în principal, instanțelor naționale învestite cu devoluțiunea cauzei (cauzele Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, pct. 83-84; Garcia Ruiz împotriva Spaniei, pct. 28). Prin urmare, susținerile recurentei prin care se tinde la demonstrarea că anumite înscrisuri nu ar fi fost valorificate în sensul afirmat că o traducere ar fi fost greșit valorificată sau că din conținutul probelor ar fi trebuit desprinsă o concluzie contrară cu privire la existența culpei contractuale a pârâtei nu pot face obiectul controlului de legalitate în cadrul motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., excedând cadrului restrictiv în limitele căruia poate fi exercitat recursul. În realitate, criticile subsumate acestui motiv de casare exprimă nemulțumirea recurentei față de modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat și a stabilit situația de fapt, nefiind susținute încălcări ale regulilor de procedură care să atragă nulitatea deciziei atacate. În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea memoriului de recurs a susținut că motivarea deciziei atacate ar fi contradictorie și aparentă, în sensul că nu ar permite înțelegerea raționamentului juridic care a stat la baza soluției pronunțate de instanța de apel. Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. sancționează exclusiv ipotezele în care hotărârea este lipsită de motivare, prin nerespectarea exigențelor art. 425 din același cod, ori în care considerentele expuse sunt atât de sumare, incoerente sau contradictorii încât fac imposibilă înțelegerea soluției și exercitarea controlului de legalitate. Acest motiv de recurs nu permite cenzurarea concluziilor instanței asupra situației de fapt, a interpretării clauzelor contractuale sau a valorificării probatoriului administrat, așa cum se propune prin memoriul de recurs, astfel cum a fost conceput. Or, examinând criticile dezvoltate în susținerea acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că, deși formal se invocă nemotivarea ori caracterul pretins contradictoriu al considerentelor, în substanța lor, argumentele recurentei privesc interpretarea convenției deduse judecății, evaluarea conduitei părților și valorificarea probelor administrate în cauză.

Referirile la presupusele contradicții între considerente nu evidențiază incongruențe logice ale raționamentului juridic în sensul textului legal invocat de strictă interpretare, ci reflectă dezacordul recurentei față de concluziile instanței asupra împrejurărilor factuale și semnificației juridice a probelor administrate, recurenta rezumându-se, în esență, la a juxtapune fragmente din considerentele deciziei atacate și a le combate prin expunerea propriei viziuni asupra situației de fapt. Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența acelui motiv de recurs, fiind necesară formularea unor critici concrete referitoare la argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu evidențierea unor veritabile aspecte de nelegalitate, în sensul art. 488 C. proc.

civ., în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Prin urmare, se constată că în cauză criticile formulate nu configurează niciuna dintre ipotezele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurenta-reclamantă în cuprinsul memoriului de recurs. De asemenea, nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel. În cadrul acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel încălcarea regulilor de interpretare a contractului prevăzute de art. 1266-1269 și art. 1270 C. civ., a dispozițiilor art. 1182-1196 C. civ.

referitoare la formarea contractului și efectele acceptării ofertei, precum și a art. 1170 C. civ. privind buna-credință în executarea obligațiilor contractuale, susținând, în esență, că instanța a denaturat clauzele contractului de intermediere prin excluderea cesiunii părților sociale ca modalitate valabilă de realizare a tranzacției, a ignorat voința reală a părților și efectele juridice ale acceptării ofertei consemnate prin minuta nr. 550/28.06.2021 și a aplicat greșit normele privind formarea contractului și răspunderea contractuală. Înalta Curte constată că, deși recurenta evocă o serie de dispoziții legale pe care le consideră încălcate, referirile la acestea sunt făcute doar formal în legătură cu regulile de drept încălcate sau aplicate greșit.

Analiza conținutului criticilor relevă că acestea nu vizează interpretarea sau aplicarea propriu-zisă a normelor de drept material invocate, ci combaterea concluziilor la care instanța de apel a ajuns tocmai în urma aplicării regulilor de interpretare a convenției la situația de fapt stabilită prin valorificarea probatoriului. În esență, obiecțiile recurentei urmăresc reaprecierea instanței de recurs asupra conduitei părților, asupra semnificației juridice a negocierilor purtate și asupra existenței sau inexistenței unei oferte conforme, ori a unui refuz nejustificat din partea pârâtei, aspecte care țin de stabilirea situației de fapt, iar nu de interpretarea ori aplicarea normelor de drept material, cum se susține.

Or, stabilirea voinței reale a părților contractante, a conținutului obligațiilor asumate și a culpei în neexecutarea acestora constituie operațiuni proprii etapelor devolutive ale judecății, în recurs neputând fi constatată o altă situație de fapt decât cea configurată de instanța de apel prin valorificarea probelor administrate, constituind tocmai premisa controlului de legalitate prin recurs.

În speță, instanța de apel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1266-1269 C. civ., a analizat clauzele contractului de intermediere prin raportare la conținutul acestora și la scopul convenției, a inventariat obligațiile ce reveneau fiecărei părți și a reținut, în urma valorificării probatoriului administrat, din care s-a extras voința părților, că obiectul contractului îl constituia intermedierea vânzării imobilului ca bun unitar, în condițiile unui preț minim stabilit, că ofertele invocate de reclamantă nu întruneau cerințele contractuale pentru a fi calificate drept conforme și că nu s-a dovedit existența unui refuz nejustificat imputabil pârâtei care să activeze clauza penală. Totodată, instanța de apel a apreciat că varianta cesiunii părților sociale nu putea fi echivalată, în circumstanțele concrete ale cauzei, cu realizarea tranzacției în condițiile stabilite prin contract.

În aceste condiții, criticile recurentei, deși subsumate formal dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., tind, în substanța lor, la o reapreciere a concluziilor instanței de apel asupra raportului contractual, excedând astfel limitelor controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac. În concluzie, prin criticile invocate în susținerea recursului, se urmărește, în realitate, fie o nouă evaluare a împrejurărilor de fapt, fie reinterpretarea probatoriului, în scopul stabilirii răspunderii contractuale. În consecință, întrucât modalitatea de redactare a recursului de către recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, se impune sancțiunea nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc.

civ. Constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante A. S.R.L. în promovarea recursului de față și în raport cu solicitarea intimatei-pârâte B. S.R.L privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 452 și 453 din C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 12.314,41 RON, reprezentând onorariu avocațial, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar (factura nr. x din 7 octombrie 2025 și extras de plată din 10 octombrie 2025).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 334/A din 18 iunie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi. Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L a sumei de 12.314,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2026.