Decizia nr. 105/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Deliberând asupra excepției netimbrării recursului incident declarat de pârâta A. S.R.L., excepție invocată de recurenta-reclamantă B. S.A., a cărei analiză este prioritară față de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează să o respingă, având în vedere recurenta-pârâtă a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru datorate pentru apelul incident, în cuantumul comunicat de instanță. Trecând la examinarea recursurilor deduse judecății, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Teleorman sub nr. x/2022 din data de 23.11.2022, reclamanta B. S.A.

a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., prin care a solicitat să se dispună: în principal, anularea clauzei de stabilire a modalității de plată a prețului prevăzut în Contractul nr. x/21.04.2021, ca urmare a inoperativității compensării legale și, în consecință, obligarea pârâtei la plata diferenței de preț în cuantum de 642.600 RON, în temeiul Contractului nr. x/21.04.2021; în subsidiar, obligarea pârâtei la executarea prin echivalent a obligației de livrare a autovehiculelor obiect al Contractului nr. x/03.12.2018, respectiv obligarea acesteia la plata daunelor-interese în cuantum de 642.600 RON. În toate cazurile, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare pentru neplata diferenței de preț în cuantum de 642.600 RON din data de 23.04.2021 și până la data efectivă a plății; obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile art. 1618 și urm. C. civ., precum și cu dispozițiile art. 1 - art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești. Prin încheierea din data de 14.06.2023, Tribunalul Teleorman - secția civilă, printre altele, a unit cu fondul cauzei excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes. Prin sentința civilă nr. 393/14.12.2023 pronunțată de Tribunalul Teleorman - secția civilă în dosarul nr. x/2022 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, și, de asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B. S.A. Pârâta A. S.R.L. a formulat apel incident împotriva încheierii din data de 14.06.2023 și a sentinței civile pronunțate de prima instanță. Prin decizia civilă nr. 332A din 28 februarie 2025, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a respins apelul principal formulat de apelanta-reclamantă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 393/14.12.2023 pronunțate de Tribunalul Teleorman, ca nefondat. Totodată, a respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 393/14.12.2023 și a încheierii din data de 14.06.2023 pronunțate de Tribunalul Teleorman, ca nefondat.

A obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului; a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată aferente etapei apelului; a compensat cheltuielile de judecată. Recurenta-reclamantă B. S.A. a formulat recurs principal împotriva încheierii din 31 ianuarie 2025 și a deciziei civile nr. 332 A din 28 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și susținând, în esență, următoarele: Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a susținut încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 264 și art. 479 din același cod, referitor la stabilirea corectă a situației de fapt, respectiv nepredarea celor 4 autoturisme, motivul de casare fiind invocat atât față de decizia civilă nr. 332 A din 28.02.2025, cât și față de încheierea din 31.01.2025. S-a susținut că instanța de apel a încercat să remedieze un viciu de nemotivare a hotărârii pronunțate de prima instanță, reținând, însă, în mod eronat situația de fapt. Astfel, recurenta-reclamantă a menționat că toate înscrisurile depuse în dovedire la dosarul cauzei (răspuns BEJ C., răspunsuri relații autorități, rapoarte interogare RAR, etc.) conduceau la concluzia că autoturismele se află în posesia D., aprecierea probelor în sensul corectei aplicări a dispozițiilor art. 264 C. proc.

civ. și stăruirea în aflarea adevărului în sensul aplicării art. 22 C. proc. civ. presupunea, inclusiv, să se solicita o poziție din partea terțului care, în fapt, deține aceste autoturisme, respectiv D.. Recurenta-reclamantă a apreciat ca fiind nelegală soluția instanței de apel, reținută în încheierea din 31.01.2025, prin care a fost respinsă solicitarea sa de revenire cu adresă la BEJ C. pentru a urmări aflarea adevărului, în sensul îndeplinirii obligației legale prevăzută de art. 22, alin. (2) C. proc. civ., respectiv pentru a lămuri situația autoturismelor și a se depune documentele aferente. Aplicarea justă a dispozițiilor art. 22, alin. (2) C. proc. civ., determina instanța de apel să se îndrepte către "terții" ce dețin informații esențiale privind starea de fapt incidentă în cauză, respectiv care puteau oferi detalii suplimentare privind posesia autoturismelor, ceea ce releva că reclamantei nu i-au fost livrate aceste bunuri din 2018 și până astăzi.

