Decizia nr. 128/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a VI-a Civilă la data de 12.10.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C.

B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în principal, anularea notificării de reziliere unilaterală a contractelor de prestări servicii nr. x/21.03.2017 și nr. y/31.01.2020 și a contractelor de subcontractare nr. x, nr. 1047, nr. 1048, nr. 1049, nr. 1051și nr. 1052, încheiate la data de 06.09.2018, obligarea pârâtei să asigure condițiile și instrumentele și să permită accesul la toate mijloacele necesare pentru executarea obligațiilor de către reclamantă în condiții optime, în baza acestor contracte și să plătească reclamantei daunele-interese cauzate prin notificarea de reziliere și împiedicarea de a executa contractele menționate, constând în beneficiul nerealizat, în valoare de 4.203.095 RON, precum și dobânda legală aferentă calculată până la plata efectivă a daunelor; în subsidiar, a solicitat instanței să constate că pârâta a denunțat unilateral, în mod abuziv, contractele enumerate anterior și, în consecință, să o oblige la plata acelorași daune-interese și a dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității capetelor de cerere principal și subsidiar privind beneficiul nerealizat, față de prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ. și a solicitat respingerea acțiunii. Prin încheierea din 11.04.2022, Tribunalul București - secția a VI-a Civilă a respins excepția nulității, iar prin sentința civilă nr. 3066/14.12.2023, a respins acțiunea reclamantei și a obligat-o la plata către pârâtă a sumei de 276.223,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 1677/14.11.2024, Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă a admis apelul, a anulat sentința și, în rejudecare, a respins acțiunea ca neîntemeiată și a admis în parte capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, obligând reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 100.000 RON, cu acest titlu.

Împotriva acestei decizii civile, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea în parte, sub aspectul soluției prin care, în rejudecare, instanța de apel a respins cererea de chemare în judecată și a acordat pârâtei suma de 100.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și, în consecință, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Subsecvent prezentării situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este legală sub aspectul dispoziției de admitere a apelului său și de anulare a sentinței apelate, dar nu și cu privire la soluția dată acțiunii. În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., a invocat încălcarea prevederilor art. 481 C. proc. civ., susținând că i s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac, întrucât instanța de apel a recalificat capetele cererii de chemare în judecată fără să fi fost solicitat prin cererea de apel și fără a pune în discuția părților această chestiune, nesocotind principiile disponibilității procesului civil, contradictorialității și rolului activ al judecătorului. Astfel, s-a apreciat că petitul pe care l-a formulat în principal nu are natura juridică a unei cereri în anulare, ci vizează, de fapt, sancțiunea ineficacității notificării de reziliere, însă aceasta nu mai poate fi constatată în speță, câtă vreme notificarea a produs deja efecte juridice.

Față de acest argument și cel potrivit căruia notificarea, fiind un act unilateral, cealaltă parte nu poate invoca motive de nulitate relativă, recurenta-reclamantă a subliniat faptul că instanța de apel a lipsit-o de orice mijloc procesual de desființare a notificării de reziliere. A susținut că recalificarea cererii și alte aspecte reținute de instanța de apel nu au fost invocate în primă instanță, nici solicitate prin cererea de apel sau antamate de partea adversă, astfel că i s-a creat o situație mai grea în propria cale ordinară de atac.

Totodată, instanța nu a respectat limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, nici rolul său activ, ignorând faptul că prin acțiune au fost invocate atât motive de nulitate formale, cât și de fond privind valabilitatea rezilierii, dar și împrejurarea că obiectul obligațiilor menționate prin al doilea capăt de cerere era determinabil, pe baza contractului părților, căci ar fi fost excesiv ca reclamanta să menționeze expres toate obligațiile asumate. Recurenta-reclamantă a imputat curții de apel faptul că, în loc să analizeze motivele de nulitate a notificării de reziliere, a procedat la recalificarea cererilor sale și a depășit analiza motivelor invocate în acțiune, aducând argumente noi în rejudecare, care nu au fost antamate prin notificarea contestată sau în cadrul discuțiilor purtate de părți.

