Decizia nr. 1285/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27 ianuarie 2023 pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă sub număr de dosar x/2023 reclamantele A. și B. au solicitat instanței obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata daunelor materiale constând în contravaloarea lipsei de folosință în sumă de 1.200 Euro/lună (5.862,96 RON/lună) pentru perioada cuprinsă între 27.01.2020 și 27.01.2023 (data formulării cererii de chemare în judecată), în total 43.200 Euro (211.066,56 RON), precum și la plata contravalorii lipsei de folosință ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinței după recepția la terminarea lucrărilor și a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte și locuința tip I26 situată în zona N, lotul nr. x din Voluntari, jud. Ilfov, cu număr cadastral x și înscris în CF nr. x. Au solicitat cheltuieli de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Au fost invocate dispozițiile art. 970, art. 977, art. 981 și art. 982 C. civ. de la 1864, prevederi din Legea nr. 152/1998, Legea nr. 10/1995 și Regulamentul de organizare și funcționare a ANL și art. 1 și art. 15 din contractul de mandat și s-a pretins că mandatul a fost dat pentru asigurarea rezultatului, respectiv predarea locuinței la termen și în conformitate cu proiectul tehnic și autorizarea de construire, astfel că obligațiile pârâtei subzistă până la recepția finală. Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția nulității cererii de chemare în judecată și, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat o cerere reconvențională prin care a solicitat, în contradictoriu cu reclamantele A. și B., ca instanța să dispună rezilierea contractului de mandat nr. x/17.01.2007. Reclamantele A. și B. au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii reconvenționale ca neîntemeiată și plata cheltuielilor de judecată. Pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a formulat și o cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București prin Primar General, solicitând obligarea acestuia la plata sumelor de bani pe care va fi obligată să le achite reclamantelor. Chematul în garanție Municipiul București prin Primar General a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive, excepția prescripției și, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 3 noiembrie 2023 pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2023 s-au respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale invocate de chematul în garanție Municipiul București prin Primar General și s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 2868 din 29 noiembrie 2023 pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2023 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe, s-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a respins cererea de chemare în garanție introdusă de pârâtă în contradictoriu cu chematul în garanție Municipiul București prin Primar General.

Reclamante A. și B. au formulat o cerere de apel împotriva celor două hotărâri pronunțate de prima instanță, solicitând admiterea apelului, anularea încheierii de ședință și sentinței atacate și plata cheltuielilor de judecată. Prin decizia civilă nr. 333 din 29 februarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a admis cererea de apel, au fost anulate în parte încheierea de ședință din 3 noiembrie 2023 și sentința civilă nr. 2868 din 29 noiembrie 2023 pronunțate de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2023, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, au fost înlăturate din sentința apelată măsura referitoare la respingerea cererii de chemare în judecată, s-au menținut restul dispozițiilor din hotărârile apelate și s-a reținut cauza spre rejudecarea cererii de chemare în judecată.

Procedând la rejudecarea cererii de chemare în judecată, prin decizia civilă nr. 1693 din 14 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Locuințe. A fost obligată pârâta să plătească reclamantelor suma de 70.247,475 Euro reprezentând despăgubiri (contravaloare lipsă folosință imobil pentru perioada 27.01.2020 - 31.05.2024), în echivalent RON la cursul BNR Euro - leu din data plății. S-a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta să plătească reclamantelor suma de 20.002,57 RON reprezentând cheltuieli de judecată (7.200,02 RON taxă judiciară de timbru + 8.802,55 RON onorariu de avocat + 4.000 RON onorariu expert).

S-a respins cererea de suplimentare a onorariului de expert formulată de domnul expert C., ca neîntemeiată. În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâta Agenția Națională pentru Locuințe a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În argumentarea recursului, susține, în esență, că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea contractului de mandat nr. x/17.01.2007. Sub un prim aspect, consideră că instanța de apel ar fi trebuit să aplice și să analizeze inclusiv principiile prevăzute la contractul de mandat în conformitate cu C. civ.

din 1864. Din această perspectivă, decizia recurată este lipsită de temei legal, întrucât instanța de apel nu motivează încadrarea contractului de mandat, care în sine prevede o obligație de diligență, ca reprezentând o obligație de rezultat. Or, este evident că Agenția Națională pentru Locuințe, prin contractul de mandat nr. x/17.01.2007 încheiat, acționează în numele și pe seama mandantului său, depunând toate diligențele necesare atingerii scopului urmărit, acela de a asigura, de a urmări executarea și finalizarea imobilului. În susținerea faptului că prezentul contract este un veritabil contract de mandat, în care recurenta și-a asumat o serie de obligații de diligență, face trimiteri la doctrină și jurisprudență.

