Decizia nr. 1281/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 561/2024 a Tribunalului Timiș

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 5 aprilie 2023 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat stabilirea un termen judiciar de 90 de zile pentru plata întregului debit restant (neexigibil) în cuantum de 431.389,57 CHF, aferent convenției de credit nr. x/01.09.2008, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care urmează a fi pronunțată în prezenta cauză și decăderea debitorilor din beneficiul termenului de plată în caz de neîndeplinire a obligației acestora de a achita debitul în termenul ante-menționat, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 561 din 29 mai 2024, Tribunalul Timiș - secția a II-a Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A. și a obligat-o pe aceasta să plătească pârâților suma de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel care, prin care decizia civilă nr. 643/A din 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, a fost respins. În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 643/A din 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

În argumentarea cererii, a susținut, în esență, că soluțiile pronunțate de Tribunalul Timiș și de Curtea de Apel Timișoara sunt eronate, întrucât, în ceea ce privește primul petit al cererii de chemare în judecată, încalcă puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 771/A/21.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017, în considerentele căreia se menționează expres că "pentru a obține decăderea din beneficiul termenului, ar trebui să fie fixat și un termen ... însă instanța nu a fost învestită cu o asemenea cerere, astfel că cererea reclamantei este nefondată și în mod corect respinsă de prima instanța", deși reclamanta a arătat că nu era necesară stabilirea unui termen judiciar de plată, în condițiile în care era deja stabilit termenul de plată în cuprinsul convenției de credit.

Cu toate acestea, fiind în impas juridic pentru recuperarea creanței, în prezentul dosar, a solicitat în primul petit al acțiunii introductive stabilirea termenului de plată iar instanța de fond a respins acțiunea, argumentele sale fiind în contradicție cu motivarea deciziei civile nr. 771/A/21.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. x/2017. Puterea de lucru judecat, impune consecvența în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre. Practic, atât instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să se limiteze doar la stabilirea efectivă a unui termen de plată a debitului, reclamanta arătând că a propus un termen de 90 zile, în deplină concordanță cu dispozițiile art. 38 alin. (9) din O.U.G.

nr. 50/2010, cu modificările ulterioare. Contrar celor reținute de instanță, obiectul acțiunii este clar formulat, în condițiile în care debitul restant (care nu este achitat la termen întrucât ultima plată a fost realizată în anul 2016) este neexigibil, însă recurenta nu poate declara exigibilitatea anticipată, în condițiile în care instanțele judecătorești au anulat întreaga Secțiune nr. 8 a convenției de credit prin care Banca putea declara exigibil anticipat contractul de credit, ca urmare a nerespectării clauzelor acestuia de către debitoare. În condițiile în care reclamanta putea declara scadența anticipată, prezenta acțiune evident că nu avea obiect.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă consideră că instanțele inferioare nu au analizat toate petitele acțiunii civile și nici nu s-au pronunțat asupra tuturor celor solicitate de recurenta-reclamantă, și anume asupra celui de-al doilea petit - decăderea din beneficiul termenului de plată, hotărârea fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Plecând de la temeiul de drept care stă la baza prezentei acțiuni, respectiv art. 1417 C. civ., "debitorul decade din beneficiul termenului dacă se afla în stare de insolvabilitate ... precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise". Conform alin. (2) din același text de lege, starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile și se constata de instanță, care va ține cont de anumite împrejurări, cum ar fi neplata unor datorii la scadentă, declanșarea unei proceduri de executare silită.

De asemenea, potrivit alin. (3) din același text legal, decăderea poate fi cerută și atunci când, din culpa sa debitorul ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului.

Or, având în vedere că debitorul nu a mai achitat ratele lunare aferente convenției de credit încă din anul 2016, că a fost demarată executarea silită parțială asupra ratelor contractuale exigibile, că au fost valorificate garanțiile imobiliare constituite în cadrul dosarelor execuționale deschise, că a fost închisă procedura de executare imobiliară împotriva garantului ipotecar datorita faptului ca bunurile aduse în garanție au fost valorificate, că debitoarea principală este insolvabilă, nu are bunuri în patrimoniu, singurele sume recuperate în cadrul procedurii de executare silită fiind din poprire, derizorii față de creanța datorată, apreciază că instanțele trebuiau să analizeze și să se pronunțe și asupra petitului al doilea din cererea de chemare în judecată chiar dacă s-a respins primul petit, cererea fiind pe deplin întemeiată în aceste condiții.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate hotărârea atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, se cuvine amintit că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.A. a solicitat stabilirea unui termen judiciar de 90 de zile pentru plata întregului debit restant (neexigibil) și decăderea pârâților din beneficiul termenului de plată în caz de neîndeplinire a obligației acestora de a achita debitul în termenul ante-menționat.