De altfel, întreaga judecată a apelului este viciată și lovită de nelegalitate, raportat la faptul că o aplicare corectă a art. 476 și art. 479, alin. (1) și (2) C. proc. civ., ar fi implicat ca instanța de prim control judiciar să realizeze o judecată în considerarea efectului devolutiv al apelului, cu administrarea unui probatoriu amplu care să permită stabilirea corectă a situației de fapt și a aplicării legii de către prima instanță, precum și care să permită dezlegarea cauzei, prin raportare la toate probele necesare soluționării pricinii. Astfel, efectul devolutiv al apelului presupunea o nouă judecată în care instanța de prim control judiciar, în virtutea rolului său activ, avea obligația de a stărui în aflarea adevărului.

A subliniat recurenta că, din aspecte evidente rezultate în cursul cercetării, autoturismele se află în realitate în posesia D. (sau a oricărui alt terț) și nu au fost livrate reclamantei. Circumscris aceluiași motiv de casare s-a invocat și încălcarea art. 9, art. 14, art. 22 și art. 264 C. proc. civ., susținându-se că prejudiciul provocat reclamantei a fost dovedit, contrar deciziei recurate. Recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că pârâta nu a contestat prejudiciul invocat, iar instanța de apel s-a pronunțat asupra acestui aspect pentru prima dată direct în cuprinsul deciziei recurate, fără a pune în discuție necesitatea administrării unor probe suplimentare. De asemenea, s-a mai susținut reținerea greșită de către instanța de apel a faptului că prejudiciul cauzat prin pretinsa nepredare a autovehiculelor nu este echivalent cu valoarea acestora.

S-a mai arătat că două aspecte esențiale în soluționarea petitului subsidiar erau incidente în cauză, respectiv: reclamanta, în calitate de creditor, a solicitat și dovedit un prejudiciu suportat în cuantum de 642.600 RON; pârâta, în calitate de debitor, nu a negat în niciun moment și nu a contraargumenta câtimea prejudiciului solicitat de reclamantă. Or, instanța de apel, și-a depășit limitele învestirii prin raționamentul său asupra câtimii și pretinsei certitudini a prejudiciului solicitat, decizia recurată fiind nelegală raportat la prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 14 alin. (5) și (6), art. 22 alin. (2) din același cod. În final, recurenta-reclamantă a conchis că au fost încălcate dispozițiile art. 22, alin. (2), art. 264 și art. 479 C. proc.

civ., raportat atât la cercetarea judecătorească superficială ce a condus la reținerea unei situații de fapt nereale (faptul (ne)predării autoturismelor), dar și la un raționament eronat cu privire la pretinsa nedovedire a prejudiciului suportat de reclamantă (prejudiciu aferent petitului subsidiar al cererii de chemare în judecată); de asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 9, alin. (2) și art. 14, alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin depășirea limitelor învestirii în contextul substituirii intimatei pentru a realiza apărări cu privire la câtimea și certitudinea prejudiciului reclamat, fără ca A. să conteste această câtime și fără ca acest aspect să fie pus în dezbaterea contradictorie a părților.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că nelegalitatea deciziei atacate rezultă din interpretarea și aplicarea eronată a normelor de drept material prevăzute de art. 2, art. 33, art. 35 din Normele contabile, art. 1170, raportat la art. 1618 și art. 1236 C. civ., precum și art. 1532 și art. 1537 C. civ. În acest context, recurenta-reclamantă a arătat că listele de inventar nu pot dovedi predarea autovehiculelor în dispută, concluzia rezultând din interpretarea și aplicarea eronată de către instanța de apel a normelor de drept material prevăzute în Norma contabilă din 2009. Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel nu poate modifica natura și funcția unui înscris "listă de inventar", respectiv natura eminamente contabilă și scriptică, pentru a susține faptul predării autoturismelor.