Potrivit autoarei recursului, nesocotirea principiului contradictorialității rezultă din faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților măsura recalificării petitelor din acțiune, ci doar a solicitat reclamantei, la termenul de judecată din 01.11.2024, să le precizeze, procedând la recalificarea lor abia în motivarea deciziei. A mai criticat decizia atacată pentru încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv al apelului, arătând că instanța de apel nu s-a limitat la examinarea motivelor de apel, ci a reanalizat întreg fondul cauzei, prin propria apreciere a motivelor și obligațiilor a căror nerespectare ar putea justifica măsura rezilierii, devenind apărătorul intimatei și reținând argumente care nici măcar nu au fost invocate de aceasta în apărare.

Din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător, cuprinzând și considerente contradictorii. Astfel, a menționat că instanța de apel, deși inițial a apreciat că nu poate proceda la recalificarea capetelor de cerere, întrucât acest aspect nu a fost ridicat în fața primei instanțe și, dacă s-ar dispune în apel, s-ar încălca art. 481 C. proc. civ., ulterior a analizat petitele cererii recalificate, reținând chiar argumente neinvocate de către partea adversă. De asemenea, tot în mod contradictoriu, a reținut că reclamanta a îndeplinit o parte din serviciile la care s-a obligat prin contractele încheiate cu pârâta, dar și că nu ar fi executat niciuna dintre obligațiile esențiale asumate prin convențiile respective.

Referitor la deficiențele de motivare ale deciziei recurate, titulara recursului a arătat că, prin cererea de chemare în judecată și prin notele scrise depuse la tribunal și în apel, a indicat înscrisurile de la dosar pe care și-a întemeiat susținerile, însă curtea de apel nu a prezentat argumentele pentru care nu au fost avute în vedere. A relevat importanța motivării hotărârii judecătorești, invocând considerații doctrinare și jurisprudență a instanței supreme pe această chestiune. Recurenta-reclamantă a subliniat că nerespectarea exigențelor motivării hotărârii judecătorești încalcă dreptul la un proces echitabil, protejat de dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a indicat jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.552, art. 1.324, art. 1.522, art. 1.523 și ale art. 1.516 alin. (2) C. civ., întrucât instanța de apel a reținut greșit că reclamanta nu și-a îndeplinit nicio obligație contractuală, deși pârâta, prin notificarea trimisă, a imputat reclamantei că nu și-a îndeplinit o parte din obligații, însă a achitat toate facturile pentru serviciile pe care reclamanta i le prestase până la momentul transmiterii notificării de suspendare a contractului. A susținut că instanța de apel a statuat greșit asupra îndatoririi sale de a proba îndeplinirea tuturor obligațiilor, întrucât în materia rezilierii, fiind vorba de culpă, sarcina probei revine celui care a invocat-o, în speță intimatei-pârâte, care ar fi trebuit să indice obligațiile neexecutate și în ce constă neexecutarea.

În acest context, a relevat obligațiile esențiale asumate prin contractele încheiate cu S.C. B. S.R.L. și a prezentat modalitatea în care le-a îndeplinit. A subliniat caracterul autonom al contractelor semnate de părți și, în consecință, împrejurarea că prevederea de la art. 7.7. din contractul x/21.03.2017, privind posibilitatea pârâtei de reziliere fără întârziere și fără obligație de compensare, nu poate fi extinsă la celelalte contracte, astfel că notificarea de reziliere nu îndeplinește cerințele de fond de legalitate, nefiind incidentă vreuna dintre situațiile prevăzute de art. 1.552 alin. (1) C. civ., dar nici condițiile formale, întrucât era necesar ca debitorul să fi fost de drept sau să fi fost pus în întârziere, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind dovedită în speță de pârâtă, căreia îi revenea sarcina probei.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că notificarea de reziliere din 27.11.2020 încalcă prevederile art. 1.551 și ale art. 1.552 și urm. C. civ. sub aspectul posibilității rezilierii unilaterale a unui act juridic civil și a principiului proporționalității, întrucât, din interpretarea acestor norme de drept coroborat cu dreptul creditorului prevăzut de art. 1.516 alin. (1) C. civ., rezultă că rezilierea este imperativă și nu poate interveni decât în cazul unei executări de o anumită gravitate.

