Decizia nr. 624/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța la 7 septembrie 2017, astfel cum a fost modificată prin cererile depuse la 23 noiembrie 2017 și 21 iunie 2018, reclamanta Administrația Națională "Apele Române"-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța, Regia Autonomă Exploatarea Domeniului Public și Privat Constanța, A. S.R.L. și B. S.R.L., precum și cu terțul chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, restituirea terenului plajă în suprafață de 537 mp, situat în stațiunea Mamaia-Zona Cazino Sud, în domeniul public al Statului și în administrarea A.N.A.R.-A.B.A.D.L., precum și rectificarea cărții funciare nr. x, în sensul radierii mențiunilor privind înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Constanța, a dreptului de administrare în favoarea R.A.E.D.P.P. Constanța și a dreptului de folosință în favoarea A. S.R.L. Reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Constanța nr. 427/15.09.2006, nr. 154/26.04.2001, nr. 433/25.07.2005, nr. 49/20.01.2006, nr. 285/18.05.2007, nr. 109/28.02.2005 și a oricăror alte hotărâri ale Consiliului Local al Municipiului Constanța prin care plaja litoralului românesc a fost înscrisă în domeniul privat al Mun. Constanța. Potrivit încheierii de ședință din 26 aprilie 2018, în raport cu dispozițiile art. 70 din C. proc. civ., terțul chemat în judecată, anume Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a dobândit calitatea de reclamant. Prin sentința civilă nr. 1609 din 15 februarie 2018, Judecătoria Constanța a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 734 din 14 aprilie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a dispus următoarele: - a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți - a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâți - a admis excepția de nelegalitate a hotărârilor nr. 109/28.02.2005 și nr. 314/25.05.2005, adoptate de către Consiliul Local al Municipiului Constanța, și a constatat că acestea sunt nelegale, sub aspectul trecerii în domeniul privat al Municipiului Constanța a terenului în suprafață de 537 mp, situat în stațiunea Mamaia-Zona Cazino Sud, nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x Municipiul Constanța - a respins excepția de nelegalitate a hotărârilor nr. 427/15.09.2006, nr. 154/26.04.2001, nr. 433/25.07.2005, nr. 49/20.01.2006 și nr. 285/18.05.2007, adoptate de către Consiliul Local al Municipiului Constanța - a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată - a obligat pârâții Municipiul Constanța, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanța, R.A.E.D.P.P. Constanța, A. S.R.L. și B. S.R.L. să lase reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în deplină proprietate, iar reclamantei Administrația Națională "Apele Române", prin Administrația Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral, în deplină administrare terenul în suprafață de 537 mp, reprezentând faleza Mării Negre, situat în stațiunea Mamaia-Zona Cazino Sud, nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x Municipiul Constanța - a dispus rectificarea cărții funciare nr. x Municipiul Constanța, în sensul radierii mențiunilor privind înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Municipiului Constanța, a dreptului de administrare în favoarea R.A.E.D.P.P. Constanța și a dreptului de folosință în favoarea A. S.R.L. - a admis, în parte, cererea expertului C. privind suplimentarea onorariului, a stabilit suma de 25.000 RON, cu titlu de onorariu definitiv cuvenit pentru întocmirea raportului de expertiză în specializarea geologie și a obligat reclamanții la plata diferenței de onorariu de 10.000 RON. Prin încheierea din 13 mai 2020, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de reclamantă, în sensul că terenul în suprafață de 537 mp reprezintă plaja Mării Negre, în loc de faleza Mării Negre, cum din eroare s-a menționat.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva sentinței civile nr. 734 din 14 aprilie 2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 13 mai 2020, au formulat apel pârâții Municipiul Constanța, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Constanța, precum și pârâtele B. S.R.L. și A. S.R.L. Prin decizia civilă nr. 273/C din 8 decembrie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelurile și a schimbat, în parte, sentința nr. 734 din 14 aprilie 2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 13 mai 2020, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins acțiunea, ca fiind formulată de persoane lipsite de calitate procesuală activă, a menținut dispozițiile care nu sunt contrare deciziei, a obligat reclamanți să plătească pârâtelor Municipiul Constanța, prin primar, suma de 8.361 RON, iar pârâtelor A. S.R.L. și B. S.R.L. suma de câte 25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 26 aprilie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis cererea formulată de apelanta-pârâtă B. S.R.L. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în considerentele deciziei civile nr. 273/C din 8 decembrie 2022, în sensul înlocuirii sintagmei "faleza Mării Negre" cu sintagma "plaja Mării Negre".

