Decizia nr. 1901/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la 12.01.2023 sub nr. dosar x/2023, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 966.988,23 RON cu privire la care a fost în imposibilitatea de a o recupera de le debitor, precum și a cheltuielilor de judecată. Pe calea întâmpinării, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2057/26.09.2023, prima instanță: - a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; - a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantului este prescris. Împotriva acestei sentințe civile, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 735/26.04.2024, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă: - a admis apelul; - a anulat sentința apelată; - a fixat termen de judecată la 30.05.2024, în vederea soluționării cauzei pe fond. Prin decizia civilă nr. 1618A/31.10.2024, instanța de apel: - a admis în parte cererea apelantei-reclamante; - a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 49.810 RON reprezentând debit și suma de 2.833 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; - a obligat intimata-pârâtă să achite apelantei-reclamante suma de 1.416 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1618A/31.10.2024, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs, iar A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziilor civile nr. 735/26.04.2024 și nr. 1618A/31.10.2024. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a invocat încălcarea dispozițiilor art. 14, art. 1.266-1.268, art. 1.270, art. 1.272, art. 2.013-2.038 și art. 2.528 alin. (1) C. civ. și a convenției nr. 156/04.11.2011 și a solicitat casarea deciziei civile nr. 1618A/31.10.2024, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxe judiciare de timbru în toate fazele procesuale.

În argumentare, a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să dea eficiență principiilor instituite prin dispozițiile legale menționate și, astfel, să nu limiteze prejudiciul suferit la sumele de bani care i-ar reveni prin executarea fidejusorului în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2015 până la anularea executării pronunțate prin decizia civilă nr. 827/A/LP/03.12.2020, ca urmare a perimării executării silite. Criticând raționamentul instanței devolutive de control, recurentul-reclamant a afirmat că a dat eficiență doar pe jumătate raporturilor juridice dintre părți, respectiv clauzelor contractelor de mandat, care trebuiau analizate în coroborare cu obligațiile asumate la încheierea convenției.

A învederat că intimata-pârâtă avea obligația, în virtutea principiului bunei-credințe și al diligenței, de a continua procedurile de recuperare a creanței până la acoperirea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit de către beneficiar, iar, în caz contrar, să-i predea titlurile înăuntrul termenului de prescripție. De asemenea, a precizat că modul în care părțile au înțeles să reglementeze această obligație nu putea fi cenzurat de instanță la sumele pe care acesta ar fi putut să le încaseze în dosarul execuțional până la data perimării, deoarece o astfel de interpretare încalcă dispozițiile art. 1.170, art. 1.270 și art. 1.272 C. civ.

În raport cu considerentele deciziei civile nr. 827/A/LP/2020 pronunțată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2019, având ca obiect contestație la executare, a afirmat că, deși intimata-pârâtă avea cunoștință de faptul că executarea silită nu putea fi reluată, abia la 17.05.2022 i-a transmis titlurile executorii, menționând, totodată, că renunță la orice pretenție asupra sumelor pe care acesta le va recupera de la garantul fidejusor în temeiul contractului de fidejusiune.

Întrucât intimata-pârâtă, prin conduita sa, l-a lipsit de posibilitatea de recuperare a creanței dobândite în urma plății garanțiilor, iar termenul de prescripție a dreptului de a obține o nouă executare silită a garantului s-a împlinit cu mult înainte de a-i fi predate titlurile executorii, recurentul-reclamant a afirmat că este restrictiv raționamentul instanței cu privire la evaluarea prejudiciului prin raportare la valoarea impozabilă a bunurilor identificate în proprietatea garantului fidejusor, în situația continuării executării silite.

Prin urmare, chiar dacă valoarea celor două imobile identificate ca făcând parte din patrimoniul debitorului garant nu ar fi condus la îndestularea integrală a creanței în cadrul dosarului execuțional nr. x/2015, insuficiența bunurilor sau a veniturilor în patrimoniul debitorului fiind o situație temporară, a apreciat că nu putea fi înlăturat dreptul său de a continua/relua procedura de executare silită asupra veniturilor sau asupra bunurilor mobile/imobile ale debitorului garant, pe care le putea dobandi ulterior dacă nu ar fi intervenit perimarea executării silite. Cu referire la prejudiciu, a afirmat că este cert, contrar celor reținute de instanța de apel, respectiv că întinderea acestuia nu era limitată la valoarea impozabilă a bunurilor existente în patrimoniul debitorului la nivelul anului 2016, când s-a constatat perimarea executării silite exclusiv din vina intimatei-pârâte.