Contrar susținerilor recurentei, observând petitele acțiunii, instanța de prim control judiciar a constatat modul confunz în care acestea au fost formulate, în condițiile în care reclamanta s-a prevalat de un debit restant, neexigibil, cele două noțiuni de "restant" și "neexigibil" fiind în totală contradicție. În plus, este evident, că în ipoteza admiterii primului petit și stabilirea unui termen de 90 de zile pentru plata întregului împrumut, ar rămâne fără obiect al doilea petit al acțiunii. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Invocând acest motiv de casare, recurenta a susținut, în esență, încălcarea considerentelor deciziei civile nr. 771/A/21.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017, potrivit cărora s-a menționat că "pentru a obține decăderea din beneficiul termenului, ar trebui să fie fixat și un termen ... însă instanța nu a fost învestită cu o asemenea cerere, astfel că cererea reclamantei este nefondată și în mod corect respinsă de prima instanța". Potrivit dispozițiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Sub acest aspect se constată însă că, așa cum în mod corect a apreciat și instanța de apel, în cauză nu este vorba de o chestiune litigioasă care să fi fost tranșată în vreun fel în cuprinsul deciziei invocate de recurentă.

Dimpotrivă, instanța a arătat în mod expres că în acel litigiu nu a fost învestită cu un capăt de cerere privind stabilirea vreunui termen, astfel că instanța nici nu s-a pronunțat în această privință. Așa cum în mod corect a constatat și instanța de apel, pentru a dobândi putere de lucru judecat, chestiunea prejudicială judecată de către o instanță anterioară, trebuie să dobândească o dezlegare juridică. În condițiile în care clauza contractuală referitoare la rambursarea creditului în rate lunare nu a fost înlăturată din contract, de către părți ori de către instanță, sau constatată nulă, este evident că reclamanta nu poate obține, pe cale judecătorească, un alt termen de rambursare a creditului ori alte termene de plată a ratelor, față de cele aflate în ființă și care produc efecte juridice, întrucât aceasta ar presupune o ingerință nepermisă a instanțelor în înțelegerea părților.

Prin urmare, considerentele de care se prevalează recurenta reclamantă nu au nici o putere din perspectiva invocată de aceasta, cu atât mai mult cu cât în dosarul nr. x/2017 se punea problema termenului de 90 de zile reglementat de art. 38 alin. (9) din O.U.G. nr. 50/2010, text legal care permitea băncii să declare întregul credit scadent anticipat "numai după înregistrarea unui număr de 90 de zile consecutive restanță de către consumator", or, în acea cauză reclamanta a solicitat instanței să înlocuiască clauzele anulate cu dispoziții de drept comun și să constate scadența anticipată a creditului, fără să pună în discuție o perioadă minimă de înregistrare a restanțelor. Deși recurenta a invocat motivul de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc.

civ., susținerile sale potrivit cărora instanțele nu au analizat toate petitele acțiunii civile și nici nu s-au pronunțat asupra tuturor celor solicitate de recurenta-reclamantă, și anume asupra celui de-al doilea petit, respectiv decăderea din beneficiul termenului de plată, hotărârea fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., ar putea viza motivul de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., care prevede că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanța a dat o corectă eficientă normelor procedurale incidente speței.

Art. 397 alin. (1) C. proc. civ. stipulează că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, or în acest sens a procedat și instanța de apel, iar dacă, în urma raționamentului judiciar pe care aceasta l-a expus în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, a ajuns la o altă concluzie decât cea dezvoltată de recurenta-reclamantă, nu înseamnă că s-a produs o încălcare a prevederii procesual civile mai sus enunțate, câtă vreme analiza instanței s-a circumscris susținerilor și apărărilor, așa cum au fost ele inserate în motivele deduse judecății apelului.

Astfel, în mod legal s-a reținut ca fiind neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit căreia prima instanță era datoare să soluționeze distinct capătul de cerere referitor la decăderea pârâților din beneficiul termenului, în condițiile în care, în fața primei instanțe, reclamanta și-a întemeiat cererea pe culpa pârâților pentru neplata la scadență a ratelor lunare și nu pe insolvabilitatea acestora, cele două temeiuri fiind diferite, de natură să atragă incidența unor dispoziții legale diferite. În consecință, ținând cont de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc.

civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului, la ceea ce s-a judecat în primă instanță: "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi (...)", s-a arătat corect că invocarea direct în apel a unui nou temei de drept al celui de-al doilea petit al acțiunii este prohibită prin dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., astfel că instanța de apel nu a mai analizat cererea având ca obiect decăderea din beneficiul termenului pe motiv de insolvabilitate al debitorului, fiind nefondate și criticile recurentei formulate sub acest aspect. În mod greșit recurenta se prevalează de incidența dispozițiilor art. 1417 C. civ., întrucât, trecând peste faptul că împrumutul a fost acordat în anul 2008, fiindu-i aplicabil, în temeiul art. 3 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile C. civ.

de la 1864, aceste prevederi au în vedere o altă ipoteză și nu ar putea sta la baza unei cereri de "stabilirea judiciară a termenului de plată". Prin urmare, argumentele expuse impun concluzia că normele de drept material au fost corect aplicate raportului juridic dedus judecății, nefiind incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 643/A din 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acestuia, în sensul obligării recurentei- reclamante A. S.A. la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 643/A din 12 decembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi. Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C.. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2025.