În speță, îndeplinirea obligației de predare nu a fost dovedită de pârâtă cu înscrisuri ce au aptitudinea de a face această dovadă, astfel cum este un Proces-verbal de predare-primire. Or, a menționat recurenta-reclamantă, valoarea probatorie pe care instanța de apel a înțeles să o confere unui înscris singular, depus în format ilizibil de către pârâtă și pe care reclamanta nu l-a recunoscut, ba chiar a dovedit contrariul prin propriile înscrisuri, nu poate fi apreciat ca fiind îndestulător, fără coroborarea celorlalte probe din cauză, în speță, chiar raportat la mărturisirea intimatei, care a susținut că nu deține dovezi ce atestă faptul predării, fiind evidentă încălcarea art. 264 C. proc.

civ. Instanța de apel nu ar fi putut da o înțelegere diferită situației de fapt, raportat la "lista de inventar" din 21.01.2020 depusă de pârâtă, întrucât aceasta nu corespunde exigențelor legale prevăzute de Norma din 2009, privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, aprobată prin Ordinul nr. 2861/2009. S-a mai arătat că reaua-credință a pârâtei este evidentă, concluziile contrare ale instanței de apel fiind reținute cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1170, raportat la art. 1618 și art. 1236 C. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat că în cauza pendinte nu a fost demonstrată intenția A. de a o păgubi pe reclamantă prin stipularea clauzei de compensare (aplicare eronată a art. 1618 C. civ.), cu referire la identificarea scopului mediat al contractului, care să releve o cauză ilicită (aplicare eronată a art. 1236 C. civ.)., precum și faptul că, deși concluziile instanței de apel sunt strâns legate de stabilirea eronată a situației de fapt, aceasta a omis teza probatorie pe care reclamanta a deferit-o judecății prin raportare la toate elementele probatorii aflate la dosarul cauzei, sens în care relațiile instituțiilor publice, rapoartele R.A.R., erau menite să demonstreze că singura entitate care a păstrat posesia bunurilor este D.. A mai susținut recurenta-reclamantă că, din elementele cu caracter probator și din absența unor elemente contrare din partea A., instanța de apel ar fi putut conchide că în cauză a fost răsturnată prezumția bunei-credințe și dovedită intenția de a o păgubi pe reclamantă.

În ceea ce privește câtimea prejudiciului, recurenta-reclamantă a susținut interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1532, alin. (3) și art. 1537 C. civ. Astfel, s-a arătat că prejudiciul său, în cuantum de 642.600 RON, rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei ce relevă dobândirea imobilului de către A. cu componenta acestei sume apreciată de părți ca fiind valabilă, inclusiv la nivelul anului 2021, respectiv la momentul încheierii contractului nr. x Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare față de recursul principal, prin care a solicitat admiterea excepției netimbrării recursului reclamantei cu consecința anulării acestuia ca netimbrat; admiterea excepției nulității recursului reclamantei și respingerea acestuia ca fiind nul, respectiv respingerea recursului reclamantei ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinarea pârâtei, prin care a solicitat respingerea excepțiilor netimbrării și nulității recursului ca vădit neîntemeiate, respectiv înlăturarea apărărilor părții adverse ca vădit nefondate și admiterea recursului propriu. Totodată, pârâta A. S.R.L. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 332 A din 28 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în esență, admiterea recursului, schimbarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, respectiv, în sensul admiterii excepției inadmisibilității.

Recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune că, în speță, contrar celor reținute de instanța de apel, obligația de livrare a devenit scadentă la data semnării contractului de vânzare auto și emiterii facturii nr. x/03.12.2018; în caz de nelivrare, urmare a punerii în întarziere, începea a curge termenul de livrare prin echivalent, termenul de prescripție împlinindu-se la data de 03.12.2021. Așadar, motivul pretinsei nulități, respectiv natura pretinsă ca fiind dolosivă a eventualei conduite a pârâtului, ar fi putut fi cunoscută chiar la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare autoturisme.

Recurenta-pârâtă a susținut că motivarea curții de apel este contradictorie, instanța stabilind caracterul de cauză licită, fapt ce înlătură imprescriptibilitatea, sens în care inclusiv această excepție trebuia analizată, în prezenta cauza nefiind dovedită nulitatea absolută, și nici cea relativă, cererea având caracter prescriptibil; prin urmare, a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune sub toate capetele de cerere, astfel cum a fost formulate. Nu in ultimul rând, chiar daca soluția de respingere a excepției prescripției va fi menținută, recurenta-pârâtă a apreciat că raționamentul pentru care se va respinge trebuie sa fie distinct, ca urmare, prezentele considerente.

pot înlocui sub acest aspect, argumentele reținute de instanța de apel. Cu privire la excepția inadmisibilității, invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că susține aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează condițiile rezoluțiunii unilaterale a contractului, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei notificări valabile adresate pârâtei, premergătoare cererii unor remedii (precum petitele din prezenta cauza), iar această cerință, contrar celor reținute de instanța de apel, era o condiție obligatorie, alegerea unui remediu fiind urmare a îndeplinirii cel puțin a doua condiții prevăzute de art. 1516 alin. (2) C. civ.