A conchis în sensul că era îndreptățit să primească toată suma solicitată, deoarece era echitabil să nu fie lipsit de posibilitatea recuperării propriei creanțe ca urmare a conduitei culpabile a intimatei-pârâte. Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, întrucât, prin raportare la dispozițiile art. 1.532 alin. (2) și art. 1.385 alin. (4) C. civ.

și la elementele de ordin faptic ale speței, nu rezultă că, dacă executarea silită împotriva debitorului fidejusor ar fi continuat, creanța în cuantum de 966.988,33 RON ar fi fost satisfăcută, având în vedere că de la momentul la care a fost inițiată executarea, în anul 2015, și până în luna ianuarie 2016, când a fost suspendată, nu s-a recuperat nicio sumă de bani, iar probatoriul administrat a relevat că suma ce putea fi efectiv recuperată în cadrul executării silite era de 49.810 RON, contravaloarea bunurilor imobile și a veniturilor obținute de debitor. Prin urmare, șansele ca reclamantul să își recupereze întreaga creanță erau inexistente.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a evidențiat faptul că ceea ce se dezbate este îndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligațiilor din convenția nr. 156/04.11.2011 și din contractele de mandat, astfel că aprecierile referitoare la faptul că prejudiciul reclamat constă în "pierderea unei șanse" sunt străine cauzei, impunându-se a fi înlăturate ca nefondate. Prin notele de ședință, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamant și a solicitat admiterea acesteia, având în vedere că se tinde la o reverificare a raționamentului juridic ce a fundamentat soluția de admitere în parte a acțiunii, fapt ce reprezintă o analiză a temeiniciei hotărârii atacate și nicidecum a legalității acesteia.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., A. S.A. a solicitat casarea deciziei civile nr. 735/26.04.2024 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, în vederea reanalizării excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar, în situația respingerii recursului declarat împotriva acestei decizii, casarea deciziei civile nr. 1618A/31.10.2024 și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în vederea rediscutării cererii de apel. Cu privire la decizia civilă nr. 735/26.04.2024, a susținut încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2.523, art. 1.597 și art. 2.305 C. civ. și a afirmat că momentul la care reclamantul trebuia să cunoască că intervenise perimarea executării silite era 07.06.2018, data formulării primei cereri de subrogare, când a avut posibilitatea obiectivă de a studia actele dosarului execuțional.

Prin urmare, reclamantul ar fi trebuit să știe, încă de la momentul intervenirii în dosarul de executare nr. 1107/2015, că perimarea intervenise și, deci, că acela este momentul de la care termenul de prescripție pentru repararea prejudiciului pe care pretinde că l-a suferit a început să curgă. Potrivit recurentei-pârâte, împrejurarea că executorul judecătoresc nu ar fi solutionat în mod formal cererea reclamantului nu are nicio relevanță din perspectiva aprecierii momentului de la care acesta ar fi putut lua cunoștință de perimarea executării silite, deoarece acesta, prin simplul efect al plății garanției, s-a subrogat în drepturile sale. În continuare, a precizat că și dacă s-ar admite teza avansată de instanța de apel, oricum reclamantul nu putea să își invoce propria culpă pentru a argumenta că termenul de prescripție nu a început să curgă la acel moment, față de calitatea sa de creditor.

În consecință, deși reclamantul avea obligația de a depune toate diligențele rezonabile în vederea recuperării creanței sale (inclusiv, spre exemplu, demararea unei eventuale contestații la executare împotriva refuzului executorului de a îi soluționa cererea) nu a procedat în acest sens, preferând să rămână în pasivitate, pentru ca apoi, în mod convenabil, să argumenteze că nu avea cunoștință de cele petrecute în cadrul dosarului de executare. Or, o asemenea conduită nu ar putea fi girată de instanță pentru a permite reclamantului să argumenteze că termenul de prescripție nu a început să curgă. A subliniat că același raționament se aplică și în cazul pretinsului prejudiciu constând în imposibilitatea recuperării sumei de 370.443,75 RON, vizată de cererea de subrogare formulată la 15.07.2019.