A menționat că și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale esențiale asumate prin convențiile încheiate, că nu s-a dovedit o neexecutare imputabilă care să-i fi produs consecințe negative intimatei-pârâte, astfel încât să se pună problema caracterului însemnat al neexecutării, nici nu s-a probat neexecutarea nejustificată a unor obligații, iar notificarea emisă de pârâtă nu menționează expres care obligație nu a fost îndeplinită sau, în concret, în ce a constat neexecutarea, invocând chiar motive care nu au izvor contractual, precum nerespectarea de către cocontractant a Codului de integritate al B., ale cărui reglementări nu ar putea fi opuse societății prestatoare de servicii, fiind aplicabile activității proprii a societății beneficiare.

A mai arătat că nemulțumirile părții adverse privind modul de îndeplinire a unor obligații - precum cea de coordonare generală a proiectelor de o manieră structurată, constantă și care să corespundă nevoilor clientului - în lipsa precizării deficiențelor concrete de executare, nu pot fi invocate direct în litigiul de față, ci era necesar să fie invocate înainte de transmiterea notificării de reziliere. De asemenea, a menționat că neexecutarea imputată trebuie să fie nejustificată, or în cauză, pârâta, ulterior datei de 20.07.2020, a suspendat contractele și a sistat accesul recurentei la toate datele, informațiile și mijloacele necesare executării serviciilor asumate, fiind în imposibilitate obiectivă de a-și îndeplini obligațiile contractuale.

Titulara recursului a imputat curții de apel omisiunea de a examina toate aceste argumente apreciate esențiale pentru soluționarea cauzei, care ar fi condus la anularea notificării de reziliere și, în consecință, la repunerea părților în situația anterioară și acoperirea daunelor cauzate de notificarea de reziliere nelegală, respectiv beneficiul nerealizat și dobânda legală aferentă. Cât privește petitul subsidiar al acțiunii sale, privind constatarea caracterului abuziv al denunțării unilaterale, recurenta-reclamantă a susținut că decizia atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, întrucât contractele au fost încheiate pe durată nedeterminată, până la finalizarea proiectelor, și nu cuprind clauze de denunțare unilaterală, astfel că dreptul de denunțare a fost exercitat abuziv, în afara limitelor reglementate de legiuitor.

A subliniat că recalificarea realizată de instanța de apel asupra acestor aspecte este nelegală. A arătat că, prin denunțarea contractelor, pârâta a urmărit să nu plătească reclamantei prețul serviciilor prestate, deturnând astfel dreptul de a denunța de la scopul recunoscut de lege, ceea ce determină exercitarea abuzivă a acestuia, cu consecința vătămării intereselor cocontractantului și producerii unui prejudiciu pe care trebuie să îl repare. În opinia recurentei-reclamante, sunt întrunite elementele răspunderii civile privind pe intimata-pârâtă, prejudiciul fiind constatat, în mod corect, prin raportul de expertiză depus la dosar. Circumscris ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc.

civ., a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul soluției date cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, susținând că, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se impunea reducerea acestora la o valoare mai mică decât cea acordată, întrucât onorariul de avocat stabilit în rejudecare nu întrunește toate cerințele legale, nefiind real, necesar și rezonabil în raport cu complexitatea cauzei și activitatea prestată de avocat. Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 28.03.2025, intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 486 alin. (3) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat. Prin încheierea din 22.10.2025, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția a II-a Civilă a respins excepția nulității recursului.

Analizând actele dosarului, precum și hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele: Cererea de recurs deduce spre analiză critici subsumate de titulara căii de atac cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. 1. Dintre motivele de nelegalitate indicate, Înalta Curte va examina, cu prioritate, pe cel întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât aduce în discuție deficiențe de motivare ale hotărârii judecătorești și, dacă este găsit întemeiat, conferă deciziei atacate un viciu de nelegalitate ce ar impune casarea și ar face de prisos cercetarea celorlalte motive.

Circumscris acestui caz de casare, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea primei instanțe nu este corespunzător motivată, având în vedere că, deși a indicat, prin acțiune și notele scrise depuse la prima instanță și în apel, înscrisurile din dosar pe care și-a întemeiat susținerile, curtea de apel nu a prezentat argumentele pentru care nu au fost avute în vedere. Înalta Curte amintește că intră în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înțeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., cât și din perspectiva conținutului considerentelor, înțeles ca o contragere excesivă a raționamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esențial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit și inteligibil pentru părți ori pentru instanța care exercită un control de legalitate asupra hotărârii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cele pentru care s-au admis, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din acest punct de vedere, hotărârea instanței de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat, și, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurenta-reclamantă, indică probele verificate, modalitatea interpretării lor și conturează concluziile instanței devolutive. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a analizat contractele părților, natura obligațiilor asumate și modul de îndeplinire a acestora, conform probatoriului administrat în cauză, identificând prevederile legale incidente pentru dezlegarea chestiunilor litigioase, elemente esențiale pe baza cărora a pronunțat soluția în cauză.

