Decizia nr. 101/2026 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29.06.2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. x, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D., E. S.A., F. S.R.L. și G. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să le oblige pe pârâte, în solidar, la restituirea sumei de 24.545.000 RON și a dobânzii legale aferente, calculate de la data încasării sumelor nedatorate și până la restituire, în principal, ca efect al constatării nulității absolute a clauzei din art. 6 lit. f) din contractul de ipotecă, iar în subsidiar, ca efect al constatării plății nedatorate sau al îmbogățirii fără justă cauză, și, alternativ, obligarea pârâtei C. S.A.

la plata unor despăgubiri întemeiate pe răspunderea civilă delictuală. Prin sentința civilă nr. 711/03.04.2024, pronunțată de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a G. S.R.L., F. S.R.L. și E. S.A. și respinsă cererea de chemare în judecată împotriva acestor pârâte, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a C., excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. x, prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții C. S.A.

și D., și s-a constatat că a rămas fără obiect, prin raportare la soluția pronunțată asupra excepției, cererea de suspendare a cauzei. Împotriva sentinței civile anterior menționate a declarat apel reclamanta A. x, prin lichidator judiciar B., și pârâtă C.. Prin decizia civilă nr. 453 A din 18 martie 2025, Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. x, prin lichidator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 711/03.04.2024 pronunțate de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2023, ca nefondat. A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A.

împotriva sentinței civile nr. 711/03.04.2024 pronunțate de Tribunalul București - secția a VI-a Civilă; a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a înlăturat soluția de respingere dată excepției prescripției dreptului material la acțiune și considerentele aferente, precum și considerentul conform căruia creanța transmisă de banca pârâtă a rezultat și din contractul de ipotecă; a menținut în rest dispozițiile sentinței. Împotriva acestei decizii reclamanta A. x, prin lichidator judiciar B.., a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., și a solicitat admiterea acestuia, casarea, în tot, a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că decizia atacată încalcă dispoziții de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, excepția inadmisibilității acțiunii fiind admisă în mod nefondat. Hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2022 și dosarul nr. x/2023 nu stabilesc cu titlu definitiv imposibilitatea debitorului de a introduce o acțiune de drept comun prin care să fie modificat conținutul raportului juridic sub aspectul diminuării creanței creditorului.

Prin modul în care instanța de apel a înțeles să își motiveze soluția de respingere a căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că se limitează în mod nepermis accesul la justiție, întrucât: se conferă putere absolută considerentelor deciziei civile nr. 1979/13.12.2023; se ignoră efectele nulității absolute a garanției de fideiusiune constatată prin sentința civilă nr. 1018/15.04.2019 a Tribunalului București, rămasă definitivă; trimite partea, pentru realizarea dreptului său, la o cale procedurală neaccesibilă la momentul constatării nulității absolute a fideiusiunii, respectiv art. 73 din Legea nr. 85/2006.

În concret, recurenta a susținut că instanța de apel s-a prevalat de efectul pozitiv al sentinței civile nr. 89/12.05.2023, pronunțate în dosarul nr. x/2022 și al deciziei civile nr. 1979/13.12.2023, date în dosarul nr. x/2023, hotărâri prin care "judecătorii-sindici" au stabilit exclusiv faptul că debitorul poate să înlăture un creditor de la masa credală prin intermediul contestației împotriva tabelului definitiv, iar nu prin intermediul unei acțiuni de drept comun, precum și aspectul că art. 11 din Legea nr. 85/2016 nu conferă autoritatea judecătorului sindic de a anula planul de distribuire pentru motive de drept comun sau dispunerea restituirii sumelor pentru constatarea plății nedatorate, cu ignorarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 1018/15.04.2019 din dosarul nr. x/2018, prin care o instanță de drept comun, concomitent cu desfășurarea procedurii insolvenței a anulat clauza de fideiusiune, respectiv o parte din titlul pe care intimatele și-au întemeiat dreptul de creanță împotriva debitoarei A. și au beneficiat de distribuirea sumelor de bani în cadrul procedurii de insolvență.

Deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2022 și în dosarul nr. x/2023 nu se opun și nu contravin celor stabilite în dosarul nr. x/2018. În primul rând, în dosarele nr. x/2022 și nr. y/2023 nu s-a stabilit nici prin considerente, nici prin dispozitiv faptul că debitorul nu poate să exercite o acțiune de drept comun, precum cea întemeiată pe dispozițiile plății nedatorate sau îmbogățirii fără justă cauză pentru a elimina din realitatea juridică dintre părți un raport juridic. Ambele hotărâri stabilesc exclusiv imposibilitatea debitorului de a modifica masa credală, tabelul definitiv și planul de distribuire, acte specifice procedurii insolvenței. În schimb, nu antamează chestiunea litigioasă referitoare la imposibilitatea debitorului de a deduce judecății izvorul creanței înscrise la masa credală și în tabelul definitiv, valorificată ulterior de creditor prin planul de distribuire.

În al doilea rând, instanța de apel a ignorat cele stabilite prin sentința civilă nr. 1018 din dosarul nr. x/2018, unde o instanță de drept comun a dispus anularea pe calea dreptului comun a unei clauze de fideiusiune executate prin plată în cadrul procedurii de insolvență. Astfel, în scopul valorificării acestei hotărâri judecătorești definitive, recurenta susține că a arătat deja că a declanșat și derulat o serie de proceduri, printre care și acțiunea din prezenta cauză privind plata nedatorată, întemeindu-se pe o logică simplă: anulându-se clauza de fideiusiune temei al plății sumei respective, plata a rămas fără titlu juridic în sensul dreptului substanțial, și nu în sensul dreptului procedural al insolvenței.

A subliniat recurenta că planul dreptului substanțial - izvorul raportului juridic dintre părți și conținutul raportului juridic, sub aspectul existenței drepturilor și obligațiilor civile nu se confundă cu planul dreptului procedural al insolvenței în care creditorii își valorifică drepturile substanțiale. În cazul în care ar fi existat această confuzie care ar fi condus la imposibilitatea eliminării din planul substanțial a unor obligații aflate în sarcina debitorului, instanța de judecată nu ar mai fi pronunțat sentința civilă nr. 1018/15.04.2019 în dosarul nr. x/2018. Ambele instanțe devolutive, în mod nelegal, s-au raportat exclusiv la puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești pronunțate în procedura insolvenței, fără să aibă în vedere ceea ce s-a dedus judecății în dosarul de anulare a clauzei de fideiusiune.

În acest sens, instanța de apel a nesocotit că prezenta acțiune are ca scop stabilirea faptului că în sarcina societății A. nu mai există o creanță deținută de intimate, unde cauza cererii de chemare în judecată este figura juridică a plății nedatorate, iar, în subsidiar, cea a îmbogățirii fără justă cauză. În acel dosar, Tribunalul București s-a declarat legat de o calificare juridică făcută printr-o hotărâre judecătorească pronunțată chiar de către judecătorul-sindic, în sensul că această clauză ar fi una de fideiusiune. A solicitat recurenta să se dea relevanță împrejurării că judecătorul care a anulat clauza de fideiusiune s-a raportat la această hotărâre judecătorească, fiind, astfel, în fața unui veritabil joc al puterii de lucru judecat a mai multor hotărâri judecătorești.

În mod greșit, prima instanță a optat să se raporteze izolat la hotărârea din insolvență, prin care planul de distribuire a fost validat. În realitate, în speță, ne aflăm în fața unei hotărâri judecătorești pronunțate în dreptul comun, care trebuie valorificată, precum și a unei proceduri de insolvență în stadiu avansat. Astfel fiind, recurenta a arătat că a formulat contestație la titlu în cadrul procedurii de insolventă, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2006, singurul remediu prevăzut de lege pentru suprapunerea celor două planuri, și anume anulărea clauzei de fideiusiune prin hotărâre judecătorească, pe un plan, și aducerea procedurii de insolvență în concordanță cu această hotărâre judecătorească, pe celălalt plan.

