Decizia nr. 135/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 05.03.2020, reclamanta S.C.

A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâții C. și D., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții la restituirea actelor contabile aflate în spațiul închiriat și utilizat pentru funcționarea societății reclamante, a bunurilor sale, enumerate în anexa nr. 1 a prezentei acțiuni, reținute fără drept de pârâți, iar în situația în care restituirea nu mai este posibilă, obligarea lor la plata contravalorii bunurilor, în cuantum de 620.114 RON, precum și a sumei de 183.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul produs prin lipsa de folosință a bunurilor, a sumei de 620.114 RON, despăgubiri pentru folosirea pe nedrept a acestora, a sumei de 500.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru folosirea pe nedrept a conceptului și a imaginii societății reclamante, precum și a dobânzii legale aferente fiecărei sume datorate cu titlu de daune-interese, calculată de la scadență și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, în subsidiar solicitând respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Prin încheierea din 27.01.2021, Tribunalul Sibiu - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar prin sentința nr. 5/C/11.01.2023, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâții să restituie reclamantei bunurile enumerate în anexa la contractul de închiriere din 27.02.2017, iar în situația în care restituirea nu mai este posibilă, să le plătească contravaloarea acestora, respectiv suma de 11.800 RON și dobânda legală calculată de la data rămânerii definitive a sentinței până la data plății efective, precum și suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale; a respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a declarat apel, iar pârâții C. și D. au formulat apel incident. Prin decizia nr. 118/25.04.2024, Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a Civilă a respins apelurile, precum și cererea societății apelante de acordare a cheltuielilor de judecată. Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei și rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința admiterii acțiunii sale. În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a susținut că decizia atacată nu este motivată, întrucât instanța de apel a preluat considerentele sentinței primei instanțe, fără a examina criticile de netemeinicie formulate prin memoriul de apel, lipsind raționamentul propriu al instanței de prim control judiciar.

Relevând importanța motivării hotărârii judecătorești, prin prisma prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar și din perspectiva garantării dreptului la un proces echitabil și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, a arătat că instanța nu a prezentat un raționament propriu asupra criticilor din apel privind modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale, regimul probatoriului contabil conform Ordinului ministrului finanțelor nr. 2634/2015 și obligația de restituire a actelor financiar-contabile, analiza concluziilor expertizei privind pierderile generate de investiții și posibilitatea realizării unui profit, relevante pentru dezlegarea pretențiilor vizând lipsa de folosință și a celor referitoare la noțiunea de pierdere a unei șanse, consacrată de jurisprudența instanței supreme.

Potrivit recurentei-reclamante, considerentele deciziei atacate relevă împrejurarea că apelul său nu a fost cercetat, fiind astfel lipsită de dublul grad de jurisdicție, iar motivarea necorespunzătoare rigorilor procedurale împiedică efectuarea controlului judiciar în calea extraordinară de atac. Circumscris motivului al doilea de recurs, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1.531-1.532, art. 1.357 și ale art. 1.266-1.269 C. civ.

A susținut că primul petit al acțiunii, privind restituirea de către pârâți a actelor contabile, a fost întemeiat pe dispozițiile art. 1.527 C. civ., ce reglementează executarea în natură a obligațiilor, iar instanța de apel, deși a reținut că pârâții au preluat riscul pazei bunurilor din imobil, a apreciat că lipsa individualizării documentelor contabile ar conduce la imposibilitatea punerii în executare a hotărârii, or individualizarea nu era posibilă având în vedere că evidența contabilă presupune o diversitate de acte. În opinia acesteia, instanța de apel trebuia să aibă în vedere prevederile Ordinului ministrului finanțelor nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile, potrivit căruia pot fi astfel calificate orice documente pentru înregistrarea operațiunilor economice și reflectarea situației financiare a unei entități.

Referitor la al doilea capăt al acțiunii sale, recurenta a susținut că bunurile a căror restituire a solicitat-o - unele proprietatea sa, altele deținute în temeiul unor contracte de comodat cu alte societăți - au fost identificate prin anexa la cererea de chemare în judecată, iar dovada lor a fost făcută cu documentele contabile depuse la dosar și cu contractele de comodat.