În al doilea rând, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile legale privind interpretarea clauzelor contractului de mandat nr. x/17.01.2007. Obligațiile recurentei sunt în mod expres stabilite prin contractul de mandat, un mandat cu reprezentare, acordat pentru o anumită perioadă de timp și pentru anumite operațiuni expres determinate. În plus, în situația dată, ar trebui avute în vedere și dispozițiile prevăzute de art. 983 C. civ.

din 1984 care prevăd faptul că, în caz de îndoială, convenția trebuie interpretată în folosul celui care se obligă, care atestă o regulă de bază, preluată din dreptul roman, conform căreia "in dubio pro reo". Împrejurarea că mandatul a fost acordat recurentei numai pentru urmărirea lucrărilor, nu și pentru alte acte sau operațiuni juridice, rezultă și din faptul că, ulterior încheierii mandatului cu Agenția Națională pentru Locuințe, mandantul a încheiat în nume propriu contractul de construire, direct cu constructorul. Trebuie precizat și faptul că Agenția Națională pentru Locuințe nu încasează prețul construcției și deci, nu se poate folosi de banii beneficiarilor, ci, în calitate de reprezentant al acestora, transmite băncii finanțatoare ordinele de plată pentru a fi achitate direct în contul antreprenorului.

Susține că simpla trimitere pe care părțile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 și ale contractului de antrepriză și de construire, nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiul conform căruia Convențiile n-au efect decât între părțile contractante, prevăzut de art. 973 C. civ. de la 1864. Solicită instanței de recurs constatarea faptului că, instanța de apel nu a dispus efectuarea unei analize complete în privința contractului de mandat, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, consideră că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod eronat prevederile legale în ceea ce privește existența condițiilor răspunderii civile contractuale, întrucât în cauză vreuna din condițiile menționate (existența faptei ilicite, a prejudiciului, a vinovăției recurentei și a legăturii de cauzalitate) pentru a putea fi atrasă răspunderea ANL. În opinia sa, în situația în care instanța ar fi procedat la efectuarea unei analize complete, în sensul pronunțării unei decizii motivate, ar fi constatat faptul că ANL și-a îndeplinit obligațiile. În concluzie, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile legale în ceea ce privește existența condițiilor răspunderii civile contractuale, apreciază ca fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. Mai susține că instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea ANL, precum și faptul că, instanța a interpretat și aplicat în mod eronat prevederile contractului de mandat în raport cu celelalte obligațiile prevăzute în alte raporturi juridice. În opinia recurentei, pentru a crea aparența legală a existenței unor obligații de rezultat în sarcina ANL, instanța de apel a impus, implicit, și alte obligații în sarcina acesteia, sarcini care excedează contractului de mandat încheiat.

Prin raportare la Anexa 2 la contractul de construire, încheiat doar între reclamante și constructor, rezultă că Agenția Națională pentru Locuințe și/sau executantul lucrărilor de construcții montaj nu are calitatea de a întreprinde demersurile necesare pentru branșarea imobilului reclamantului la utilități, acestea fiind în sarcina exclusivă a beneficiarului, conform prevederilor Contractului de Construire încheiat. Menționează că Agenția Națională pentru Locuințe nu are prerogativa legală să asigure finanțarea și executarea lucrărilor de utilități pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, implicit nici pentru Cartierul Henri Coandă, aspect ce reiese în mod expres din Legea nr. 152/1998 și H.G.

nr. 962/2001. Aceste obligații revin autorităților administrativ-teritoriale, astfel cum reiese în mod clar din dispozițiile art. 3 alin. (1) teza întâi din Legea serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006. Mai mult, aceleași obligații au fost instituite în sarcina autorităților publice locale și prin Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, obligații preluate la acest moment prin Codul administrativ, care, la art. 129 alin. (7) prevede următoarele: (7) în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local asigură, potrivii competenței sale și în condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind: k) dezvoltarea urbană; m) podurile și drumurile publice; n) serviciile comunitare de utilități publice de interes local.

Se constată, că instanța de apel a concluzionat faptul că ANL în baza unor texte legale privind funcționarea ANL, nu ar fi respectat obligațiile asumate în raport cu mandantul. Or, este mai mult decât evident faptul că hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât soluția acesteia este întemeiată pe dispoziții străine de contractul încheiat între recurentă și intimate, cu depășirea limitelor învestirii și cu interpretarea și aplicarea greșită a legii de drept material și procesual, sens în care este incident și motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Legea nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și Normele de aplicare a legii menționate, privesc modul de înființare și funcționare a recurentei ANL în general, fără a putea fi raportate ad literam la fiecare contract încheiat de către aceasta sau peste prevederile acelui contract.