Recurenta-reclamantă a transmis întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat admiterea excepției netimbrării acestuia și anularea lui ca netimbrat; a mai solicitat admiterea excepției nulității/inadmisibilității recursului incident și anularea acestuia, potrivit art. 489, alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului incident ca vădit nefondat; cu cheltuieli de judecată. Recurenta-pârâtă a transmis note scrise, prin care a solicitat: admiterea excepției nulității recursului principal, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, respectiv respingerea excepțiilor netimbrării și nulității/inadmisibilității recursului incident ca neîntemeiate; admiterea recursului incident, cu cheltuieli de judecată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte, față de prevederile art. 33 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, va respinge excepția netimbrării recursului incident declarat de pârâta A. S.R.L., invocată de partea adversă, având în vedere că, potrivit înscrisurilor dosarului, recurenta-pârâtă s-a conformat dispozițiilor instanței referitoare la obligația timbrării recursului formulat, astfel cum s-a stabilit prin rezoluția din 25 iunie 2025 și cum i s-a adus la cunoștință prin adresa de comunicare a taxei judiciare de timbru datorate, după care: Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului principal formulat de reclamantă, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc.

civ., urmează a o admite și, în consecință, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. stipulează că, "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile." Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor în unul dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc.

civ. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuind să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege. În speță, deși recurenta-reclamantă susține în cuprinsul cererii de recurs o serie de critici încadrate de aceasta în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., se constată că aspectele relevate țin de modalitatea în care instanța de apel a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, în raport de probele administrate și de situația de fapt reținută pe baza acestora. Astfel, criticile recurentei-reclamante prin care s-a susținut încălcarea art. 22 alin. (2), art. 264 și art. 479 C. proc. civ. în stabilirea corectă a situației de fapt, respectiv nepredarea autoturismelor, cât și încălcarea art. 9, art. 14, art. 22 și art. 264 C. proc.

civ., întrucât, în opinia recurentei, contrar deciziei recurate, prejudiciul provocat reclamantei a fost dovedit, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce acestea vizează stabilirea greșită a stării de fapt, precum și neanalizarea corespunzătoare a materialului probator. Stabilirea stării de fapt, precum și împrejurarea că instanța de apel nu a dat probelor administrate valențele dorite de recurenta-reclamantă, nu pot face obiectul cenzurii în etapa recursului.

Chestiunile legate de faptul că înscrisurile depuse în dovedire la dosarul cauzei (răspuns BEJ C., răspunsuri relații autorități, rapoarte interogare RAR, etc.) conduceau la concluzia că autoturismele se află în posesia D., precum și cele care fac referire la necesitatea administrării unui probatoriu amplu, care să permită stabilirea corectă a situației de fapt și dezlegarea cauzei, prin raportare la toate probele necesare soluționării pricinii, constituie aspecte de netemeinicie. Cât privește presupusa încălcare a principiului disponibilității de către instanța de apel, prin aceea că, față de necontestarea întinderii prejudiciului de către pârâtă, acest element al răspunderii trebuia să fie pus în discuția contradictorie a părților, se constată că autoarea căii extraordinare de atac urmărește, în realitate, o reapreciere a îndeplinirii acestei condiții prescrise de lege pentru angajarea răspunderii pârâtei.