A subliniat că, la data de 06.03.2017, intimații-pârâți au pătruns fără drept în imobilul în care își desfășura activitatea, aspecte reținute de instanța de apel, fiind astfel evidente săvârșirea faptei ilicite și vinovăția; însă, nelegalitatea soluției rezultă din modalitatea în care s-a apreciat asupra prejudiciului, întrucât s-a stabilit că reclamanta trebuia să facă dovada că bunurile s-au aflat și au rămas în spațiul închiriat, sarcina probei fiind îngreunată excesiv, curtea de apel stabilind, în mod nelegal, că numai bunurile din anexa la contract existau în spațiu la data de 06.03.2017, deși s-a dovedit că toate bunurile din patrimoniul societății se aflau în acel spațiu la momentul respectiv, recurenta indicând înscrisurile din care reiese această împrejurare.

În ceea ce privește contravaloarea bunurilor din anexa la contractul de închiriere, a susținut că instanța de apel a stabilit greșit suma de 11.800 RON - motivând că aceasta apare de trei ori în contract, în loc de 118.000 RON, sumă care apare o singur dată, scrisă în litere -, arătând că suma mai mare este cea corectă și reflectă voința părților, un argument fiind valoarea apropiată de cea de inventar a bunurilor, în cuantum de 127.631 RON. În acest context, a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.266-1.269 C. civ., întrucât clauzele trebuiau interpretate conform voinței reale a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, iar după aplicarea tuturor regulilor de interpretare, în cazul neclarității contractului, acesta se va interpreta în favoarea celui care se obligă.

Titulara recursului a mai argumentat că valoarea prejudiciului, acordată de instanță, este infimă, în condițiile în care raportul de expertiză efectuat în cauză a stabilit că societatea reclamantă avea, la data de 31.12.2016, bunuri în valoare de 366.653 RON și TVA de recuperat în valoare de 24.570 RON. În continuare, a criticat soluția dată celui de-al treilea petit al cererii sale, privind plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosință a bunurilor în perioada 06.03.2017-09.09.2017.

A invocat aplicarea greșită a art. 1.531 C. civ., privind dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului, arătând că statuările instanței, potrivit cărora societatea reclamantă a înregistrat pierderi în perioada 2013-2016, nu au ținut seama de faptul că acestea au fost generate de cheltuielile de amenajare a spațiului în cuantum de 205.265 RON, conform raportului de expertiză, iar aceste investiții ar fi fost amortizate și societatea ar fi înregistrat profit, expertul calculând suma de 45.534 RON cu titlu de prejudiciu, pe care instanța de apel nu a reținut-o, motivând că nu sunt întrunite cerințele art. 1.532 C. civ.

Potrivit recurentei, instanța de apel ar fi trebuit să acorde, cu titlu de beneficiu nerealizat, suma de 24.570 RON, reprezentând TVA de recuperat, precum și suma de 94.500 RON, provenită din beneficiul rezultat din neplata chiriei pentru o perioadă de 7 luni, cu efectul scăderii cheltuielilor și creșterii profitului, însă acestea nu au fost deloc analizate în calea ordinară de atac. Din perspectiva aplicării eronate a art. 1.532 C. civ., a arătat că instanța de apel a confundat noțiunea de prejudiciu cert cu cea de prejudiciu actual, ignorând totodată instituția pierderii unei șanse, recunoscută de doctrină și jurisprudență.

A subliniat că pierderile din anii anteriori nu înlătură caracterul cert al prejudiciului constând în beneficiul de care a fost lipsită, confirmat și calculat de expert, astfel că respingerea acestui capăt de cerere pe motivul lipsei caracterului cert al pagubei echivalează cu refuzul reparării pierderii unei șanse reale și serioase de a obține venituri. Aplicarea greșită a art. 1.531 și art. 1.532 C. civ. a fost invocată și referitor la respingerea capătului de cerere privind plata de către pârâți a sumei de 620.114 RON, reprezentând despăgubiri pentru folosirea pe nedrept a bunurilor societății, recurenta arătând că beneficiul nerealizat rezultă din utilizarea acestora din anul 2017 și până în prezent, pentru a-și dezvolta propria afacere, fără a achita contravaloarea folosinței lor, suma solicitată fiind valoarea contabilă a bunurilor.