Cum acțiunea a fost înregistrată la 12.01.2023, cu evidenta depășire a termenului de 3 ani în care reclamantul avea posibilitatea de a acționa, a susținut că se impune admiterea excepției prescriptiei privind repararea prejudiciului pretins încercat ca urmare a pasivității acesteia în cadrul dosarului de executare. În ceea ce privește decizia civilă nr. 1618A/31.10.2024, cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă a precizat că recursul vizează soluția referitoare la fapta ilicită, în cauză neputând fi angajată răspunderea sa. Criticând raționamentul instanței devolutive de control, a afirmat că încălcă dispozițiile art. 13 C. civ.

potrivit căruia renunțarea la drept nu se prezumă, iar înscrisurile depuse de reclamant la dosar - adresa nr. x/05.05.2022 - relevă că aceasta a renunțat expres la recuperarea creanței sale abia la 05.05.2022, când a precizat în mod clar acest lucru și a transmis titlurile executorii; așadar, abia la acest moment obligația de predare a titlurilor a devenit scadentă și a fost executată de îndată de aceasta. Potrivit recurentei-pârâte nu poate fi primit argumentul instanței de apel, în sensul că pasivitatea sa în cadrul procedurii de executare silită reprezintă o renunțare la recuperarea creanței, în condițiile în care acțiunile sale ar fi trebuit să releve fără echivoc intenția de renunțare, or aceasta a solicitat reluarea procedurii de executare silită.

Pe de altă parte, a susținut că și dacă s-ar admite că, urmare a perimării executării silite demarate împotriva fidejusorului, dreptul său era unul corelativ unei obligații naturale căreia îi lipsea mijlocul juridic ofensiv, simplul fapt al perimării nu poate echivala cu renunțarea acesteia la drept. În consecință, dacă s-ar fi realizat o plată voluntară, dreptul său de creanță ar fi putut fi realizat, chiar dacă obligația fidejusorului ar fi fost una naturală. În fine, cu refererire la reținerea de către instanța devolutivă de control a dispozițiilor art. 10.6 din convenție, a afirmat că nu este aplicabil în cauză, întrucât vizează situația în care renunțarea are loc în perspectiva plății efectuate de către reclamant și înainte ca acesta să se subroge în drepturile finanțatorului în temeiul plătii pe care a efectuat-o.

Or, aceasta nu a renunțat la recuperarea creanței sale de la terțul garant înainte de plata garanției de către reclamant. Prin întâmpinarea formulată, recurentul-reclamant a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului declarat de pârâtă, având în vedere că se invocă formal încălcarea dispozițiilor art. 2.523, art. 1.597 și art. 2.305 C. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Răspunzând criticilor privind nelegalitatea deciziei civile nr. 735/26.04.2024, a învederat că prejudiciul a devenit cert la momentul 19.04.2022, iar faptul că intimata-pârâtă a păstrat titlurile executorii până la 17.05.2022 dovedește că a fost îndreptățit să considere că aceasta este de bună-credință și urmărește debitorul până la acoperirea integrală a creanței.

Prin urmare, a solicitat înlăturarea susținerilor potrivit cărora prescripția ar fi început să curgă la data formulării cererilor de subrogare, 07.06.2018 și 15.07.2019, întrucât la aceste date nu cunoștea și nici nu putea cunoaște, în mod obiectiv, neexecutarea obligațiilor de către intimata-pârâtă. Cât privește susținerile referitoare la nelegalitatea deciziei civile nr. 1618A/31.10.2024, în raport cu situația de fapt și prevederile art. 10 din convenție, a menționat că sunt lipsite de fundament juridic, scopul acestei clauze fiind acela ca, în cazul în care finanțatorul nu ar fi executat debitorul sau terții garanți, acesta să aibă posibilitatea să acționeze direct împotriva beneficiarului și de a executa silit toate garanțiile care au fost consituite în favoarea intimatei-pârâte.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea excepției nulității recursului, având în vedere că nu se solicită instanței să analizeze situația de fapt, ci să efectueze un control de legalitate cu privire la cele două decizii, prin raportare la o serie de dispoziții legale pe care le-a indicat ca atare și în legătură cu care a demonstrat că instanța le-a încălcat. Prin rezoluția din 28.07.2025 a fost fixat termen în ședință publică la 10.12.2025, cu citarea părților, în vederea soluționării recursurilor. La termenul de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare, atât pe excepțiile nulității recursurilor, cât și pe fondul acestora. Luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494 raportat la art. 482 și art. 248 alin. (1) C. proc.

civ., excepțiile nulității recursurilor declarate în cauză, Înalta Curte le va admite pentru următoarele considerente: Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 735/26.04.2024, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc.

civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488". Din analiza corelată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Sancțiunea nulității este incidentă nu numai în cazul în care lipsesc motivele de nelegalitate, ci și în situația în care acestea sunt invocate formal sau vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive.