Hotărârea pronunțată de instanța de recurs Împotriva deciziei civile nr. 273/C din 8 decembrie 2022, au formulat recurs reclamanții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, și Administrația Națională "Apele Române"- Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral Prin decizia nr. 1862 din 18 septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile, a casat decizia civilă nr. 273/C din 8 decembrie 2022 și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel în al doilea ciclu procesual În rejudecare, prin decizia civilă nr. 53C din 20 februarie 2025, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelurile și a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 734 din 14 aprilie 2020, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 13 mai 2020, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins cererea, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, a menținut dispozițiile sentinței care nu sunt contrare deciziei, a obligat intimații-reclamanți să plătească apelantului-pârât Municipiul Constanța, prin primar, suma de 9.361 RON, iar apelantelor-pârâte A. S.R.L. și B. S.R.L. suma de câte 25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recursurile exercitate în cauză 6.1. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta Administrația Națională "Apele Române"-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a respectat obligațiile trasate prin decizia de casare nr. 1862 din 18 septembrie 2024, ceea ce reprezintă o încălcare gravă a autorității de lucru judecat și a dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ., ci a reluat argumentele deciziei casate, fără a analiza legalitatea hotărârilor adoptate de Consiliul Local al Municipiului Constanța, în condițiile în care, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, trebuie să se stabilească existența/inexistența dreptului de proprietate al pârâților. Recurenta-reclamantă a invocat și motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că, atunci când a admis excepția lipsei calității procesuale active, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituție, ale art. 858 din C. civ., ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, ale Legii nr. 213/1998, O.U.G. nr. 202/2002, H.G. nr. 546/2004 și H.G. nr. 1705/2006, sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a făcut trimitere la operațiunea de delimitare a domeniului public al statului în zona costieră, care reprezintă o procedură administrativă, reglementată prin O.U.G. nr. 202/2002 și H.G. nr. 564/2004, însă parcurgerea acestei proceduri nu este esențială pentru soluționarea acțiunii în revendicare, întrucât delimitarea nu poate schimba caracterul unui bun ce aparține, conform prevederilor legale, domeniului public. Rostul inventarierii este de a contribui, prin crearea unei prezumții relative, la siguranța raporturilor juridice, facilitând exercițiul prerogativelor dreptului de proprietate publică. De vreme ce inventarierea are valoare declarativă, admiterea acțiunii în revendicare nu presupune existența unui act de inventariere sau de delimitare, ci dovedirea dreptului de proprietate publică al statului. Absența inventarierii unui imobil ca făcând parte din domeniul public nu împiedică dovedirea dreptului de proprietate publică în cadrul acțiunii de revendicare, iar regimul bunurilor proprietate publică nu depinde de diligența autorităților publice în efectuarea inventarierii. În cadrul unei acțiuni în revendicare, dacă ambele părți invocă titluri de proprietate, instanța are obligația să compare titlurile înfățișate și să dea câștig de cauză părții al cărei titlu este preferabil, astfel că susținerile instanței de apel cu privire la operațiunea administrativă vizând delimitarea domeniului public al statului în zona costieră nu au legătură cu obiectul cauzei. Titlul de proprietate al statului îl reprezintă declarația legii. C. civ. stipulează în mod clar că modalitatea de dobândire a proprietății statului asupra bunurilor de la alin. (1) al art. 859 este legea și doar pentru celelalte bunuri care nu sunt incluse la alin. (1) se menționează că fac parte din domeniul public al statului numai dacă au fost dobândite printr-unul din modurile prevăzute de lege. Plaja litoralului românesc reprezintă bun public de interes național și este nominalizată la nr. MF 64001 în Anexa 12 la H.G. nr. 1705/2006, fiind dată în administrarea Administrației Naționale "Apele Române"-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în conformitate cu Legea nr. 107/1996 și H.G. nr. 981/1998. În anul 2008, A.B.A.D.L. a solicitat Institutului National GeoEcoMar elaborarea unui studiu tehnic de delimitare a plajei litoralului românesc, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 546/2004. Studiul efectuat a fost avizat de Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile sub nr. x/26.11.2008, iar, potrivit acestuia, terenul ce face obiectul acțiunii în revendicare reprezintă plaja litoralului românesc, fiind în domeniul public al statului. Terenul are toate atributele specifice plajei mării (întindere plată la țărmul mării, acoperită cu nisip sau pietriș), aspect confirmat și prin expertiza tehnică judiciară topografică efectuată în cauză. Art. 858 