Înalta Curte reține că lipsa unui răspuns la toate susținerile formulate în apel de către societatea reclamantă nu imprimă un viciu de motivare hotărârii atacate, în contextul în care chestiunile deduse judecății au fost amplu și pe deplin analizate, întrucât motivarea unei hotărâri nu impune judecătorului să răspundă fiecărui argument formulat de părți sau să analizeze fiecare probă administrată, arătând de ce este sau nu relevantă. În cauză, hotărârea atacată cuprinde în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției, conține motivarea conformă în fapt și în drept, odată ce instanța a evidențiat obiectul acțiunii reclamantei, a reținut situația de fapt prin prisma probelor administrate, a evidențiat normele de drept incidente în cauză și a procedat la aplicarea acestora motivat, prin prisma situației de fapt reținute.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu dezlegările și soluția instanței de apel, cu modul în care au fost evaluate clauzele contractuale și raporturile juridice dintre părți, nu echivalează cu o motivare necorespunzătoare normelor legale, întrucât instanța de apel a prezentat în mod clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Subliniind că exigențele motivării nu presupun ca instanța să răspundă fiecărui argument al părților, iar decizia recurată cuprinde considerente adecvate și suficiente care să fundamenteze soluția pronunțată, să răspundă motivelor și apărărilor părților și să permită acestora și instanței de control judiciar să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției pronunțate, nu se poate reține nicio încălcare a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ. Nici argumentele privind considerentele contradictorii nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care permite atacarea unei hotărâri atunci când se confirmă contrarietatea între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată sau dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii sau invers. Niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăsește în cauză, considerentele pretins contrare din cuprinsul deciziei recurate fiind eronat interpretate de titulara căii extraordinare de atac.

Astfel, curtea de apel nu a reținut că nu poate recalifica capetele de cerere direct în apel, iar ulterior, să procedeze în această modalitate, ci, pentru a clarifica motivul de nulitate referitor la primul capăt al acțiunii, a notat că cererea de chemare în judecată nu cuprinde o argumentare despre natura nulității invocate și a notificării la care se referă art. 1.552 C. civ. și că aceste lipsuri procedurale nu pot fi sancționate direct în apel, atât timp cât prima instanță a judecat litigiul pe fond. Cu alte cuvinte, instanța a sesizat deficiențele de motivare a acțiunii reclamantei, care ar fi impus anumite sancțiuni procedurale în primă instanță, însă odată depășit momentul procesual menționat, a pășit la cercetarea judecătorească și analiza pe fond, etape care impuneau anumite lămuriri, considerentele privind aceste măsuri neputând fi calificate drept contrare.

Totodată, nu vor fi confirmate nici susținerile privind reținerea unor considerente contradictorii cu prilejul examinării modului în care reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, întrucât instanța de apel nu a notat că această parte nu ar fi îndeplinit niciuna dintre obligațiile esențiale, ci a reținut că și-a asumat obligații complexe, ce trebuiau executate în termenele impuse de necesitățile activității pentru a fi considerată o executare utilă și că nu se poate conchide că toate serviciile contractate nu au fost prestate, dar partea neexecutată nu pare lipsită de relevanță, ci este suficient de gravă pentru a justifica rezilierea. În consecință, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. nu este fondat, astfel că va fi înlăturată și susținerea privind încălcarea dreptului reclamantei la un proces echitabil prin nerespectarea exigențelor motivării hotărârii judecătorești. 2. Criticile prin care se invocă încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, precum și a normelor de procedură ce reglementează limitele efectului devolutiv al apelului și neînrăutățirea situației în propria cale de atac, subsumate de parte motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu sunt fondate. Un prim segment al observațiilor recurentei-reclamante vizează încălcarea prevederilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., privind limitele efectului devolutiv al apelului, față de împrejurarea că instanța de apel a reanalizat întreg fondul cauzei, deși motivele de apel erau limitate la anumite chestiuni vizând sentința apelată.

