Decizia nr. 1797/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: 1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18.07.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B.., a solicitat, în contradictoriu cu pârâții C. și D. (în calitate de reprezentant al A. S.A. la data efectuării plăților ilicite): - în principal, constatarea nulității absolute a trei plăți efectuate de A. S.A.

către C., respectiv: plata din data de 10.12.2010 în sumă de 400.000 RON - Plată interbancară alte bănci E. C. reprezentând restituire împrumut F. S.A.; plata din data de 10.12.2010 în sumă de 400.000 RON - Plată interbancară alte bănci E. C. reprezentând restituire împrumut F. S.A.; plata din data de 10.12.2010 în sumă de 62.200 RON - Plată interbancară alte banci E. C. reprezentând restituire împrumut F. S.A.; - repunerea părților în situația anterioară, în sensul restituirii plăților ilicit efectuate, respectiv obligarea în solidar a pârâților C. și D. la plata către reclamantă a sumei de 862.200 RON actualizată cu dobânda legală de la momentul efectuării plăților ilicite și până la momentul restituirii acestora; - în subsidiar, obligarea pârâtului C. la plata către reclamantă a sumei de 862.200 RON actualizată cu dobânda legală de la momentul efectuării plăților și până la momentul restituirii acestora, reprezentând plată nedatorată; - obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, eventuale taxe de timbru, etc. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3, art. 4, art. 5 din Legea nr. 71/2011, art. 948, art. 966, art. 968, art. 998, art. 1092 din C. civ.

de la 1864, O.G.. nr. 13/2011, art. 115 din Legea nr. 85/2014, art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 20 alin. (8) C. proc. pen., art. 95, art. 112, art. 453, art. 455 C. proc. civ. Prin sentința civilă nr. 1170 din 14.05.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a admis excepția tardivității formulării cererii de chemare în judecată și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca tardiv formulată. 2. Împotriva acestei hotărâri reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. a formulat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției tardivității, ca neîntemeiată, și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea soluționării celorlalte excepții invocate în cauză și a acțiunii reclamantei A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 640 din 08.04.2025, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., împotriva sentinței civile nr. 1170/14.05.2024, pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. și D., a anulat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare. 3. Împotriva acestei decizii, ambii pârâți au formulat recursuri. 3.1. Prin recursul formulat, pârâtul D. a solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, susținând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc.

civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că motivarea efectivă a instanței se întinde pe mai puțin de o pagină, ceea ce, în opinia recurentului, echivalează cu o nemotivare. Totodată, a învederat că, deși în preambulul deciziei se face vorbire de apărările celor doi intimați, în motivarea deciziei nu se face referire la acestea. De asemenea, a mai arătat că, deși în decizia recurată s-a reținut că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat și nu ar fi analizat capătul de cerere subsidiar referitor la plata nedatorată, un astfel de capăt de cerere nu există. În ceea ce privește dispozițiile legale aplicabile speței, susține că, deși în motivare se arată că sunt aplicabile dispozițiile C. civ., art. 115 din Legea 85/2014 fiind invocat doar pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, instanța nu analizează prevederile acestui articol.

Cu toate acestea, arată că, din moment ce reclamanta apelantă se prevalează de dispozițiile art. 115 din Legea 85/2014, este evident că prezenta acțiune a fost introdusă "de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar în aplicarea dispozițiilor prezentului capitol", adică în temeiul dispozițiilor Legii 85/2014. Mai arată că, în speță, pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 342 alin. (1) C. proc. civ., ar trebui ca cererea să se întemeieze pe dispozițiile Legii 85/2014. Or, instanța a anulat hotărârea de fond tocmai pe considerentul că cererea nu se întemeiază pe dispozițiile Legii 85/2014, ci pe cele ale C. civ.