Titulara căii de atac a invocat încălcarea acelorași norme de drept material de către instanța de apel cu prilejul respingerii capătului de cerere vizând suma de 500.000 RON, reprezentând despăgubiri rezultând din folosirea fără drept a conceptului și a imaginii societății reclamante, întrucât pârâții, deși au schimbat denumirile de pe panoul publicitar, au păstrat identitatea de concept, amenajare și grafică, în care recurenta a investit bani și timp. Referitor la soluția pronunțată cu privire la dobânda legală, a imputat instanței de apel faptul că nu a înțeles obiectul criticilor sale, deoarece au vizat soluția primei instanțe care a stabilit că dobânda legală curge de la data rămânerii definitive a hotărârii, apreciind greșit că pârâții nu au fost puși în întârziere prin somația pe care reclamanta le-a comunicat-o.

Referitor la dispozițiile art. 1.536 C. civ., a arătat că instanța de apel a prezentat doar o expunerea teoretică a acestei norme de drept, referitor la daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face, însă reclamanta a invocat-o pentru calculul dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate cu titlu de prejudiciu ce decurge din neexecutarea obligației de a face. Totodată, a susținut că, potrivit art. 1.522 C. civ., data punerii în întârziere este data depunerii prezentei cereri de chemare în judecată, iar nu momentul rămânerii definitive a hotărârii, astfel că această soluție este vădit nelegală. Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele: Cu precădere, va fi analizat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ., întrucât subsumează critici referitoare la pretinse vicii de formă ale hotărârii judecătorești, care sunt susceptibile, în ipoteza în care ar fi fondate, de a conduce la nulitatea hotărârii recurate. 1. Criticile prin care se invocă, circumscris acestui motiv de casare, nesocotirea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât decizia atacată nu ar cuprinde raționamentul propriu al instanței devolutive de control judiciar asupra criticilor sale din apel, nu pot fi primite.

Sub pretextul unei motivări superficiale a deciziei atacate, recurenta-reclamantă repune în discuție modul în care instanța de apel i-a examinat calea ordinară de atac promovată, invocând lipsa unor răspunsuri la criticile sale privind modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale, natura actelor contabile conform Ordinului ministrului finanțelor nr. 2634/2015, obligația de restituire a acestora și evaluarea concluziilor expertizei contabile privind beneficiul nerealizat. Referitor la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, prin memoriul de apel, reclamanta nu a formulat critici concrete vizând interpretarea contractului părților, singurul aspect care putea fi analizat din această perspectivă fiind determinarea valorii bunurilor avute în vedere de părți pentru compensarea chiriei, titulara apelului susținând că suma corectă este 118.000 RON, iar nu 11.800 RON, cum a reținut prima instanță.

Această chestiune a fost tranșată de tribunal cu motivarea că suma de 11.800 RON este cea menționată de mai multe ori în actele încheiate de părți, dar și pentru că aceasta este corespunzătoare chiriei convenite de părți, de 1.350 RON lunar, pentru o perioada contractuală de aproximativ 9 luni. În apel, reclamanta nu a criticat aceste argumente deduse de prima instanță din clauzele contractului părților, ci a afirmat numai că suma respectivă este o eroare materială de tehnoredactare, astfel că ar trebui să prevaleze cea de 118.000 RON, scrisă în litere, menționată o singură dată de părți în contract.

Analizând susținerile privind valoarea bunurilor din anexa la contractul părților, instanța de apel a dat eficiență intenției reale a părților, apreciind că argumentele primei instanțe sunt corecte, confirmând atât raționamentul acesteia, cât și soluția pronunțată asupra acestor pretenții, astfel că nu i se poate imputa lipsa unor argumente distincte, proprii, de vreme ce a reanalizat problema juridică dedusă spre soluționare pe calea motivelor de apel.

Totodată, nici lipsa unei motivări corespunzătoare referitoarea la chestiunea actelor contabile prin prisma dispozițiilor Ordinului ministrului finanțelor nr. 2634/2015 nu poate fi primită, pe de-o parte, pentru că acest act normativ nu a fost invocat până în această etapă procesuală, iar pe de altă parte, întrucât instanța de apel a stabilit că nu se poate admite o cerere al cărei obiect nu este determinat sau determinabil, lipsind individualizarea exactă a documentelor de restituit, căci o astfel de hotărâre va genera probleme de executare, nefiind clară.

