Decizia nr. 162/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la 16.10.2023, reclamanta societatea A. S.R.L., prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 49.685.672,5 RON, cu titlu de despăgubiri. Prin sentința civilă nr. 2373/30.09.2024, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției extinctive și a respins acțiunea, ca prescrisă. Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate. Prin decizia civilă nr. 831/20.05.2025, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei civile atacate, precum și a sentinței tribunalului și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la prima instanță. În motivare, recurenta a invocat, în esență, greșita aplicare a dispozițiilor art. 2.513 C. civ. și ale art. 9 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a soluționat excepția prescripției cu depășirea limitelor învestirii. Astfel, a arătat că această excepție, nefiind de ordine publică, este supusă principiului disponibilității, instanța fiind ținută să o analizeze exclusiv în coordonatele invocate de pârât prin întâmpinare. În acest sens, a subliniat că intimata a invocat prescripția raportat la două momente - anii 2015 și 2019 -, astfel încât instanța nu putea stabili din oficiu un alt moment de început al prescripției.

Or, în cauză, instanța a constatat din oficiu că termenul de prescripție începe să curgă din 2020, raportat la momentul de început al perioadei în care s-au schimbat prețurile utilajelor necesare implementării proiectului, deși excepția prescripției nu a fost invocată astfel de către partea adversă, ceea ce echivalează cu o analiză realizată în afara cadrului procesual stabilit de părți. Cel de-al doilea set de critici vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 2.523 și art. 2.528 C. civ., sub aspectul momentului de început al prescripției. Recurenta a susținut că, raportat la situația de fapt necontestată, nu se putea vorbi despre existența sau întinderea prejudiciului atât timp cât nu era certă imposibilitatea realizării proiectului.

De altfel, nu se poate vorbi de beneficiu nerealizat în perioada în care proiectul putea fi încă realizat și pe viitor exploatat. În opinia recurentei, termenul de exercitare a dreptului la acțiune a început să curgă cel mai devreme de la data deschiderii procedurii de insolvență sau, mai exact, de la data întocmirii raportului cauzal, când prejudiciul a devenit real și cuantificabil. În continuare, a mai criticat decizia recurată, evidențiind că instanța de apel a stabilit în mod greșit ca moment de început al prescripției anul 2020, raportându-se la modificări de piață care nu au avut caracter punctual, ci s-au produs treptat până în 2023, fără a marca un moment cert al nașterii dreptului la acțiune.

În acest context, a invocat și greșita aplicare a dispozițiilor art. 9 alin. (3) C. civ. și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plus, a susținut că nu poate fi reținută lipsa sa de diligență în exercitarea dreptului, cât timp prejudiciul nu era încă determinat, iar proiectul era în curs de realizare, fapt convenit de părți prin reluarea contractului, prin încheierea actului adițional nr. x/25.03.2020. În acest sens, arată că instanța de apel nu a analizat și nici nu s-a pronunțat pe această apărare esențială.

Totodată, recurenta a arătat că instanța de apel a ignorat conduita părților, context în care a arătat că a acționat cu bună-credință, fiind criticată poziția procesuală a pârâtei, care, deși a participat la reluarea executării contractului, a invocat ulterior prescripția, susținând în mod contradictoriu că reclamanta ar fi trebuit să acționeze anterior, în condițiile în care proiectul era în derulare; în opinia sa, atitudinea procesuală a pârâtei reprezintă un abuz, în raport cu art. 14 C. civ. și art. 12 C. proc. civ. În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată, în urma sintetizării circumstanțelor litigiului, că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții, solicitând acordarea unor despăgubiri în sumă de 49.685.672,5 RON.

Prima instanță a respins acțiunea ca fiind prescrisă. Sentința astfel pronunțată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de față, întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată. O primă critică vizează pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 2.513 C. civ. și ale art. 9 C. proc. civ., sub aspectul soluționării excepției prescripției cu depășirea limitelor învestirii. Potrivit art. 2.513 C. civ., excepția prescripției poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

În cauză, excepția prescripției a fost invocată de pârâtă în primă instanță, prin întâmpinare, astfel încât instanța de apel a fost legal învestită să analizeze incidența prescripției dreptului material la acțiune. În aceste condiții, nu se poate reține că instanța ar fi încălcat dispozițiile legale menționate. Totodată, nu poate fi primită nici susținerea recurentei potrivit căreia instanța ar fi fost ținută să se pronunțe exclusiv în raport de reperele temporale indicate de parte. Determinarea momentului de început al termenului de prescripție nu constituie o depășire a limitelor învestirii, ci ține de analiza și aplicarea normelor legale incidente în materie. Astfel, instanța are obligația de a verifica, în raport de situația de fapt dedusă judecății și de probele administrate, dacă sunt întrunite condițiile legale pentru reținerea prescripției, inclusiv sub aspectul momentului de la care termenul începe să curgă.