din C. civ. prevede că dreptul de proprietate publică se dobândește pe cale naturală, pentru acele bunuri care, datorită caracteristicilor lor, sunt considerate de uz sau de interes public și care, tocmai din perspectiva acestor elemente, nu pot pierde apartenența la domeniul public al statului. Trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al U.A.T. se face prin hotărâre de Guvern, la cererea consiliului județean sau local, conform art. 9 din Legea nr. 213/1998, iar trecerea unui bun din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau local, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. În cauză, nu există o hotărâre de Guvern care să ateste că plaja a trecut în domeniul privat al Municipiului Constanța, astfel că pârâții nu dețin un titlu de proprietate valabil. Din extrasele de carte funciară și informațiile puse la dispoziție de Primăria Constanța-Serviciul Patrimoniu rezultă că terenul în suprafață de 537 mp aparține domeniului privat al municipiului Constanța, fiind inventariat prin H.C.L. nr. 566/2004 și H.C.L. nr. 109/2005, care au avut la bază procese-verbale de vecinătate încheiate în perioada anilor 1999-2000, 2004 și 2013, între Primăria Municipiului Constanța și Compania Națională "Apele Române"-Direcția Apelor Dobrogea Litoral-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral. Însă, aceste înscrisuri nu pot constitui titlu de proprietate asupra unui bun aflat în domeniul public al statului, astfel cum s-a reținut și prin decizia nr. 32/A/07.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul penal nr. x/2008 Împrejurarea că nu s-au depus la dosar măsurători cadastrale nu poate conduce la admiterea excepției lipsei calității procesuale active, întrucât delimitarea se poate realiza printr-o expertiză tehnică judiciară în specialitatea geomorfologie costieră, astfel cum prevede H.G. nr. 546/2004, expertiză care a și fost efectuată în cauză și prin care s-a reținut că terenul în suprafață de 537 mp reprezintă plaja Mării Negre. În cazul în care instanța nu era lămurită relativ la identificarea terenului, putea administra alte probe, cum ar fi o contraexpertiză tehnică judiciară, care să clarifice poziționarea și delimitarea terenului. Terenul în litigiu nu s-a aflat niciodată în circuitul civil, atât Legea nr. 8/1974, cât și Legea nr. 107/1996 atestând apartenența sa la domeniul public al statului. Conform art. 136 din Constituție și art. 861 alin. (1) din C. civ., bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, neputând fi înstrăinate sau scoase din circuitul civil general, cu atât mai puțin prin hotărâre adoptată de Consiliul local sau printr-un proces-verbal de vecinătate. Instanța de apel a omis a analiza aceste prevederi constituționale și legale, atunci când a admis excepția lipsei calității procesuale active. 6.2. Împotriva deciziei, a declarat recurs și reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, solicitând casarea deciziei recurate și, rejudecând, respingerea apelurilor, ca nefondate. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că, atunci când a admis excepția lipsei calității procesuale active, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituție, ale art. 858 din C. civ., ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, ale Legii nr. 213/1998, O.U.G. nr. 202/2002, H.G. nr. 546/2004 și H.G. nr. 1705/2006, sens în care a învederat următoarele argumente: Administrația Națională "Apele Române"-Administrația Bazinală de Apă Dobrogea Litoral a acționat atât pentru apărarea dreptului său de administrare, cât și pentru apărarea dreptului de proprietate publică al statului, acțiunea fiind însușită de intervenientul forțat Statul, prin Ministerul Finanțelor. Titlul de proprietate al statului îl reprezintă declarația legii, terenul în litigiu făcând parte din plaja Mării Negre și fiind bun proprietate publică, înregistrat în Inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că titlul de proprietate publică nu este suficient în dovedirea calității procesuale active, cu toate că includerea terenului în domeniul privat al Municipiului Constanța s-a realizat prin preluarea bunului fără temei legal de la adevăratul proprietar, în baza unui titlu care nu justifică dobândirea legală a dreptului de proprietate privată, la dosar nefiind depusă hotărârea de Guvern care să aprobe trecerea terenului din domeniul public al statului în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale. Simpla inventariere a terenului litigios în domeniul privat al Municipiului Constanța, realizată printr-o hotărâre adoptată de către Consiliul local, nu poate justifica apartenența acestuia la domeniul privat, bunul fiind inalienabil, ca urmare a utilității publice, astfel cum prevede art. 136 alin. (4) din Constituție. Instanța de apel a statuat că declarația legii nu este suficientă pentru a constitui titlu de proprietate, reținând că absența inventarierii bunului la domeniul public poate fi un indiciu că terenul nu ar constitui, în realitate, plaja mării, aceasta putând fi explicația pentru care, până în prezent, bunul nu a fost inventariat în domeniul public. Acest argument vine în contradicție cu concluziile expertizei în sensul că