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că, prin cererea de apel, reclamanta a invocat deficiențe de motivare ale hotărârii primei instanțe și prezența unor considerente contradictorii, formulând și critici referitoare la modalitatea în care a fost examinat fondul acțiunii sale, iar instanța de apel a constatat că sentința apelată este insuficient motivată din punct de vedere juridic și, în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 480 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a admis apelul, a anulat în tot sentința și a reținut cauza spre rejudecare. Ca atare, viciile de motivare invocate prin memoriu de apel conduceau către sancțiunea nulității hotărârii primei instanțe, iar măsura anulării acesteia de către instanța de apel, pe baza deficiențelor indicate, impunea rejudecarea cauzei sub toate aspectele, devenind incidente prevederile art. 477 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora "Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil". În aceste condiții, în mod corect, instanța de apel a reanalizat complet cauza dedusă judecății, având în vedere că insuficiența considerentelor reținute de prima instanță este privită ca fiind echivalentă nejudecării fondului, deficiență pe care instanța devolutivă de control judiciar a înlăturat-o, reținând procesul spre rejudecare, având în vedere că niciuna dintre părți nu a solicitat trimiterea la prima instanță. O altă secțiune a criticilor recurentei-reclamante a vizat nesocotirea principiului instituit de art. 481 C. proc.

civ., potrivit căruia "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege". Din această perspectivă, susținerile titularei recursului - potrivit cărora situația mai grea, creată în propriul apel, rezultă din recalificarea capetelor cererii de chemare în judecată în lipsa unei solicitări exprese și fără a fi pusă în discuția părților - nu pot fi circumscrise, cu claritate, principiului non reformatio in peius, ci reprezintă argumente privind încălcarea principiilor disponibilității și contradictorialității, precum și a dreptului la apărare al părții.

Sub aspectul soluției pronunțate în calea ordinară de atac, dispozițiile art. 481 C. proc. civ. au fost respectate, întrucât prima instanță a respins acțiunea reclamantei obligând-o la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 276.223,31 RON, iar în apel, hotărârea tribunalului a fost anulată și, rejudecând fondul, instanța de apel a pronunțat aceeași soluție de respingere a cererii de chemare în judecată, însă a redus cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă la suma de 100.000 RON, astfel că, din perspectiva cererii accesorii, soluția instanței de apel este mai favorabilă reclamantei. În ceea ce privește încălcarea principiilor procesului civil, Înalta Curte reține că, potrivit principiului disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc.

civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar art. 22 alin. (6) din același cod prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, regulă dezvoltată și de art. 397 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte nu identifică încălcări ale principiilor disponibilității și rolului activ al judecătorului, întrucât considerentele curții de apel dezleagă chestiunile deduse judecății prin acțiune, în limitele cererii cu care instanța a fost învestită, prin care reclamanta urmărește anularea notificării de reziliere a contractelor de prestări servicii și de subcontractare, cu consecința continuării executării acestora în viitor și obligarea pârâtei la despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a notificării pretins nelegale, iar în subsidiar, ca urmare a denunțării unilaterale, în mod abuziv, a contractelor menționate.

Motivarea curții de apel și structura acesteia nu pot conduce la concluzia recalificării cererii de chemare în judecată, în sensul susținerilor recurentei-reclamante, întrucât nu se regăsesc motive sau argumente străine de solicitările sau apărările părților, ci decizia apelată cuprinde, cu precădere, lămurirea cadrului procesual sub aspectului naturii și obiectului acțiunii promovate, urmată de motivarea în fapt și în drept. Astfel, instanța de apel a examinat capetele cererii de chemare în judecată și a stabilit care sunt solicitările reclamantei și care dintre acestea pot reprezenta veritabile petite ale acțiunii - având în vedere precaritatea sau chiar lipsa argumentelor din cuprinsul cererii de chemare în judecată - motivând fiecare dezlegare, împrejurare care nu poate conduce la concluzia nesocotirii dreptului de dispoziție al părții, câtă vreme art. 22 alin. (4) C. proc.

civ. permite judecătorului să dea calificarea juridică exactă actelor și faptelor deduse judecății, în exercitarea rolului său activ în aflarea adevărului.