De asemenea, a susținut că principiul specialia generalibus derogant vine de fapt în sprijinul soluției adoptate de instanța de fond, în sensul că acțiunea fiind introdusă de reclamanta A. S.A., în faliment, prin lichidator judiciar B. S.R.L., sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, respectiv Legea insolvenței 85/2014, lege ce reglementează procedura insolvenței, atribuțiile lichidatorului judiciar, actele ce pot fi contestate de acesta, termenele în care pot fi contestate, etc. Prin urmare, consideră că acțiunea ce face obiectul prezentului dosar nu putea fi formulată decât în baza legii speciale, astfel încât, în opinia recurentului, nu putea fi primită susținerea reclamantei în sensul că acțiunea se întemeiază pe dispozițiile C. civ., și nu pe legea specială ce reglementează materia insolvenței.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică modul în care instanța de apel interpretează principiul disponibilității, fără a lua în considerare temeiurile de drept invocate de celelalte părți sau invocate în virtutea rolului său activ. Astfel, însăși reclamanta a invocat dispozițiile Legii insolvenței, iar atât practica judecătorească, cât și literatura de specialitate au stabilit că judecătorul nu este ținut să facă aplicarea dispozițiilor invocate prin cererea de chemare în judecată, ci poate proceda la aplicarea dispozițiilor pe care le consideră incidente, fără că aceasta să aibă semnificația depășirii limitelor învestirii, respectiv a încălcării principiului disponibilității.

Mai arată că, pentru a putea formula acțiunea în afara competențelor stabilite de Legea 85/2014, lichidatorul ar fi trebuit să acționeze conform art. 64 lit. k) și l), iar orice activitate desfășurată de lichidatorul judiciar, inclusiv formularea de acțiuni, întemeiate pe alte dispoziții legale decât cele prevăzute de Legea 85/2014, trebuie circumscrise dispozițiilor/atribuțiilor conferite de aceasta. Referindu-se la considerentul instanței de apel potrivit căruia instanța de fond nu s-ar fi pronunțat și nu ar fi analizat capătul de cerere subsidiar referitor la plata nedatorată, recurentul susține că un asemenea capăt de cerere nu a fost formulat. 3.2. Prin recursul formulat, pârâtul C. a solicitat casarea deciziei recurate și respingerea apelului cu menținerea sentinței pronunțate în primă instanță, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că argumentele prezentate în hotărâre se contrazic între ele, generând incertitudine cu privire la temeiul deciziei. Astfel, a arătat că, deși constată că apelanta-reclamantă este o societate în faliment, supusă în mod imperativ dispozițiilor Legii nr. 85/2014, instanța de apel în mod contrar reține că aceasta ar avea dreptul de a formula și alte cereri, altele decât cele la care este limitată conform art. 117 din legea specială. În opinia recurentului, atâta timp cât legiuitorul acordă lichidatorului prerogativa promovării acestor acțiuni prevăzute de dispozițiile art. 117 din Legea 85/2014, limitat la cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii, sfera de acte juridice încheiate fraudulos cuprinde toate actele încheiate de debitoare, indiferent de natura actului sau de argumentația expusă de lichidator pentru a se reține sancțiunea anulării.

Instanța de apel a constatat că apelanta și-a întemeiat cererea privind constatarea nulității absolute a plăților pentru cauză ilicită și fraudă la lege, pe instituția răspunderii civile delictuale, invocând în drept dispozițiile art. 948, art. 966, art. 968, art. 998, art. 1092 din vechiul C. civ. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că, în cauză, situația de fapt a fost greșit calificată, ceea ce a condus la aplicarea unei alte legi decât cea incidentă raportului juridic dedus judecății, dar și că, indiferent ce norme de drept substanțial invocă partea, acestea nu pot fi aplicate dacă normele procedurale limitează partea în acțiunile sale.

În concret, a susținut că, și dacă s-ar avea în vedere faptul că apelanta a învestit instanța de fond cu 2 capete de cerere, așa cum susține, întemeiate pe răspundere civilă delictuală/contractuală și plată nedatorată, instanța trebuie să aprecieze prioritar asupra excepției tardivității raportat la întreaga cauză. În continuarea analizei criticii întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., recurentul invocă dispozițiile imperative ale art. 118 (din Legea 85/2014), în sensul că orice acțiune introdusă peste termenul cel mai permisiv, respectiv cel de 16 luni, urmează a fi respinsă ca tardivă, fără cercetarea fondului, acesta subliniind faptul că insolvența unei persoane juridice se caracterizează prin aceea că, odată deschisă această procedură, respectiva persoană juridică și patrimoniul său sunt supuse regulilor și mecanismelor speciale prevăzute de către Legea nr. 85/2014, act normativ care se aplică prioritar, fiind special, derogatoriu, și care se completează cu normele C. proc. civ. în măsura în care nu sc. derogă de la acesta (conform art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014).