bunul revendicat reprezintă plaja mării, în ciuda antropizării zonei. Instanța de apel a justificat nevoia de delimitare a bunului litigios prin raportare la prevederile H.G. nr. 564/2004 și ale art. 8 alin. (3) din Metodologie, conform cărora delimitarea fizică a plajei se stabilește după identificarea componentelor geomorfologice. Imputând reclamanților că nu au reușit să arate cum au identificat suprafața de teren revendicată, prin raportare la Anexa nr. 12 din H.G. nr. 1705/2006 (în condițiile în care în aceasta este menționată suprafața totală de 216,6 ha, ce reprezintă "plajă cu destinație turistică", nu suprafața de 537 mp), instanța de apel a reținut că la dosar nu au fost depuse documente din care să rezulte că inventarierea acestei suprafețe s-a efectuat în baza unor delimitări ale domeniului public, în baza metodologiei elaborate de către autoritatea cu atribuții în domeniu și al lucrărilor efectuate pe baza datelor colectate, necesare pentru delimitare, potrivit procedurii impuse de art. 19 din H.G. nr. 546/2004. Aceste argumente ale instanței de apel vin în contradicție cu art. 859 alin. (1) din C. civ., conform căruia modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate publică al statului asupra bunurilor de la alin. (1) este legea. Plaja Mării Negre a fost stabilită ca făcând parte exclusiv din domeniul public al statului, atât prin art. 136 alin. (3) din Constituție, cât și prin legi organice (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 286 alin. (2) din Codul administrativ). Instanța de apel a reținut eronat că inventarierea bunurilor din domeniul public al statului trebuie să se efectueze pe baza unor delimitări ale domeniului public. Inventarierea este o procedură anterioară delimitării. Delimitarea este o operațiune administrativă, iar parcurgerea sau nu a acestei proceduri nu este esențială în tranșarea unui litigiu în revendicare, întrucât delimitarea nu poate schimba caracterul unui bun ce aparține, conform legii, domeniului public. A aprecia că imobilul nu este în domeniul public al statului, prin raportare doar la neefectuarea procedurii administrative de delimitare, echivalează cu o încălcare flagrantă a prevederilor Constituției, C. civ., Legii nr. 213/1998, Legii Apelor

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, cu cheltuieli de judecată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport. Prin încheierea din 13 noiembrie 2025, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile și a fixat termen, în ședință publică, în vederea soluționării. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând ambele recursuri, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte le va admite, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, la aceeași curte de apel, pentru următoarele considerente de drept: Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 501 din C. proc. civ., întrucât nu a respectat obligațiile trasate prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Potrivit prevederilor art. 501 din C. proc. civ., "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul" (alin. (1), iar "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată" (alin. (3). Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel nu a nesocotit aceste dispoziții legale, ci, atunci când a procedat la rejudecarea apelurilor, a ținut seama de limitele casării, stabilite prin decizia nr. 1862 din 18 septembrie 2024. Astfel, prin această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de către reclamanți, a casat decizia civilă nr. 273/C din 8 decembrie 2022 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, reținând incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât decizia recurată cuprinde numai considerente străine de natura cauzei, din pricina confuziei pe care instanța de apel a realizat-o, în mod constant, cu privire la imobilul revendicat, raportându-se, în mod greșit, la faleza Mării Negre, în loc de plaja litoralului românesc. La finalul deciziei de casare, instanța de recurs a arătat următoarele: "Înalta Curte mai reține că, deși printr-un motiv comun de recurs, Statul și A.N.A.R.-A.B.A.D.L. au pus în discuție, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nelegalitatea deciziei din apel din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 136 alin. (3) din Constituție, ale art. 858 din C. civ., ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, ale Legii nr. 213/1998, ale O.U.G. nr. 202/2002, ale H.G. nr. 546/2004 și H.G. nr. 1705/2006 - față de pretinderea exhibării unui titlu de proprietate în contra unei declarații a legii, pretinderea unei delimitări materiale a bunului, prin realizarea bazei bornate și întocmirea cadastrului litoralului, față de caracterul exclusiv al proprietății publice a statului cât privește plaja Mării Negre ori față de refuzul stabilirii naturii bunului litigios (pe baza expertizei judiciare ce a stabilit că terenul constituie plajă a mării) - aceste aspecte nu se mai impun examinate pentru soluționarea recursului, ci urmează a fi avute în vedere de către instanța de trimitere, cu prilejul rejudecării cauzei în apel. Pe de o parte, motivul întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. impune