Judecătorul-sindic, în procedura de insolventă, s-a considerat ținut de judecata din cauza pendinte, judecată declarată însă inadmisibilă de către Tribunalul București. În aceste condiții, dacă pe calea dreptului comun s-a obținut nulitatea absolută a clauzei de fideiusiune, existând o hotărâre judecătorească pronunțată de Tribunalul București și confirmată de Curtea de Apel București, tot pe calea dreptului comun trebuie să se realizeze desocotirea cu privire la această sumă plătită fără titlu juridic, urmând ca judecătorul-sindic să analizeze dacă, într-adevăr, această hotărâre judecătorească pe care o opune în mai multe proceduri, respectiv pe calea dreptului comun și, bineînțeles, în procedura insolvenței, reprezintă un titlu hotărâtor pentru schimbarea tabelului creditorilor, în accepțiunea art. 75 din Legea nr. 85/2006.

În acest moment, astfel cum arată lucrurile în toate procesele inițiate, doar judecătorul de drept comun, în acest dosar, ar fi putut să dispună o repunere a părților într-o situație juridică corectă, urmare a pronunțării pe calea dreptului comun a unei hotărâri judecătorești privind nulitatea absolută a clauzei de fideiusiune. Așadar, în mod nelegal instanța de apel a interpretat dispozițiile hotărârilor civile pronunțate în dosarul nr. x/2022 și dosarul nr. x/2023, în sensul existenței unei autorități pozitive a lucrului de judecat care împiedică judecarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile plății nedatorate sau pe dispozițiile îmbogățirii fără justă cauză. Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel înlătură în mod greșit apărările sale cu privire la caracterul nefondat al excepției inadmisibilității acțiunii, apărări reluate în memoriul de recurs.

Recurenta a subliniat că soluția instanței de apel contravine dispozițiilor art. 6 pararagraful 1 CEDO și limitează în mod nelegal dreptul său de acces la justiție, refuzând judecarea acțiunii în pretenții (de drept comun) întemeiată pe plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză. Confirmarea soluției de inadmisibilitate reprezintă o încălcare vădită a dreptului la un proces echitabil în componenta accesului la justiție garantat de art. 21 din Constituția României și art. 6 paragraful 1 CEDO, relevantă în acest sens fiind hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Faimblat contra României. Cu privire la nelegalitatea soluției de admitere a apelului pârâtei C., s-a susținut încălcarea art. 248 alin. (2) C. proc.

civ. Astfel, s-a arătat că ordinea de soluționare a excepțiilor este un atribut al instanței de judecată, iar C. a omis să învedereze ce text de lege a fost înfrânt prin opțiunea făcută de către judecătorul de primă instanță în a soluționa cu prioritate excepția prescripției și ulterior excepția inadmisibilității. În opinia recurentei, judecătorul a acționat corect în sensul în care a verificat dacă reclamanta mai are o acțiune și dacă este în termen să o formuleze, iar, ulterior, după ce a observat că acest drept la acțiune există, a considerat că este inadmisibilă. În argumentarea aceluiași motiv de casare, cu privire la soluția dată apelului formulat de C. împotriva considerentelor, recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor de la art. 430 alin. (4), art. 431 alin. (2) și art. 634 C. proc.

civ. Astfel, s-a arătat că instanța aplică în mod greșit dispozițiile art. 430 alin. (4) C. proc. civ., soluționând apelul C. în temeiul unor hotărâri judecătorești care nu beneficiază de autoritate de lucru judecat definitivă. Pentru a-și motiva soluția, instanța folosește hotărâri judecătorești care fac obiectul recursului formulat în dosarul nr. x/2020, cu termen de judecată în data de 16.09.2025. Așa cum a fost reținut și de doctrina de specialitate, în măsura în care instanță consideră că soluționarea propriei cauze este dependentă de soluția altei instanțe, măsura corectă din punct de vedere procedural este invocarea excepției litispendenței ori suspendarea cauzei până la soluționarea recursului.

Circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă, instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile ce reglementează plata nedatorată și, în subsidiar, pe cele ce reglementează îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, prin înlăturarea soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune, în sensul în care a nesocotit termenul de la care începe să curgă prescripția și cauza de întrerupere a termenului reprezentată de introducerea acțiunii.

În final, având în vedere soluția instanței cu privire la considerentele aferente soluției de respingere a excepției prescripției, recurenta a precizat că este greșită și încalcă normele ce reglementează ipoteca și contractul de credit înlăturarea considerentului conform căruia "creanța transmisă de banca pârâta a rezultat și din contractul de ipotecă". Ceea ce izvorăște din contractul de ipotecă este dreptul creditoarei la garanția executării obligației de restituire a împrumutului, altfel spus accesoriul creanței principale. Prin contractul de cesiune, se transmite atât creanța principală, cât și garanția executării obligației de restituire a împrumutului. În plus, în cadrul procedurii insolvenței, creditorul și-a satisfăcut creanța urmare a executării fideiusiunii prin vânzarea la licitație a bunurilor societății A.. Intimatele-pârâte E. S.A.

și F. S.R.L., prin administrator judiciar H., au depus note de ședință prin care au solicitat a se lua act de rămânerea definitivă a soluției pronunțată în fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a acestora. Intimata-pârâtă C. S.A. și intimata-pârâtă D. au depus, fiecare, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, iar recurenta-reclamantă a transmis răspuns la întâmpinări, prin care a solicitat respingerea apărărilor acestora. În ședința publică din 27 ianuarie 2026, Înalta Curte, pentru motivele reținute în practicaua prezentei decizii, a constatat că E. S.A., F. S.R.L., prin administrator judiciar H., și G. S.R.L., nu au calitatea de intimate în cadrul recursului dedus judecății, dispunând rectificarea corespunzătoare a citativului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente: Criticile recurentei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă ignorarea de către instanța de apel a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al sentinței civile nr. 1018/2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018, îngrădirea accesului la justiție, încălcarea art. 248 alin. (2) C. proc. civ., art. 430 alin. (4) C. proc. civ., art. 431 alin. (2) din același cod, nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut corect efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 1979/13.12.2023 pronunțate în dosarul nr. x/2023, în ceea ce privește imposibilitatea reclamantei de a formula o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun pentru a obține o pretenție pentru care Legea nr. 85/2006 prevede o cale procesuală specifică. În acest context, Înalta Curte amintește că autoritatea de lucru judecat cunoaște, două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea ca dezlegarea dată să mai fie contrazisă ulterior.

În acest din urmă caz, chestiunile litigioase deja rezolvate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, judecătorul neputând să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat. În speță, instanța de apel, având a se pronunța asupra apelului formulat de către reclamantă împotriva sentinței prin care acțiunea acesteia a fost respinsă ca inadmisibilă, era obligată să respecte dezlegările instanțelor ce s-au pronunțat anterior asupra chestiunilor litigioase ce au legătură cu prezenta cauză.