Or, având în vedere faptul că deschiderea procedurii a avut loc la data de 21.09.2017 prin sentința civilă nr. 1494/2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Tulcea, recurentul apreciază ca vădit tardivă formularea prezentei acțiuni, în raport de evidenta depășire a termenului de 16 luni care s-a împlinit la data de 21.01.2019. De asemenea, susține că legea specială, respectiv norma de drept ce reglementează și trasează cadrul în care lichidatorului judiciar îi este permis să opereze, se va completa mereu cu C. civ., în limitele permise de legea specială. Or, în atare situație, dacă, în speță, chiar legea specială limitează în timp acțiunile lichidatorului judiciar, acestea nu pot fi extinse peste termenul prevăzut limitativ, chiar dacă reclamanta s-a prevalat de întemeierea acțiunii pe dreptul comun.

Lipsa motivării oricăreia din cauzele acțiunii, întemeiată pe nulitate absolută, trebuie să conducă la o recalificare de către instanța de judecată, iar dacă cererea este analizată în raport de existența dosarului de urmărire penală, având în vedere soluția de clasare pronunțată în cauză, existența faptelor nu este dovedită, fiind chiar infirmată prin însăși clasarea dispusă de DIICOT. În opinia sa, argumentația expusă de reclamantă trebuie recalificată drept critici privind nulitatea relativă a contractului nr. x/2011, cu consecința calificării prescripției incidente ca fiind cea de 3 ani de la data la care partea îndreptățită avea dreptul să promoveze acțiunea civilă, respectiv de la data cesiunii acțiunilor A. către G., la data de 18.06.2012.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată cu care prima instanță a fost învestită, reclamanta, aflată în faliment, a solicitat în contradictoriu cu pârâții D., reprezentant al societății la momentul plăților și C., constatarea nulității absolute a trei plăți efectuate către acesta din urmă, repunerea părților în situația anterioară și obligarea la restituirea sumelor actualizate cu dobânda legală. În esență, sub aspect factual, s-a arătat că cei doi pârâți au procedat la scoaterea din patrimoniul societății a unor sume de bani prin efectuarea unor plăți justificate ca fiind restituire de împrumut, deși în evidențele contabile nu au fost identificate dovezi în acest sens.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 948, ale art. 966, ale art. 968 și cele ale art. 998 din vechiul C. civ. În subsidiar, prin cel de-al treilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului C. la restituirea sumelor de bani, invocând plata nedatorată și dispozițiile art. 1092 din vechiul C. civ. Pentru a solicita scutirea de la plata taxei de timbru, reclamanta a invocat dispozițiile art. 115 din Legea nr. 85/2014, arătând că cererea a fost formulată de lichidatorul judiciar, în numele societății falite. Prima instanță a admis excepția tardivității și a respins cererea de chemare în judecată ca tardiv formulată, reținând incidența dispozițiilor art. 118 din Legea nr. 85/2014 referitoare la termenul de 16 luni pentru anularea actelor frauduloase săvârșite în dauna creditorilor.

Instanța de apel a admis apelul, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare, reținând, în esență, că deși reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile de drept comun, prima instanță a soluționat greșit acțiunea ca fiind întemeiată pe dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014. Analizând în acest context criticile aduse deciziei din apel, Înalta Curte observă, în prealabil, că instanța de apel nu a tranșat chestiunea admisibilității cererii de chemare în judecată întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, ci a cenzurat soluția de tardivitate a cererii prin aplicarea unei legi speciale, care nu a constituit temei al cererii de chemare în judecată.