și singur soluția casării deciziei, iar, pe de altă parte, examinarea completă a acestor critici nu poate avea loc înaintea lămuririi tuturor împrejurărilor de fapt ale cauzei, începând de la tipul/natura bunului revendicat." Prin decizia recurată, plecând de la limitele casării stabilite prin decizia nr. 1862 din 18 septembrie 2024, instanța de apel a constatat, sub un prim aspect, că, prin cererea introductivă, s-a menționat că terenul revendicat, în suprafață de 537 mp, situat în stațiunea Mamaia-Zona Cazino Sud, este plajă a litoralului românesc, împrejurare ce a fost confirmată și prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specializarea geologie, întocmit în primă instanță. Sub un al doilea aspect, instanța de apel a arătat că, în analiza excepției lipsei calității procesuale active, va avea în vedere, conform dispozițiilor ar. 501 din C. proc. civ., și motivele de recurs ce nu au fost analizate prin decizia nr. 1862 din 18 septembrie 2024, referitoare la pretinderea exhibării unui titlu de proprietate în contra unei declarații a legii, pretinderea unei delimitări materiale a bunului și refuzul stabilirii în naturii bunului litigios. Contrar susținerii recurentei-reclamante, se constată că, la paginile 5-11 ale deciziei recurate, instanța de apel a analizat inclusiv aceste aspecte, însă din perspectiva excepției lipsei calității procesuale active, nu a fondului raportului juridic litigios. Referitor la analiza legalității hotărârilor adoptate de către Consiliul Local al Municipiului Constanța, instanța de apel a reținut, în mod corect, că excepția de nelegalitate, invocată de reclamantă, nu se mai impune a fi dezlegată, din moment ce acțiunea a fost soluționată prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active, fără a se ajunge la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părți. În considerarea celor expuse, nu se poate reține că instanța de apel ar fi nesocotit prevederile art. 501 din C. proc. civ., astfel că nu este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În altă ordine de idei, ambii recurenți-reclamanți au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că, atunci când a admis excepția lipsei calității procesuale active, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 136 alin. (3) din Constituție, ale art. 858 din C. civ., ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, ale Legii nr. 213/1998, O.U.G. nr. 202/2002, H.G. nr. 546/2004 și H.G nr. 1705/2006. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este fondat, ceea ce conduce la casarea deciziei recurate și trimiterea apelurilor, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, pentru considerentele de drept ce vor fi expuse în continuare. Preliminar, se reține că litigiul are ca obiect revendicarea terenului în suprafață de 537 mp, situat în stațiunea Mamaia-Zona Cazino Sud, nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x Municipiul Constanța, în legătură cu care reclamanții au afirmat că se află în proprietatea publică a statului și în administrarea A.N.A.R.-A.B.A.D.L. Referitor la regimul imobilului revendicat, instanța de apel a reținut că, prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specializarea geologie, întocmit în primă instanță, a fost identificat amplasamentul terenului revendicat și s-a constatat că întreaga suprafață de 537 mp reprezintă plaja litoralului românesc și a Mării Negre. Din cuprinsul acestui raport de expertiză, instanța de apel a mai reținut că terenul revendicat prezintă caracterul geomorfologic de plajă, că se află în sectorul morfologic al plajei superioare, în ciuda antropizării zonei, că este supus factorilor naturali care creează relieful litoral (dune de nisip, dar și înaintarea liniei valurilor în timpul furtunilor extreme) și că pe teren nu au fost edificate construcții cu caracter permanent până în anii 2005-2006. Poziția geografică și structura morfologică a terenului în litigiu, care determină regimul său juridic de bun aflat în domeniul public, fiind stabilite printr-un raport de expertiză tehnică judiciară, nu pot fi reapreciate în recurs, întrucât stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanțelor de fond. Ca atare, tinând cont de elementele specifice situației de fapt, reținute de către instanțele de fond în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, Înalta Curte va pleca, în exercitarea controlului de legalitate, de la realitatea că terenul în suprafață de 537 mp, ce face obiectul acțiunii în revendicare, reprezintă plaja mării, care este definită, la pct. 44 din anexa la Legea apelor nr. 107/1996, drept întindere plată la țărmul mării, acoperită cu nisip sau cu pietriș, care, în zona de țărm a mării, reprezintă o prelungire a platformei continentale. Este de menționat că natura de plajă a terenului revendicat a fost avută în vedere și de către instanța de apel, împrejurare ce rezultă nu doar din ansamblul considerentelor, ci și din redarea, la paginile 5-6 ale deciziei, a dispozițiilor art. 5 alin. (1) și alin. (2) teza I din Legea nr. 18/1991, ale art. 136 alin. (3) din Constituția României, ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, ale pct. I.3 