Soluția nulității la care legiuitorul s-a oprit este justificată de împrejurarea că recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă impută instanței de apel încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 2.523 C. civ. ce reglementează regula generală privind începutul prescripției extinctive, de art. 1.597 C. civ. privind efectele subrogației, respectiv a celor înscrise în art. 2.305 C. civ. referitoare la subrogarea fidejusorului.

Cu toate acestea, analiza argumentelor expuse în motivare conduce la concluzia că autoarea recursului critică decizia civilă menționată din perspectiva momentului la care termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al reclamantului a început să curgă, antamând două astfel de momente: 07.06.2018, data formulării primei cereri de subrogare a reclamantului în drepturile sale, susținând că acesta trebuia să cunoască intervenirea sancțiunii perimării executării silite încă de la momentul intervenirii în dosarul de executare nr. 1107/2015, respectiv 15.07.2019, data formulării celei de-a doua cereri de subrogare.

De asemenea, se constată că, deși a invocat dispozițiile art. 1.597 și art. 2.305 C. civ., recurenta-pârâtă nu a expus argumente în susținerea motivului de recurs care să releve modul concret în care aceste norme de drept material au fost aplicate greșit sau încălcate prin decizia atacată, iar instanța de recurs nu poate completa deductiv criticile formulate pe calea memoriului de recurs. Ceea ce se solicită, în realitate, instanței de recurs este ca, în urma reanalizării succesiunii evenimentelor prezentate în cuprinsul memoriului de recurs și a probatoriului administrat în cauză, să se constate temeinicia alegațiilor recurentei-pârâte cu privire la momentul la care reclamantul ar fi trebuit să cunoască faptul că în dosarul de executare nr. 1107/2015 a intervenit perimarea și, deci, că acela este momentul de la care termenul de prescripție pentru repararea prejudiciului pretins a început să curgă.

Cu alte cuvinte, motivele de casare invocate vizează determinarea situației factuale, adică modul în care instanța devolutivă de control a stabilit, în urma administrării probatoriului, când a survenit momentul obiectiv sau cel subiectiv care determină începutul prescripției, aspect ce reprezintă o împrejurare de fapt iar nu de drept, ce excede controlului de legalitate realizat în calea de atac a recursului. Recurenta-pârâtă nu critică, așadar, interpretarea sau aplicarea legii, ci urmărește să obțină deplasarea momentului care marchează începutul prescripției, la o dată anterioară celei stabilite de către instanța devolutivă de control judiciar, cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune privind prejudiciul pretins de către reclamant și menținerea soluției pronunțate de prima instanță.

Astfel conturate, criticile vor fi înlăturate, fiind incompatibile cu rolul ce revine instanței de recurs, de examinare nu a temeiniciei, ci a legalității hotărârii recurate în raport cu regulile de drept aplicabile. În consecință, Înalta Curte constată că sunt întemeiate apărările intimatului-reclamant formulate prin întâmpinare, privind nulitatea recursului promovat de recurenta-pârâtă. Față de considerentele anterior expuse, cum analiza criticilor invocate a condus la concluzia că niciuna dintre acestea nu poate fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 496 alin. (1) C. proc.

civ., va anula recursul astfel formulat. Cu privire la recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1618A/31.10.2024, Înalta Curte reține următoarele: Analiza argumentelor prezentate de către recurentul-reclamant prin memoriul de recurs nu relevă încălcarea dispozițiilor de drept material reglementate de C. civ. cu privire la buna-credință, interpretarea contractului, efectele contractului sau conținutul acestuia, mandatul cu reprezentare, respectiv la dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. fiind invocat formal. Alegațiile prin care se susține că instanța de apel ar fi trebuit să dispună obligarea pârâtei la acoperirea întregului prejudiciu pretins, chiar dacă debitorul garant executat silit nu avea în patrimoniu bunuri cu o valoare egală acestuia, întrucât ar fi putut în viitor să dobândească bunuri care să conducă la îndestularea integrală a creanței, reprezintă chestiuni de temeinicie, ce excedează controlul de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului. De asemenea, reluarea situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în fața instanțelor anterioare nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc.

civ. Înalta Curte observă că recurentul-reclamant nu repune în discuție modul în care clauzele convenției sau cele ale contractului de mandat au fost interpretate și li s-a dat efect de către instanța de apel, ci, prin susținerile sale, propune a se statua din nou asupra stării de fapt și de a impune o concluzie diferită de cea reținută în apel, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii și obligării pârâtei la plata sumei de bani care ar fi putut fi recuperată de la fidejusor, în ipoteza în care pârâta și-ar fi executat obligațiile contractuale. În realitate, chiar referindu-se la dispozițiile art. 1.270 și art. 1.272 C. civ., recurentul-reclamant nu demonstrează încălcarea acestora în faza apelului prin statuări contrare voinței reale a părților, ci urmărește să se stabilească o alta, propusă prin memoriul de recurs potrivit intereselor proprii, tinzând, astfel, la noi statuări de fond.