Susținerile recurentei-reclamante referitoare la petitul principal al acțiunii - potrivit cărora instanța de apel a statuat că nu are natura juridică a unei cereri în anulare, ci vizează ineficacitatea notificării de reziliere, care nu mai poate fi constatată în speță, câtă vreme a produs deja efecte juridice, iar notificarea, fiind un act unilateral, cealaltă parte nu poate invoca motive de nulitate relativă, argumente prin care instanța de apel ar fi lipsit-o de orice mijloc procesual de desființare a notificării de reziliere - nu pot fi primite, întrucât instanța de apel l-a examinat din două perspective, reținând că, fie va fi considerat acțiune în nulitate și va fi respins pentru că nu au fost invocate motive care să atragă sancțiunea nulității, fie se va considera că, împreună cu petitul privind despăgubirile, formează o pretenție fundamentată pe ineficacitatea notificării de reziliere, ipoteză în care se impune soluția de respingere a pretenției, tocmai pentru că nu se poate considera că rezilierea nu a operat, deci că notificarea criticată este ineficace.

Aceste dezlegări ale curții de apel nu determină concluzia că reclamanta a fost lipsită de orice mijloc procesual de desființare a notificării, ci pe aceea că modalitatea în care și-a fundamentat demersul judiciar nu este aptă a conduce către finalitatea urmărită.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte reține că, în calea ordinară de atac, rejudecarea fondului cauzei s-a realizat cu respectarea limitelor cadrului procesual stabilit de titulara acțiunii, precum și a rolului activ al instanței, iar pretinsele omisiuni privind examinarea unor motive de nulitate de formă sau privind valabilitatea rezilierii și caracterul determinabil al obiectului obligațiilor invocate prin al doilea capăt de cerere nu reprezintă chestiuni care să contureze ipoteza încălcării principiilor fundamentale ale procesului civil, ci critici care relevă dezacordul reclamantei față de modul în care i-au fost examinate pretențiile, vizând așadar chestiuni de fond, care nu mai pot fi reevaluate în calea extraordinară de atac a recursului.

În ceea ce privește încălcarea principiului contradictorialității, recurenta a susținut că instanța de apel nu a pus în discuția părților recalificarea petitelor acțiunii realizată la momentul motivării deciziei. Aceste critici nu sunt fondate, având în vedere că aspectele reținute de instanța de apel premergător expunerii considerentelor sale nu trebuiau supuse dezbaterii părților, întrucât nu au determinat recalificarea petitelor acțiunii în sensul susținerilor reclamantei, reprezentând doar clarificări necesare pentru examinarea pretențiilor sale și pentru construirea raționamentului logico-juridic pe care a fost fundamentată soluția pronunțată în cauză.

Totodată, supunerea dezbaterii părților a chestiunilor reținute în considerentele deciziei recurate, în modalitatea în care au fost explicate de instanța de apel, ar fi creat riscul exprimării opiniei instanței asupra problemelor deduse judecății, anterior pronunțării soluției în cauză, așadar al antepronunțării, cu consecința incompatibilității judecătorului, în sensul prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. 3. Următorul motiv de recurs deduce spre soluționare instanței supreme critici circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care titulara căii de atac a invocat interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză.

Primul set de critici vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1.324, art. 1.516 alin. (2), art. 1.522-1.523 și ale art. 1.552 C. civ., ce reglementează actul juridic unilateral, drepturile creditorului, punerea în întârziere de către creditor, întârzierea de drept și rezoluțiunea unilaterală a contractului, recurenta-reclamantă arătând că și-a îndeplinit toate obligațiile esențiale, iar pârâta i-a achitat facturile emise pentru serviciile prestate, relevând obiectul și obligațiile asumate de părți prin contractele încheiate, pentru a demonstra că notificarea de reziliere a fost emisă fără temei și nu îndeplinește cerințele de fond de legalitate, nici pe cele de formă.