din anexa Legii nr. 213/1998, ale pct. 3 din anexa nr. 2 la O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, ale art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 9 din O.U.G. nr. 202/2002, ale art. 8, art. 9, art. 11, art. 12 și art. 19 din Metodologia pentru delimitarea domeniului public al statului în zona costieră, aprobată prin H.G. nr. 564/2004. Având a analiza criticile de nelegalitate invocate de ambii recurenți, Înalta Curte constată că argumentele pe care se sprijină soluția instanței de apel privind admiterea excepției lipsei calității procesuale active sunt, în sinteză, următoarele: - aspectul de care depinde analiza acțiunii în revendicare este dovedirea de către reclamanți a apartenenței terenului la domeniul public al statului, sarcina probei revenind reclamantului, potrivit art. 249 din C. proc. civ. - deși legea constituie instrumentul juridic prin care se poate determina a priori apartenența unui bun la domeniul public al statului, exercitarea dreptului de proprietate publică și a dreptului de administrare implică identificarea limitelor bunului imobil supus acestui regim, în raport cu bunurile învecinate, aflate sub alt regim de proprietate, dispozițiile art. 860 alin. (2) din C. civ. fiind relevante; - cerința identificării naturii bunurilor aflate sub acest regim și a întinderii limitelor lor este reglementată prin acte normative, care stabilesc o procedură de identificare, delimitare și de măsurare a imobilelor, fiind asigurate, în acest mod, inventarierea bunurilor din domeniul public al statului și publicitatea erga omnes; - prin H.G. nr. 149/2016, a fost inventariat, ca aparținând domeniului public al statului, un teren în suprafață totală de 216,6 ha, denumit "plajă cu destinație turistică, județul Constanța", însă la dosar nu s-a depus nicio dovadă care să ateste că terenul revendicat ar fi inclus în această suprafață inventariată; - plaja mării constituie domeniu public al statului, însă în cauză se problema delimitării domeniului public al statului față de terenurile adiacente; - procedura de delimitare, stabilită prin O.U.G. nr. 202/2002 și H.G. nr. 546/2004, nu a fost efectuată până în prezent, iar o atare omisiune nu este lipsită de relevanță, ci reprezintă un aspect pe care instanța îl poate lua în considerare la analiza faptului dacă terenul respectiv este sau nu parte a plajei mării; absența inventarierii poate fi un indiciu că terenul nu constituie, în realitate, plaja mării, aceasta putând fi explicația faptului că nu a fost inventariat în domeniul public; - reținând relevanța dispozițiilor legale privind procedura de delimitare a bunurilor proprietate publică, cât și faptul că terenul revendicat se regăsește într-o zonă de plajă în regim construit, era necesar ca reclamanții să dovedească limitele bunului imobil supus regimului dreptului de proprietate publică; - din analiza dispozițiilor O.U.G. nr. 202/2002 și ale H.G. nr. 546/2004, reiese că stabilirea regimului juridic al terenului revendicat nu este posibilă printr-o expertiză judiciară realizată în cauza de față, fiind necesară procedura de delimitare a domeniului public în zona costieră, ținându-se seama de mai multe criterii, conform art. 8 alin. (3) din Metodologia pentru delimitarea domeniului public al statului în zona costieră, aprobată prin H.G. nr. 564/2004; - stabilirea limitelor între cele două tipuri de proprietăți nu poate face obiectul analizei în cadrul acțiunii în revendicare, care implică deposedarea titularului de bunul revendicat, fapt nerealizat în speță, în condițiile, în care, astfel cum rezultă din procesul-verbal din 12 noiembrie 2013, terenul a fost la dispoziția administrației publice locale; întrucât, pe baza mijloacelor de probă administrate, nu au rezultat limitele imobilului supus regimului dreptului de proprietate publică, nu poate prevala analiza existenței/inexistenței titlului de proprietate al pârâților. În acord cu susținerile ambilor reclamanți-reclamanți, Înalta Curte constată că raționamentul logico-juridic al instanței de apel, care a fundamentat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, este nelegal, fiind rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 858 din C. civ., "proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege". Conform prevederilor art. 859 din C. civ.: "(1) Constituie obiect exclusiv al proprietății publice bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite prin lege organică. (2) Celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege". Coroborând aceste dispoziții legale, se reține că declarația expresă a legii determină delimitarea domeniului public restrâns al statului, format din bunuri obiect exclusiv al proprietății publice, în timp ce, în cazul celorlalte bunuri care fac parte din domeniul public (extins) al statului sau al unităților administrativ-teritoriale ori din domeniul privat al acestora, cu privire la care nu există declarația expresă a legii, ele aparțin proprietății publice, cu condiția să fi fost dobândite prin unul din modurile prevăzute la art. 863 din C. civ. Ca atare, în cazul bunurilor expres prevăzute ca făcând parte din domeniul public al statului, fie prin Constituția României, fie prin legi organice, declarația legii reprezintă un mod primar de dobândire a dreptului de proprietate. În acest sens, potrivit art. 5 din Legea nr. 18/1991 (lege preconstituțională): "(1) Aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public. (2) Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public." Conform art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, "bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice". La nivel infraconstituțional, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică (forma în vigoare la data introducerii acțiunii) prevede că "domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) (în prezent, art. 136 alin. (3) - n.n.) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege". O.G. nr. 57/2009 privind Codul administrativ, care a abrogat parțial Legea nr. 213/1998, cuprinde, în art. 286 alin. (2), aceeași soluție legislativă: "Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituție, din cele prevăzute în anexa nr. 2, precum și din alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public național". Prin urmare, potrivit legii organice, se identifică trei categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public: i) bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituția României; ii) bunurile stabilite în anexa la Legea nr. 213/2018 sau în anexa nr. 2 la Codul administrativ; iii) orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și au fost dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Referitor la imobilul revendicat în cauză, se constată că plaja mării este prevăzută, în mod expres, ca făcând obiectul exclusiv al proprietății publice a statului, în acest sens fiind prevederile art. 136 alin. (3) din Constituția României, anexa la Legea nr. 213/2018 și anexa nr. 2 la O.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, precum și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996. Ca atare, modul de dobândire a dreptului de proprietate publică al statului asupra plajei mării este legea însăși (declarația legii), concluzie la care a ajuns și instanța de apel, nefiind formulate critici de recurs sub acest aspect. Însă, continuând raționamentul juridic, instanța de apel a reținut relevanța dispozițiilor legale privind procedura administrativă de delimitare a bunurilor proprietate publică, precum și faptul că terenul revendicat se află într-o zonă de plajă în regim construit, context în care a apreciat că reclamanții trebuiau să dovedească limitele bunului imobil supus regimului dreptului de proprietate publică. Constatând că procedura administrativă de delimitare a domeniului public în zona costieră, stabilită prin O.U.G. nr. 202/2002 și H.G. nr. 546/2004, nu a fost efectuată, instanța de apel a apreciat că stabilirea regimului juridic al terenului revendicat nu este posibilă printr-o expertiză tehnică judiciară (o atare expertiză s-a efectuat, de altfel, în primă instanță) și că stabilirea limitelor terenului litigios nu poate face obiectul analizei în cadrul acțiunii în revendicare. În acord cu susținerile ambilor recurenți-reclamanți, Înalta Curte constată că acest raționament al instanței de apel este unul nelegal, întrucât, atât timp cât, potrivit celor expuse anterior, plaja mării face obiectul exclusiv al proprietății publice a statului și este inclusă în domeniul public al statului (includere atestată scriptic la poziția MF 64001 din Anexa 12 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului), rezultă că determinantă în cauză nu este încadrarea terenului litigios în suprafață de 216,6 ha, denumită "plajă cu destinație turistică, județul Constanța", ci luarea în considerare a naturii terenului de plajă a mării, confirmată prin raportul de expertiză tehnică judiciară și reținută, ca atare, chiar de către instanța de apel. Or, odată ce a fost stabilită această natură a terenului, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în fața instanțelor de fond, devin incidente normele juridice antemenționate, care îi circumscriu terenului revendicat regimul juridic de bun proprietate publică a statului, factorul antropic nefiind în măsură să-i modifice natura juridică. Cu alte cuvinte, natura terenului de plajă a mării atrage, în mod automat, regimul juridic al proprietății publice a statului, în condițiile în care prevederile constituționale și legale precitate nu disting sub aspectul determinării localizării și limitelor imobilului, singura cerință instituită de ansamblul normelor juridice enunțate fiind aceea ca terenul să constituie plajă a mării, devenind aplicabilă regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă). Din această perspectivă, nu poate fi acceptată interpretarea potrivit căreia, prin declarația legii, s-ar institui doar aptitudinea bunului de a fi cuprins în domeniul public al statului, întrucât o atare interpretare ar conduce la negarea dreptului de proprietate publică al statului, în substanța sa. În acest context, devine lipsită de relevanță, în silogismul juridic al cauzei, împrejurarea reținută de către instanța de apel, și anume neefectuarea, până la acest moment, a procedurii administrative de delimitare, stabilite prin O.U.G. nr. 202/2002 și H.G. nr. 