Astfel, în considerentele deciziei apelate s-a reținut că, într-adevăr, reclamanta este supusă procedurii insolvenței, dar, în cuprinsul cererii de chemare în judecată aceasta a menționat dispozițiile Legii nr. 85/2014 pentru a susține că este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, fără nicio altă referire la dispozițiile legii speciale pentru a-și fundamenta cererea privind constatarea nulității absolute a plăților efectuate de reclamantă. A concluzionat instanța de apel că a fost astfel încălcat principiul disponibilității, care cuprinde, printre altele, și dreptul persoanei care a pornit procesul de a determina obiectul și limitele acestuia, potrivit art. 9 din Noul C. civ. În raport de aceste considerente ale deciziei apelate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc.

civ., invocat de ambii recurenți, este vădit nefondat. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 implică obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea Perez împotriva Franței, Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei). O motivare corespunzătoare oferă părților posibilitatea de a cunoaște considerentele factuale pe care se bazează hotărârea și garanția că au fost avute în vedere aspecte relevante. Pentru satisfacerea acestui principiu, judecătorii fondului sunt datori să arate motivele de fapt și de drept în limitele învestirii sub aspect subiectiv și obiectiv care au format convingerea lor, să enunțe cele constatate și dovezile care au determinat-o, iar raționamentul să fie coerent.

Instanța este obligată, astfel, să facă aprecieri cu privire la susținerile și apărările părților, iar motivele să susțină soluția din dispozitiv. Judecătorul nu este obligat însă să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părți, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluționarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raționamente logice. În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, deși decizia recurată este argumentată succint, din cuprinsul acesteia rezultă raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, existând premisele pentru exercitarea controlului de legalitate declanșat ca urmare a exercitării recursului.

Astfel, hotărârea cuprinde elementele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerente fiind prezentate argumente care să determine soluția de admitere a apelului reclamantei, fiind înlăturate implicit apărările părților intimate. Prin urmare, faptul că aceste argumente nu au fost indicate și înlăturate în mod expres/explicit nu constituie o împrejurare suficientă pentru a considera că instanța de apel nu a făcut o analiză a susținerilor și apărărilor părților. Răspunzând și criticii referitoare la motivarea contradictorie, Înalta Curte reține că nu se identifică nicio contradicție între considerente sau între considerente și dispozitivul deciziei pronunțate de instanța de apel, argumentele recurenților pornind de la premisa eronată potrivit căreia instanța de apel a tranșat și chestiunea admisibilității cererii întemeiată pe dreptul comun.

Or, în cauză, fără a face o analiză a admisibilității acțiunii prin prisma unei potențiale exclusivități a procedurii speciale sau a celei de drept comun, instanța de apel a constatat doar că nu a fost respectat principiul disponibilității, față de manifestarea de voință a reclamantei de a acționa pe calea dreptului comun. Prin urmare, fără a tranșa legea aplicabilă fondului litigiului, prin decizia pronunțată instanța de apel a pus în vedere instanței de fond să soluționeze cauza în raport de temeiul juridic invocat de parte, constatând încălcarea art. 9 din C. proc. civ. Cât privește susținerea recurentului D., potrivit căreia în cererea de chemare în judecată nu a fost formulat și un capăt de cerere întemeiat pe plata nedatorată, așa încât în mod nelegal instanța de apel a constatat că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestuia, Înalta Curte constată că și aceasta este vădit nefondată.

Același recurent a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., însă nu a adus nicio critică în susținerea acestuia, așa încât motivul apare ca fiind pur formal, împiedicând analiza deciziei sub acest aspect. În fine, în privința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de ambii recurenți, Înalta Curte constată că în susținerea sa a fost criticată modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ. Întrucât nu se invocă, așadar, încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material, ci a unei norme de procedură, se impune încadrarea criticii în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc.

civ., pe care Înalta Curte îl găsește deopotrivă nefondat. Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar potrivit art. 22 alin. (4) din același Cod, judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății. În cauză, din motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată rezultă manifestarea de voință a reclamantei de a sesiza instanța exclusiv în temeiul dispozițiilor dreptului comun, așa încât aplicarea art. 118 din Legea nr. 85/2014 privind termenul de formulare a acțiunilor prevăzute de art. 117 din aceeași lege apare ca o încălcare flagrantă a principiului disponibilității, raționamentul instanței de apel fiind corect.

În acord cu aceasta, Înalta Curte reține că rolul activ al judecătorului, astfel cum este reglementat de art. 22 din C. proc. civ. trebuie exercitat în limitele impuse de principiul disponibilității care guvernează procedura civilă, obiectul și limitele procesului fiind stabilite prin cererile și apărările părților. În concluzie, constatând caracterul nefondat al criticilor aduse deciziei, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții D. și C. împotriva deciziei civile nr. 640 din 8 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții D. și C. împotriva deciziei civile nr. 640 din 8 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2025.