Prin urmare, împrejurarea că partea a indicat anumite repere temporale nu limitează instanța la acestea, întrucât îi revine sarcina de a identifica momentul juridic relevant, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, iar o atare analiză nu echivalează cu invocarea din oficiu a excepției, cum greșit afirmă recurenta. În speță, instanța de apel, în urma examinării criticii privind modalitatea de soluționare a excepției prescripției de către tribunal, a stabilit că termenul de prescripție a început să curgă de la începutul anului 2020, apreciind că, de la acest moment, reclamanta avea reprezentarea imposibilității realizării proiectului și, implicit, a existenței prejudiciului. Această concluzie nu reprezintă o depășire a limitelor învestirii, ci rezultatul unei evaluări a situației de fapt, realizată în acord cu dispozițiile legale incidente în materia prescripției extinctive.

În consecință, nu se poate reține încălcarea art. 9 C. proc. civ., instanța de apel soluționând cauza în limitele învestirii și în acord cu dispozițiile legale aplicabile raportat la situația dedusă judecății. De asemenea, criticile formulate sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 2.523 și ale art. 2.528 C. civ., referitoare la momentul de început al prescripției, sunt nefondate. Înalta Curte constată că recurenta nu prezintă critici care să reflecte modul de aplicare a normelor legale evocate, ci urmărește să obțină deplasarea în timp a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru acțiunea în pretenții, prin raportare la un moment ulterior, respectiv data deschiderii proceduri insolvenței - 29.05.2023 - ori data întocmirii raportului cauzal din 2023, în cadrul aceleiași proceduri, publicat în BPI nr. 11724/11.07.2023.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, în această etapă procesuală, recurenta invocă pentru prima dată o apărare nouă, constând în susținerea unui alt moment de început al prescripției, respectiv cel mai devreme de la data deschiderii procedurii de insolvență. O atare susținere nu poate fi examinată în recurs, întrucât, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu este permisă invocarea direct în recurs a unor motive sau susțineri care nu au fost deduse judecății în apel, omisso medio. În ceea ce privește fondul criticilor, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2.523 și art. 2.528 C. civ. Potrivit dispozițiilor legale menționate, prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea acestuia, respectiv existența prejudiciului, cât și a persoanei care răspunde de ea.

Rezultă, așadar, că momentul de început al prescripției nu este legat de stabilirea exactă a întinderii prejudiciului și nici de confirmarea sa ulterioară printr-un act constatator, ci de momentul în care există suficiente elemente pentru ca titularul dreptului să aibă reprezentarea producerii unei pagube. Prin urmare, împrejurarea că, în cadrul procedurii insolvenței, a fost întocmit un raport cauzal în anul 2023, prin care s-a constatat imposibilitatea realizării proiectului întrucât condițiile pieței, printre care prețul utilajelor, avantajoase în perioada 2015-2019, nu mai erau valabile în perioada 2020-2023, nu poate avea semnificația nașterii dreptului la acțiune, ci doar consemnează explicit o situație de fapt preexistentă.

Astfel, argumentele recurentei bazate pe caracterul gradual al modificărilor de piață, în sensul că acesta ar împiedica identificarea momentului de început al prescripției, nu pot fi primite; aceasta deoarece, legiuitorul nu impune existența unui moment punctual și definitiv al producerii pagubei, ci are în vedere momentul în care titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască existența acesteia, chiar dacă întinderea exactă a pagubei se conturează ulterior. De asemenea, nu poate fi primită nici susținerea recurentei potrivit căreia reluarea executării contractului prin actul adițional din 25.03.2020 ar exclude existența prejudiciului sau ar împiedica nașterea dreptului la acțiune.

Astfel, cum a reținut și instanța de apel, împrejurarea că părțile au continuat raporturile contractuale nu este, în sine, de natură să amâne momentul de la care începe să curgă prescripția, cât timp existau deja elemente obiective care evidențiau afectarea substanțială a proiectului și, implicit, a interesului patrimonial al recurentei. În același sens, buna-credință invocată de recurentă și conduita părților în executarea contractului nu pot influența momentul de început al prescripției, acesta fiind determinat exclusiv în funcție de criteriile legale prevăzute de art. 2.523 și art. 2.528 C. civ. Tot astfel, nu poate fi primită susținerea potrivit căreia nu i-ar putea fi imputată lipsa de diligență, câtă vreme instituția prescripției nu sancționează atitudinea subiectivă a titularului dreptului, ci neexercitarea acestuia în termenul prevăzut de lege.

Totodată, nici invocarea pretinsului caracter abuziv al conduitei procesuale a pârâtei nu poate conduce la înlăturarea efectelor prescripției. Exercitarea dreptului de a opune prescripția extinctivă reprezintă un mijloc de apărare recunoscut de lege, care nu poate fi calificat ca abuziv în lipsa unor împrejurări excepționale, neprobate în cauză. În consecință, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în materia prescripției extinctive, stabilind în mod justificat momentul de început al termenului, astfel încât criticile formulate nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că hotărârea recurată este legală sub aspectul criticilor examinate, în baza art. 496 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 831/20.05.2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2026.