Astfel, recurenta-reclamantă face trimitere la situația de fapt și la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să valorifice probatoriul administrat în cauză sub aspectul dovedirii prejudiciului. Așa cum s-a arătat deja, modul de interpretare a probelor și situația de fapt nu pot forma obiectul recursului, astfel că nu pot fi cenzurate în cadrul căii extraordinare de atac a recursului aprecierile instanței de apel privitoare la faptul că, prin raportare la executarea prin echivalent a obligației de predare a autovehiculelor, prețul inserat în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/03.12.2018, respectiv cel reflectat defalcat în factura fiscală nr. x/03.12.2018 nu reflectă valoarea autovehiculelor la data la care ar fi trebuit predate, proba prejudiciului incumbând creditorului.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Orice susținere care relevă erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt și nici rediscutarea probatoriului. Argumentele prezentate în memoriul de recurs nu pot fi circumscrise niciunuia din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., deoarece recurenta-reclamantă în susținerea motivelor de casare invocate tinde să solicite instanței de control judiciar să stabilească o nouă situație de fapt, așa cum o apreciază și o interpretează autoarea prezentului demers judiciar, respectiv să analizeze din nou probatoriile, ceea ce constituie aspecte de netemeinicie. Criticile recurentei-reclamante care se referă la interpretarea și aplicarea eronată a art. 2, art. 33, art. 35 din Normele contabile, art. 1170, raportat la art. 1618 și art. 1236 C. civ., precum și a art. 1532 și art. 1537 C. civ., nu pot fi circumscrise niciunuia din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, se observă că, sub pretextul unei încălcări a normelor de drept material, recurenta-reclamantă aduce în dezbatere valoarea probatorie a înscrisurilor administrate, cu referire expresă la listele de inventar, care, în opinia recurentei, nu pot dovedi predarea autovehiculelor în litigiu.

Or, prin criticile formulate sub acest aspect nu se aduc în dezbatere chestiuni de nelegalitate, ci relevanța listelor de inventar în raport de ansamblul probator administrat, iar modalitatea de apreciere a judecătorilor asupra probelor nu poate constitui obiect de analiză în recurs. Chestiunile legate de reaua-credință a pârâtei, în raport cu care recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat nedemonstrarea intenției A. de a o păgubi pe reclamantă, precum și faptul că, deși concluziile instanței de apel sunt strâns legate de stabilirea eronată a situației de fapt, aceasta a omis teza probatorie pe care reclamanta a deferit-o judecății prin raportare la toate elementele probatorii aflate la dosarul cauzei, nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac pendinte, câtă vreme recurenta-reclamantă înțelege să critice modalitatea de interpretare a ansamblului probator de către instanța de apel.

În ceea ce privește câtimea prejudiciului, deși se afirmă interpretarea și aplicarea eronată a art. 1532, alin. (3) și art. 1537 C. civ., recurenta-reclamantă susține că prejudiciul său, în cuantum de 642.600 RON, rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei ce relevă dobândirea imobilului de către A., criticând, astfel, în realitate, modalitatea în care instanța de apel a înțeles să dea anumite valențe înscrisurilor administrate. Or, trebuie reamintit că aprecierea probatoriului nu poate forma obiectul analizei instanței de recurs, fiind un aspect de netemeinicie. Cererea de recurs nu permite identificarea unor motive de nelegalitate privitoare la decizia atacată, care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc.

civ., evidențiate formal prin memoriul de recurs. Faptul că se invocă anumite dispoziții legale (ex: art. 2, art. 33, art. 35 din Normele contabile, art. 1170, raportat la art. 1618 și art. 1236 C. civ., art. 1532 și art. 1537 C. civ., etc.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză. Prin urmare, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., văzând și dispozițiile art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul principal declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. Ca o consecință a soluției adoptate în privința recursului principal, în ceea ce privește recursul incident formulat de recurenta-pârâtă A. S.R.L.

împotriva deciziei civile nr. 332 A din 28 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă, Înalta Curte urmează să constate ca acesta a rămas fără efect pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Dispozițiile art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc că "recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispozițiile art. 488 rămân aplicabile", la alin. (2) din același cod stabilindu-se că "prevederile art. 474 se aplică în mod corespunzător". Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ., dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect.

Potrivit art. 494 C. proc. civ., "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune". Prin urmare, având în vedere caracterul accesoriu al recursului incident în raport cu recursul principal și faptul că recursul principal promovat de reclamanta B. S.A., urmează să fie anulat, Înalta Curte constată că recursul incident declarat de pârâta A. S.R.L. a rămas fără efect. Pentru toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul principal declarat de recurenta-reclamantă B. S.A.

împotriva încheierii din 31 ianuarie 2025 și a deciziei civile nr. 332 A din 28 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. De asemenea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și făcând aplicarea dispozițiilor art. 491 C. proc. civ., raportat la art. 472 C. proc. civ., va respinge ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 332 A din 28 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Față de soluția pronunțată, cheltuielile de judecată solicitate de ambele recurente nu se impun a fi acordate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge excepția netimbrării recursului incident, invocată de recurenta-reclamantă. Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva încheierii din 31 ianuarie 2025 și a deciziei civile nr. 332 A din 28 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 332 A din 28 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2026.