Instanța de apel nu a ignorat efectele sentinței nr. 1018/2019, prin care s-a constatat nulitatea absolută a art. 6 lit. f) din contractul de ipotecă, care instituia o obligație de fideiusiune în sarcina recurentei-reclamante A. x, ci a apreciat în mod corect că aceasta nu poate fi valorificată pe calea dreptului comun, ci în cadrul procedurii reglementate de legea insolvenței, potrivit principiului aplicării prioritare a legii speciale și având în vedere dispozițiile art. 149 din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, în mod corect instanța de apel a făcut trimitere la judecata din dosarul nr. x/2022 (înregistrat în apel sub nr. x/2023), în ceea ce privește imposibilitatea eliminării creanțelor înscrise deja în tabelul definitiv și acțiunea prin care s-ar putea solicita o eventuală modificare a tabelului, hotărârile pronunțate în cadrul procedurii de insolvență beneficiind de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește înscrierea creanței în tabel și distribuirea sumelor către creditor. Întrucât în cauza supusă judecății pretențiile recurentei-reclamante erau întemeiate tocmai pe afirmarea posibilității acesteia de a recurge la o procedură de drept comun pentru a obține restituirea sumelor distribuite în cadrul procedurii insolvenței, deși existau deja căi de atac prevăzute de Legea nr. 85/2006, instanța de apel era obligată în temeiul art. 430 C. proc.

civ. să țină seamă de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2022 (înregistrat în apel sub nr. x/2023). Or, prin decizia nr. 1979/13.12.2023 (prin care a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A. x nr. 89/12.05.2023 pronunțate în dosarul nr. x/2022), s-a stabilit, în esență, că este inadmisibil demersul procesual al reclamantei prin care, în temeiul unor norme de drept comun, se încearcă eludarea aplicării dispozițiilor legii speciale, această dezlegare impunându-se cu autoritate de lucru judecat, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Chestiunea imposibilității modificării structurii masei credale, a garanțiilor și a etapelor deja epuizate din procedura de insolvență pe calea unei acțiuni de drept comun a fost deja tranșată de instanțe în mod definitiv în cauzele menționate, astfel că aceste aspecte au fost reținute în mod judicios cu putere de lucru judecat în litigiul pendinte, fiind lipsită de temei susținerea recurentei potrivit căreia hotărârile pronunțate în dosarele nr. x/2022 și nr. y/2023 nu ar fi stabilit cu caracter definitiv limitele de exercitare a unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun. Pe calea dreptului comun nu poate fi repusă în discuție componența masei pasive a debitorului ori creanțele deja înscrise în tabel, întrucât aceste aspecte sunt supuse unor mecanisme procedurale speciale și exclusive, reglementate de Legea nr. 85/2006.

Nu este permis ca pe calea dreptului comun să se solicite repunerea în discuție a distribuirii efectuate conform unui plan de distribuire rămas definitiv, precum și modificarea masei pasive după epuizarea căilor procedurale speciale. Cât privește critica referitoare la îngrădirea accesului la justiție, aceasta nu este fondată, în condițiile în care epuizarea căilor de atac prevăzute de lege nu poate echivala cu lipsa accesului la justiție, acesta nefiind un drept absolut, ci un drept care poate comporta limitări sau condiționări reglementate prin lege. Dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, nu presupune accesul nelimitat la orice cale procedurală, oricând și în orice condiții, ci se exercită în limitele și condițiile stabilite de legislația națională.

Or, câtă vreme legiuitorul a reglementat anumite condiții procedurale pentru ipoteza în care un debitor se află în procedura de insolvență, obligația subiectelor de drept de a respecta aceste cerințe procedurale nu poate constitui o îngrădire a accesului la justiție. În speță, inadmisibilitatea acțiunii reclamantei a fost reținută avându-se în vedere aplicarea prevederilor Legii nr. 85/2006, care reglementează procedura de contestare a măsurilor și actelor din procedura insolvenței, soluția de respingere a apelului formulat de recurenta-reclamantă întemeindu-se în mod corect pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor pronunțate în dosarele nr. x/2022 și nr. y/2023 în ceea ce privește tocmai chestiunea admisibilității unei astfel de acțiuni.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei prin care se critică admiterea apelului formulat de C. S.A., arătându-se faptul că instanța de prim control judiciar ar fi intervenit nejustificat atât asupra ordinii de soluționare a excepțiilor invocate în cauză, cât și asupra înlăturării unui considerent greșit din motivarea hotărârii tribunalului, conform căruia creanța transmisă de banca pârâtă ar rezulta și din contractul de ipotecă. Astfel, se constată că, potrivit art. 248 alin. (2) C. proc.