Cât privește pretinsele deficiențe de motivare din perspectiva omisiunii instanței de apel de a examina concluziile expertizei contabile asupra beneficiului nerealizat, Înalta Curte reține că proba cu expertiză contabilă administrată în cauză a avut rolul doar de a cuantifica un astfel de prejudiciu, iar valorificarea concluziilor expertului era subsecventă stabilirii de către judecător a dreptului părții la repararea acestuia, care, în speță, a fost infirmat, împrejurare în care nu se mai impunea examinarea criticilor privind valoarea stabilită prin expertiză pentru eventuala pagubă. Cu alte cuvinte, câtă vreme prejudiciul pretins de reclamantă nu îndeplinește cerințele legale, este fără relevanță valoarea pe care expertul a stabilit-o numai pentru ipoteza în care instanța ar fi confirmat dreptul părții la repararea lui, iar prezentarea unor considerente de către instanța de apel asupra unor chestiuni nedezbătute în cauză nu s-ar fi justificat.

Înalta Curte notează că motivul de recurs supus analizei a fost fundamentat pe aspecte care evidențiază inconveniente cantitative ale motivării, context în care se cuvine subliniat faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți, nici să prezinte un raționament detaliat, ci obligația sa se rezumă la a motiva soluția asupra fiecărui capăt de cerere, ceea ce, în cazul de față, a și făcut, respectând cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) teza finală C. proc. civ. De aceea, observând că pretinsele vicii de motivare invocate de recurenta-reclamantă vizează, de fapt, modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluțiile adoptate, iar nu esența silogismului judiciar, instanța supremă reține că hotărârea recurată este motivată, prezentând structura tipică actului de procedură examinat, iar prin prisma rigorilor procedurale impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., conturează concluziile instanței de apel, permițând realizarea controlului judiciar în recurs, așadar nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. 2. Din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii extraordinare de atac a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 1.531-1.532, art. 1.537 și ale art. 1.266-1.269 C. civ. ce reglementează repararea integrală a prejudiciului, caracterul cert al acestuia și dovada lui, precum și interpretarea contractului.

Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate în analiză vizează casarea unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă analiza memoriului de recurs relevă că recurenta-reclamantă nu a dezvoltat nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa deciziei instanței de prim control judiciar din perspectiva acestei ipoteze de casare. În dezvoltarea cazului de casare supus examinării, titulara prezentei căi de atac a reluat fiecare capăt de cerere și a arătat de ce trebuia admis de către instanțele devolutive, iar argumentele prezentate relevă dezacordul său față de modul în care i-au fost dezlegate pretențiile, pe baza probatoriului administrat.

Astfel, cu privire la restituirea actelor contabile pretins reținute de către pârâți în spațiul pe care l-a închiriat pentru a-și desfășura activitatea, a susținut că documentele solicitate nu trebuiau individualizate, ci este suficientă identificarea lor pe baza prevederilor Ordinului ministrului finanțelor nr. 2634/2015, pe care curtea de apel nu l-a aplicat.

Totodată, societatea recurentă a pretins că a probat existența în spațiul închiriat a bunurilor a căror restituire a solicitat-o de la pârâți și faptul că sunt reținute de aceștia, iar valoarea lor rezultă din contractul părților, care trebuia interpretat în sensul de a se reține suma de 118.000 RON, care este apropriată de valoarea de inventar a bunurilor și de cea stabilită prin expertiză; a mai arătat că a făcut dovada prejudiciului pentru lipsa de folosință a bunurilor, pentru folosirea pe nedrept a acestora de către pârâți, dar și a celui decurgând din beneficiul nerealizat și utilizarea fără drept a conceptului și imaginii sale.

Aceste critici nu vizează erori de judecată ale instanței de apel, ci modul în care a statuat asupra situației de fapt și a valorificat probatoriul administrat în cauză, aceleași chestiuni fiind analizate punctual în calea ordinară de atac, primind dezlegări motivate în considerentele hotărârii recurate, astfel că nu mai pot fi reevaluate în recurs, cale extraordinară de atac, care urmărește să supună Înaltei Curți doar examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, deși a indicat expres dispozițiile art. 1.522, art. 1.527, art. 1.531-1.532, art. 1.537 și ale art. 1.266-1.269 C. civ., evaluarea deciziei atacate, prin prisma argumentelor recurentei-reclamante, denotă lipsa valențelor de nelegalitate, întrucât nu a justificat modalitatea în care au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material; formularea unui motiv de nelegalitate precum cel în discuție nu presupune, în mod suficient, referirea la norme de drept material, în măsura în care partea nu dezvoltă și un raționament care să justifice concluzia că instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit legea la starea de fapt lămurită.