Or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuție chestiunile de fapt stabilite de instanțele devolutive prin analiza și interpretarea probelor și fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate. Cum sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, situație incidentă în cauză, Înalta Curte conchide, în acord cu susținerile intimatei-pârâte, în sensul că niciuna dintre criticile reclamantului nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) C. proc.

civ. și, în consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurentul-reclamant. Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1618A/31.10.2024, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele de drept ce urmează să fie expuse. Critica circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. deduce instanței de recurs verificarea susținerilor recurentei-pârâte cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 13 C. civ.

care statuează că "renunțarea la un drept nu se prezumă". Astfel, criticând raționamentul expus de instanța de apel cu privire la fapta ilicită, recurenta-pârâtă a susținut că acesta intră în contradicție cu dispozițiile art. 13 C. civ., neputându-se argumenta că acțiunile acesteia echivalează cu renunțarea la dreptul de recuperare a creanței, astfel că singura manifestare de voință care putea fi avută în vedere era renunțarea expresă însoțită de predarea titlurilor executorii din 05.05.2022. Analizând temeinicia acestui motiv, Înalta Curte constată că instanța de apel nu și-a fundamentat hotărârea atacată considerând că intimata-pârâtă a renunțat la dreptul de recuperare a creanței, ci, dimpotrivă, a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile legale a căror încălcare se susține.

Astfel, Curtea de Apel București, procedând la verificarea susținerilor din întâmpinarea formulată la cererea de apel, în raport cu dispozițiile art. 10.6 din convenția încheiată între părți, a statuat că situația din cauză reprezintă o renunțare a intimatei-pârâte la recuperarea creanței, întrucât aceasta, deși a inițiat împotriva fidejusorului o procedură de executare, ulterior, a formulat o cerere de suspendare a executării pornite, iar, mai apoi, a lăsat acest dosar să se perime, desistându-se de la demersul procesual inițiat, aspect constatat prin decizia civilă nr. 827/A/LP/2020 a Tribunalului Bihor. De asemenea, a statuat că expresia "renunțare la recuperarea creanței", din cuprinsul art. 10.6 din convenția încheiată, nu poate fi interpretată ca reprezentând o renunțare la dreptul de creanță deținut de intimata-pârâtă împotriva fidejusorului, nefiind, deci, aplicabile prevederile art. 13 C. civ.

referitoare la renunțarea la drept ce reglementează renunțarea la dreptul subiectiv. A conchis în sensul că intimata-pârâtă a renunțat la efectuarea demersurilor necesare pentru recuperarea creanței, executarea silită inițiată de aceasta s-a perimat și, concomitent, termenul de prescripție a dreptului de a obține o nouă executare silită a garantului societății debitoare s-a împlinit. În acest context, a reținut că pârâta și-a încălcat obligația de a încunoștința pe reclamant cu privire la renunțarea la demersurile de recuperare a creanței și nu i-a predat acestuia titlurile executorii, cu consecința că reclamantul nu mai are posibilitatea de a începe propria procedură de recuperare a propriei creanțe.

Înalta Curte, reține, așadar, că instanța de apel nu a valorificat o prezumție de renunțare a intimatei-pârâte la dreptul de recuperare a creanței în sensul art. 13 C. civ. ce statuează că renunțarea la un drept nu se prezumă. Dimpotrivă, valorificând clauza înscrisă în art. 10.6 din convenția încheiată între părți și apreciind că formularea textului "banca renunță la recuperarea creanței" nu reflectă că părțile au avut în vedere renunțarea băncii la dreptul de creanță deținut împotriva debitorului și a terților garanți, ci doar renunțarea acesteia la efectuarea/continuarea demersurilor de recuperare a creanței de la debitorii garanți, a valorificat împrejurarea indenegabilă constatată prin decizia civilă nr. 827/A/LP/2020 a Tribunalului Bihor, care a statuat asupra perimării cererii de executare silită, soluție pronunțată în urma lăsării cererii în nelucrare de către titularul ei ce echivalează cu abandonarea demersului procesual de executare silită inițiat.

De aceea, în raport cu rațiunile înfățișate, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății sunt nefondate, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 735/26.04.2024, precum și recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1618A/31.10.2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1618A/31.10.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2025.