546/2004, pentru a se verifica dacă terenul litigios, în urma stabilirii limitelor sale, face parte din suprafață totală a plajei de 216,6 ha. Este de subliniat că regimul bunurilor proprietate publică nu poate depinde de diligența sau operativitatea unor autorități sau instituții publice în efectuarea operațiunilor de delimitare sau inventariere. Plajele mării sunt bunuri care fac, în mod exclusiv, obiectul proprietății publice, indiferent de conduita diligentă sau neglijentă a autorităților sau instituților statului. Cu alte cuvinte, natura bunului de plajă a mării este, per se, aptă să atragă, în temeiul legii (ope legis), regimul juridic de domenialitate publică și existența dreptului de proprietate publică al statului, care să fie opus celui exhibat de intimații-pârâți, în cadrul operațiunii juridice de comparare a titlurilor de proprietate, specifice acțiunii în revendicare. Este adevărat, după cum a reținut și instanța de apel, că inventarierea nu reprezintă un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate publică, însă, atât timp cât s-a stabilit deja, prin probele administrate în fața instanțelor de fond, apartenența terenului revendicat la domeniul public al statului, prin prisma naturii sale (plajă), atunci inventarierea realizată prin H.G. nr. 1705/2006 reprezintă și o materializare scriptică a dreptului de proprietate publică al statului. În ce privește Metodologia pentru delimitarea domeniului public al statului în zona costieră din anul 2004, aprobată prin H.G. nr. 546/2004, aceasta stabilește operațiunile tehnice necesare pentru delimitarea domeniului public al statului din zona costieră, însă niciuna dintre dispozițiile sale, inclusiv cele reținute de către instanța de apel în cuprinsul deciziei recurate, nu impune caracterul prealabil al acestei operațiuni de delimitare, în raport cu momentul stabilirii apartenenței unui astfel de bun la domeniul public al statului. Dimpotrivă, art. 12 din Metodologie impune actualizarea situației la fiecare 5 ani, prevedere care este logică, întrucât, cel puțin asupra plajei mării, acționează un proces dinamic de evoluție naturală, ce face posibilă extinderea, dar și restrângerea suprafeței deja inventariate. De altfel, inclusiv prevederile H.G. nr. 1705/2006 permit actualizarea inventarului bunurilor din domeniul public al statului, ceea ce echivalează, din punct de vedere juridic, cu posibilitatea identificării altor bunuri domeniale și includerea lor ulterioară în acest inventar administrativ. În consecință, Înalta Curte reține că, în privința bunurilor a căror apartenență la domeniul public al statului este stabilită în mod expres prin lege, recunoașterea dreptului de proprietate publică a statului nu este condiționată de realizarea, în prealabil, a operațiunilor de identificare, delimitare și măsurare, fiind necesară și suficientă doar verificarea naturii bunului, adică a destinației sale publice. Chiar dacă, prin ipoteză, terenul litigios nu ar face parte din suprafața de plajă menționată la poziția MF 64001 din Anexa nr. 12 la H.G. nr. 1705/2006 - aspect care nu poate face obiect de analiză în recurs, dat fiind caracterul său pur factual -, stabilirea naturii de plajă a imobilului revendicat, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate deja în cauză, este suficientă pentru a determina recunoașterea dreptului de proprietate publică al statului. În considerarea celor expuse, sunt lipsite de relevanță juridică, în economia juridică a cauzei, împrejurările reținute de instanța de apel în motivarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active, și anume că nu s-a probat dacă terenul revendicat se include în suprafața totală de 216,6 ha, inventariată prin H.G. nr. 149/2016, că nu s-a efectuat procedura administrativă de delimitare, stabilită prin O.U.G. nr. 202/2002 și H.G. nr. 546/2004, că zona în care se află terenul este antropizată (are regim construit) sau că limitele bunului imobil nu au fost identificate în cadrul unei proceduri administrative prealabile. În acest context, rezultă că instanța de apel a realizat o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material, esențială pentru soluționarea corectă a excepției lipsei calității procesuale active fiind valorificarea împrejurării că, potrivit mijloacelor de probă administrate în cauză, terenul revendicat reprezintă plajă a mării, astfel că statul justifică un titlu de proprietate publică. Prin urmare, este nelegală soluția de admitere a excepției lipsei calității prcesuale active, invocată de către intimații-pârâți din perspectiva lipsei unui titlu de proprietate al statului asupra terenului în litigiu, astfel că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, care urmează să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de către părți, conform regulilor specifice acțiunii în revendicare imobiliară. În raport cu aceste considerente de drept, constatând că este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către ambii recurenți-reclamanți, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., va admite ambele recursuri, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza, spre rejudecarea apelurilor, la aceeași curte de apel.