civ., "în cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepții, instanța va determina ordinea de soluționare în funcție de efectele pe care acestea le produc". Se observă că, în fața primei instanțe, a fost invocată excepția prescripției dreptului material la acțiune, dar și excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul procedând cu întâietate la examinarea excepției prescripției, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, trecând apoi la analiza celei de-a doua excepții, considerând că aceasta este întemeiată și, pe cale de consecință, respingând acțiunea ca inadmisibilă.

Răspunzând criticilor formulate prin cererea de apel de către pârâta C. S.A., sub aspectul ordinii de soluționare a excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, instanța de prim control judiciar a ținut în mod corect cont de faptul că stabilirea ordinii de soluționare trebuie determinată prin raportare la efectul pe care tinde să-l producă fiecare dintre aceste excepții, astfel că, potrivit art. 248 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul trebuia să se pronunțe mai întâi asupra excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată, iar în situația în care a considerat întemeiată această excepție, nu mai trebuia să examineze excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Inadmisibilitatea, ca excepție procesuală de procedură, absolută și peremptorie, presupune o verificare a conformității cererii cu exigențele normative procesuale, respectarea termenului în care dreptul la acțiune poate fi exercitat urmând a se analiza subsecvent. Așadar, procedând la analizarea cu prioritate a excepției inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ. și a evaluat în mod corect efectele pe care excepțiile invocate le produc. Cât privește susținerile recurentei referitoare la încălcarea dispozițiilor de la art. 430 alin. (4), art. 431 alin. (2) și art. 634 C. proc. civ. prin raportare la hotărârile judecătorești date în dosarul nr. x/2020, se reține că acestea nu sunt fondate.

Astfel, așa cum a reținut instanța de apel, prin sentința civilă nr. 1671/06.07.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 1238 din 23 septembrie 2024 a Curții de Apel București, s-a stabilit că izvorul creanței cesionate de pârâta C. S.A. către pârâta D. îl constituie exclusiv contractul de credit, iar nu contractul de ipotecă. Autoritatea provizorie de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. x/2020 s-a definitivat, ulterior, întrucât, prin decizia nr. 1155 din 16 septembrie 2025, instanța supremă a respins ca nefondat recursul declarat de A. x, prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1238 din 23 septembrie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020.

În acest context, este legală soluția instanței de prim control judiciar prin care a fost înlăturat considerentul primei instanțe conform căruia creanța transmisă de banca pârâtă a rezultat și din contractul de ipotecă, fiind reținută în mod corect potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ. și dându-se eficiență dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care interzic rejudecarea unor aspecte tranșate anterior și impun respectarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat. Așa fiind, înlăturarea considerentului privind pretinsul izvor al creanței din contractul de ipotecă asigură conformitatea cu statuările anterioare, soluția dispusă fiind temeinică și legală. Cât privește argumentele recurentei-reclamante subsumate de aceasta art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că menținerea de către instanța de apel a soluției primei instanțe privind admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibile, împiedică o evaluare din perspectiva motivului de casare invocat. Având în vedere că acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, toate celelalte susțineri care vizează aplicarea greșită a dispozițiilor ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune, plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză, nu au nicio relevanță, din moment ce instanța de apel nu a procedat la analiza acestor instituții juridice, verificând, cu prioritate, doar dacă demersul procesual al reclamantei este permis de lege.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 453 A din 18 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și constatând îndeplinite criteriile privitoare la realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată în raport cu circumstanțele cauzei, precum și cu activitatea desfășurată de reprezentantul convențional al intimatei-pârâte C. S.A., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 31.107,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A., potrivit înscrisurilor doveditoare aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 453 A din 18 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VI-a Civilă. Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 31.107,66 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. S.A.. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2026.