Aceste argumente nu conturează nelegalitatea deciziei instanței de apel, întrucât reliefează clauzele contractelor părților și modul de îndeplinire a obligațiilor, urmărind a supune instanței de recurs reanalizare acestor aspecte pentru a convinge că nu exista niciun motiv generat de conduita sa contractuală care să justifice emiterea de către pârâtă a notificării de reziliere, nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 1.552 alin. (1) C. civ. Înalta Curte reține că aceste argumente vizează fondul raporturilor contractuale dintre părți, precum și conținutul actelor juridice încheiate sau emise de acestea, iar evaluarea lor ar impune examinarea situației de fapt și a probatoriului, aspecte deja evaluate de către instanța de apel, care pot fi analizate numai în etapele devolutive ale procesului, nu și în calea de atac a recursului, față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc.

civ., care limitează controlul judiciar în recurs la motivele de nelegalitate. Pentru aceleași considerente, vor fi înlăturate și susținerile titularei recursului privind neîndeplinirea cerințelor notificării de reziliere, cu referire la lipsa punerii în întârziere a debitorului, chestiune examinată de instanța de apel care a statuat, pe baza probatoriului administrat, că este aplicabilă ipoteza reglementată de art. 1.523 alin. (2) lit. a) C. civ., pentru că obligațiile asumate de către reclamantă, prin natura lor, trebuiau realizate în mod util într-un ritm specific necesităților celor consiliați și graficelor de la art. 4 din convențiile de subcontractare.

Totodată, referitor la pretinsa statuare greșită asupra îndatoririi recurentei-reclamante de a proba îndeplinirea obligațiilor, susținând că revenea pârâtei sarcina de a dovedi culpa ce a determinat rezilierea contractelor, Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste argumente, reținând că, potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care face o susținere în cursul procesului. Cum cererea de chemare în judecată vizează nulitatea notificării de reziliere, cu consecința validității contractelor încheiate de părți, motivată de faptul că și-a îndeplinit obligațiile asumate și nu sunt întrunite cerințele legale pentru a opera rezoluțiunea, revenea reclamantei îndatorirea de a dovedi propria conduită contractuală, în calitate de consultant.

Pârâta nu trebuia să probeze neexecutarea obligațiilor de către partea adversă, neputându-i-se impune să facă dovada unui fapt negativ. Un set subsecvent de critici a vizat încălcarea prevederilor art. 1.551 și ale art. 1.552 C. civ. sub aspectul posibilității rezilierii unilaterale a unui act juridic și al principiului proporționalității, recurenta susținând că este permisă această sancțiune numai în cazul în care executarea este de o anumită gravitate. Din această perspectivă, hotărârea atacată este legală. Potrivit art. 1.551 C. civ., "în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat", așadar în această ipoteză esențial apare a fi caracterul repetitiv al neexecutării, iar nu gravitatea acesteia.

În speță, instanța de apel a reținut că nu toate serviciile nu au fost prestate, însă partea neexecutată nu pare lipsită de relevanță, fiind suficient de gravă pentru a justifica rezilierea în condițiile normei de drept anterior evocate. A mai notat că această concluzie rezultă din lipsa rapoartelor de activitate asumate contractual, din executarea mai multor obligații de către prepușii pârâtei cu utilizarea resurselor acesteia, fără ca această modalitate să fie prevăzută de părți, deși aceste îndatoriri erau ale reclamantei, în calitate de consultant, o asemenea conduită fiind dovada unei neexecutări suficient de grave.

Așadar, însemnătatea neîndeplinirii obligațiilor a fost examinată de instanța devolutivă de control judiciar, iar argumentele recurentei-reclamante vizând aceeași chestiune urmăresc reevaluarea fondului raporturilor juridice ale părților și a modalității de executare a obligațiilor contractuale, stabilirea caracterului pretins justificat al neexecutării ca urmare a atitudinii pârâtei de a nu-i permite reclamantei accesul la datele și informațiile necesare activității de consultanță, titulara recursului invocând chiar omisiunea instanței de apel de a examina aceste argumente.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține, pe de o parte, că argumentele recurenților legate de modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra situației de fapt, prin prisma probelor administrate, reprezintă critici specifice unei căi de atac devolutive, ce nu mai pot fi supuse cenzurii și în recurs, cale extraordinară de atac care permite examinarea, în condițiile legii, doar a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. pe de altă parte, pretinsa omisiune a instanței de apel a de a răspunde la toate argumentele reclamantei nu imprimă un viciu de nelegalitate deciziei recurate, câtă vreme considerentele acesteia cuprind răspuns la cele fundamentale, de natură a explica și influența hotărârea pronunțată.