Validarea unui asemenea raționament, precum cel expus de către instanța de apel, ar presupune că obligațiile asumate de către ANL prin semnarea oricărui contract, de orice natură, nu ar avea nicio relevanță, întrucât oricum acestea ar fi stabilite cu titlu general de către legea și regulamentul de înființare și funcționare al ANL. Coroborând argumentele expuse, subliniază că instanța a interpretat și a aplicat în mod eronat dispozițiile legale prevăzute în Legea nr. 152/1998 privind înființarea ANL, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În altă ordine de idei, instanța de apel a înțeles să pună semnul egal între nerealizarea rețelei de utilități și între asigurarea infrastructurii și utilităților, cu ignorarea completă a clauzelor contractului de mandat.

Prin urmare, atâta timp cât instanțele de judecată au constatat că, în privința finalizării cartierului Henri Coandă, flecare parte contractantă răspunde de îndeplinirea obligațiilor asumate, pronunțarea unei soluții contrare, care să prevadă în sarcina ANL obligația finalizării utilităților, cu ignorarea prevederilor contractului de mandat, este nelegală. Intimatele-reclamante A. și B. au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esență, respingerea recursului. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Prevalându-se de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc.

civ., se constată că întreaga construcție a recursului vizează, în realitate, interpretarea greșită, de către instanța de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligațiilor asumate de mandatară și a modului de îndeplinire a acestora. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocate de recurentă, casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă, în cauză, acest motiv de recurs nu-și găsește incidența.

Sunt nefondate susținerile recurentei referitoare la depășirea limitelor învestirii, deoarece prevederile Legii nr. 152/1998 privind înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe au fost indicate în cererea de chemare în judecată și au fost menționate în considerentele instanțelor devolutive, iar analiza normelor materiale pe care s-a întemeiat acțiunea nu poate echivala cu încălcarea unor reguli de procedură sancționate cu nulitatea. Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la natura obligației recurentei-pârâte și la nerespectarea prevederilor C. civ.

din 1864 privind contractul de mandat, deoarece este corectă statuarea curții de apel în sensul că părțile au stabilit în mod expres obligația asumată de pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ PENTRU LOCUINȚE prin contractul de mandat, respectiv de a urmări executarea și finalizarea lucrărilor de construire a unei "locuințe la cheie", această expresie având semnificația că acea locuință corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită și locuită. Conform constatărilor instanței devolutive, din conținutul convenției nr. 1909/2004 și a contractului de mandat nr. x/17.01.2007 reiese că părțile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispozițiile C. civ.

din 1864, precum și de dispozițiile Legii nr. 152/1998, lege specială prin care a fost înființată Agenția Națională pentru Locuințe cu scopul dezvoltării construcției de locuințe la nivel național, de a îmbina mecanisme financiare și a atrage și administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea și extinderea unor locuințe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenția Națională pentru Locuințe coordonează constituirea și atragerea de resurse de finanțare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuințe proprietate privată prin credit ipotecar.

Potrivit dispozițiilor legale menționate, cum în mod legal a reținut și instanța de apel, Agenția Națională pentru Locuințe are calitatea de instituție de interes public cu atribuții în dezvoltarea construcțiilor de locuințe, calitatea de dezvoltator și coordonator al programului construirii de locuințe la nivel național, precum și de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispozițiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenția Națională pentru Locuințe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcțiilor de locuințe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură și utilități, iar art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuințe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepție și punere în funcțiune a locuințelor. În mod corect a stabilit curtea de apel că recurenta-pârâtă s-a obligat să asigure finalizarea imobilului cu destinație de locuință, predarea la cheie însemnând atât realizarea lucrărilor de construire a apartamentului, cât și realizarea rețelei de utilități, în termenul stabilit și că rolul său nu este acela al unui simplu mandatar, ci acela de a efectua demersuri în vederea obținerii unui rezultat concret.

Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor privind răspunderea civilă contractuală vor fi înlăturate, întrucât instanța de prim control judiciar, urmare a analizării și a constatării îndeplinirii tuturor condițiilor răspunderii civile, în mod corect a stabilit că nefinalizarea de către recurenta-pârâtă la termenul scadent a construcției "la cheie", prin nerealizarea rețelei de utilități reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligațiilor directe față de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială. Așa fiind, Agenția Națională pentru Locuințe nu se poate prevala de faptul că nu răspunde pentru neexecutarea lucrărilor de construire și că pentru aceasta trebuie atrasă răspunderea antreprenorului general.

Instanța supremă nu va analiza susținerile recurentei prin care aceasta aduce în discuție conținutul obligațiilor sale și solicită reinterpretarea clauzelor incluse în contractul de mandat, întrucât acestea sunt aspecte de fapt pe care instanța de recurs nu le poate examina. Prin urmare, argumentele expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecății, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1693 din 14 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenția Națională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1693 din 14 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2025.