Înalta Curte subliniază că, față de limitele impuse controlului judiciar în calea de atac a recursului, în această fază a procesului instanței nu-i este permis să cerceteze și interpreteze clauzele contractuale, să verifice dacă prejudiciul invocat în cauză îndeplinește cerințele legale, să analizele înscrisurile, declarațiile martorilor și raportul de expertiză efectuat în cauză, nici să aprecieze valoarea probatorie a acestora, or criticile pe care recurenta-reclamantă le-a formulat circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ar impune o astfel de examinare pe fond a cauzei, nepermisă, de legiuitor, instanței de recurs.

Referitor la critica privind omisiunea instanței de apel de a aplica în cauză prevederile Ordinului ministrului finanțelor nr. 2634/2015, se impune mențiunea că a fost formulată de societatea reclamantă pentru prima dată în recurs și nu poate fi primită, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speță, erau create premisele invocării lor în apel, dat fiind că asupra elementelor sesizate omisso medio s-a statuat chiar din prima etapă procesuală, iar prin decizia recurată, instanța de prim control judiciar a confirmat sentința apelată.

Astfel, în măsura în care a apreciat că dezlegările primei instanțe vizând această chestiune contravin legii, recurenta, în calitate de titulară și a căii de atac devolutive, avea obligația să le invoce prin memoriul de apel, pentru a obține reevaluarea lor în recurs. Cât privește soluția pronunțată asupra dobânzii legale datorate de pârâți, Înalta Curte reține că prima instanță a stabilit că acesta va fi calculată de la data rămânerii definitive a sentinței, iar prin cererea de apel, reclamanta a contestat această dispoziție, susținând că pârâții au fost puși în întârziere prin notificare și datorează dobândă de la data de 12.04.2017.

Instanța de apel nu a analizat critica formulată de reclamantă referitor la momentul de la care ar curge dobânda, ca urmare a pretinsei puneri în întârziere, însă această împrejurare nu imprimă deciziei recurate un viciu de nelegalitate care să conducă la casarea ei, cât timp eventuala vătămare a părții poate fi înlăturată prin examinarea acestei critici de către instanța de recurs. Așa fiind, Înalta Curte notează că prima instanță a examinat susținerea societății recurente privind pretinsa punere în întârziere a pârâților prin notificare și a statuat, în mod legal, că nu a produs un astfel de efect, având în vedere că reclamanta i-a notificat pentru a-i permite intrarea în spațiul închiriat, iar nu pentru a-i restitui bunurile enumerate în anexa la contractul de închiriere din data de 27.02.2017.

În consecință, odată ce punerea în întârziere nu a operat de la data indicată de recurenta-reclamantă, chestiunea litigioasă a restituirii bunurilor fiind dezlegată în sensul obligării pârâților să restituire bunurile enumerate în anexa la contractul de închiriere din data de 27.02.2017, iar în situația în care restituirea nu mai e posibilă, să plătească contravaloarea acestora în cuantum de 11.800 RON, devin incidente prevederile art. 1.536 C. civ., care îndreptățesc creditorul obligației executate cu întârziere să pretindă daune-interese egale cu dobânda legală, calculate de la data la care debitorul este întârziere asupra echivalentului în bani al obligației.

Transpuse în cauza de față, aceste dispoziții legale permit recurentei-reclamante să pretindă de la pârâți dobânda legală, în situația în care aceștia nu-și vor îndeplini obligația de restituire a bunurilor, care poate fi calculată asupra contravalorii bunurilor respective, în cuantum de 11.800 RON, de la momentul la care hotărârea a devenit definitivă, respectiv data prezentei decizii. Nu pot fi primite susținerile titularei recursului potrivit cărora punerea în întârziere a operat, cel târziu, la data cererii de chemare în judecată, având în vedere că, prin cererea de apel, aceeași parte a criticat sentința primei instanțe, arătând că pentru despăgubirile aferente capetelor III, IV și V ale acțiunii, dobânda trebuie calculată de la data introducerii acțiunii, pentru ca, prin memoriul de recurs, să formuleze, pentru prima dată în proces, aceeași solicitare și referitor la pretențiile aferente capătului al doilea al cererii de chemare în judecată.

Cum singurele pretenții admise, în parte, sunt cele solicitate prin al doilea petit al acțiunii, argumentele recurentei-reclamante privind calculul dobânzii legale aferente acestora, de la data învestirii instanței cu prezentul litigiu, au fost invocate omisso medio și nu mai pot fi examinate în recurs, față de dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 118/25.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția a II-a Civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.