Recurenta-reclamantă a mai criticat, circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., statuările instanței de apel asupra petitului subsidiar al acțiunii sale, susținând că au fost aplicate greșit dispozițiile legale incidente, fiind exercitat abuziv dreptul de denunțare unilaterală, câtă vreme contractele nu cuprind clauze care să permită acest mod de încetare. Cât privește recalificarea acestui capăt de cerere, Înalta Curte nu va mai relua considerentele deja expuse în cuprinsul prezentei decizii pe aceeași temă, prin care a dezlegat contextul și natura clarificărilor efectuate de instanța de apel referitor la petitele cererii de chemare în judecată.

Examinarea deciziei atacate relevă împrejurarea că instanța de apel a reținut că reclamanta a formulat un capăt de cerere subsidiar - prin care se solicită să se constate caracterul abuziv al denunțării unilaterale a contractelor, dacă se va aprecia că notificarea în discuție reprezintă o denunțare unilaterală - precum și un capăt de cerere accesoriu relativ la despăgubiri pentru acest comportament abuziv și a statuat că, întrucât în realitate nu există o acțiune în constatarea caracterului abuziv al unei denunțări unilaterale, rezultă că partea subsidiară a acțiunii este în realitate o răspundere civilă delictuală având ca temei fapta ilicită pretins a fi denunțarea abuzivă a unor contracte.

Prin cererea de recurs, titulara căii de atac a subliniat că acest capăt de cerere a fost formulat în subsidiar, în situația în care instanța ar considera că notificarea formulată de pârâtă conține manifestarea de voință a intimatei de încetare a contractului care este irevocabilă, fiind un act unilateral, caz în care a susținut că denunțarea unilaterală este abuzivă. Această ipoteză a fost confirmată în cauză, prin validarea notificării de reziliere emisă de pârâtă și, în consecință, a rezilierii contractelor vizate prin acțiune, iar curtea de apel a reținut că nu consideră împlinită cerința cuprinsă de reclamantă în acțiune, anume de a judeca partea subsidiară doar dacă va considera notificarea criticată o denunțare unilaterală.

Așa fiind, prin decizia recurată, instanța de prim control judiciar a examinat incidența art. 1.552 alin. (1) C. civ. - potrivit căruia "rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere" - reținând că este permisă rezilierea contractului chiar în lipsa unor clauze exprese, dacă sunt întrunite cerințele ipotezelor reglementate de textul legal și a statuat că, în speță, reclamanta se afla de drept în întârziere, conform art. 1.523 alin. (2) lit. a) C. civ., pentru că obligațiile asumate de această parte, prin natura lor, trebuiau realizate în mod util în ritmul adecvat necesităților celor consiliați și graficelor stabilite prin convențiile de subcontractare.

În consecință, criticile privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale referitoare la caracterul abuziv al rezilierii contractelor nu pot fi primite. 4. Un ultim motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., deduce spre soluționare instanței supreme soluția pronunțată asupra cererii accesorii privind cheltuielile de judecată, titulara căii de atac apreciind că au fost încălcate prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a dat eficiență acestei norme de drept, întrucât a redus cuantumul cheltuielilor de judecată de la suma de 276.223,31 RON la suma de 100.000 RON. Cât privește cuantumul pretins disproporționat al sumei la plata căreia a fost obligată, cu titlu de cheltuieli de judecată, argumentele acesteia nu pot fi luate în analiză, deoarece aduc în discuție o chestiune de eventuală netemeinicie, iar nu una de nelegalitate.

Se cuvine subliniat și că, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în interesul legii că o critică adusă modalității în care instanțele se pronunță asupra proporționalității onorariului avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante, a cărei cale de atac a fost respinsă, Înalta Curte, cu observarea prevederilor art. 451-453 C. proc.

civ., urmează să o oblige pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.839,14 RON, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli achitate de intimata-pârâtă, dovedite prin prezentarea facturii nr. x/25.07.2025, în care se menționează numărul contractului de asistență juridică încheiat pentru serviciile prestate în prezentul dosar, precum și a ordinului de plată electronic din data de 08.08.2025, care atestă achitarea sumelor indicate în facturi, înscrisuri regăsite la filele x și127 din dosarul de recurs. Totodată, în raport de complexitatea cauzei și munca efectiv prestată de avocat, care nu se limitează numai la prezența acestuia în fața instanței, Înalta Curte constată că nu se impune reaprecierea onorariului solicitat pe calea cheltuielilor de judecată de către intimata-pârâtă în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1677/14.11.2024, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a V-a Civilă. Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 19.839,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 ianuarie 2026.