Decizia nr. 603/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția I civilă în data de 21.07.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, a chemat în judecată în calitate de pârâți pe A., B., C., D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâților A., B. și C. la plata sumei de 873.993 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat de către aceștia, în calitate de reprezentanți ai societății E. S.R.L., prin faptele pentru care au fost cercetați în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba Iulia și pentru care au fost trimiși în judecată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Hunedoara; obligarea pârâților la plata obligațiilor accesorii aferente debitului conform art. 173 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală începând cu data de 11.10.2011 și până la data plății efective a prejudiciului; obligarea pârâtei D. la plata sumei de 76.857 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat de către aceasta, în calitate de reprezentant al societății E. S.R.L., prin faptele pentru care a fost cercetată în dosarul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba Iulia și pentru care a fost trimisă în judecată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Hunedoara; obligarea pârâtei D. la plata obligațiilor accesorii aferente debitului conform art. 173 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală începând cu data de 17.11.2012 și până la data plății efective a prejudiciului. În drept, a invocat dispozițiile art. 1.349 și art. 1.357 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., precum și dispozițiile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen.

Sentința pronunțată de Tribunalul Hunedoara Prin sentința nr. 1630/2024 din 25.07.2024, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâți; a respins acțiunea.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia Prin decizia nr. 1850/2025 din 05.06.2025, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a anulat-o, și rejudecând, cu evocarea fondului, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea unicului motiv de casare invocat, recurentul a arătat că împotriva intimaților, în calitate de reprezentanți ai societăților E. S.R.L. și E. S.R.L., s-au efectuat cercetări în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Serviciul Teritorial Alba Iulia, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, întrucât s-a constatat că aceste societăți au reținut sume reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, pe care nu le-au vărsat în termen de cel mult 30 de zile de la scadență la bugetul general consolidat. În continuare, a arătat că, prin sentința penală nr. 76/10.06.2021, Tribunalul Hunedoara a dispus achitarea inculpaților, soluția fiind întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., întrucât în Monitorul Oficial nr. 495/06.07.2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale a României nr. 363/07.05.2015, prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 din Legea nr. 241/2005. Prin urmare, arată că a fost deschisă calea formulării acțiunii civile prevăzute de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. împotriva pârâților, motivat de faptul că, deși împotriva acestora nu se mai poate continua procesul penal, faptele săvârșite, în calitate de reprezentanți ai societăților E. S.R.L. și E. S.R.L., subzistă, prin aceea că sumele constând în impozite și taxe cu reținere la sursă au rămas neachitate. Așadar, din probațiunea administrată a rezultat că toate cercetările penale au fost efectuate cu privire la intimați, astfel că vinovăția pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală le revine acestora, formularea acțiunii civile în pretenții împotriva lor fiind determinată de dispozițiile Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. Raportat la cele reținute de instanța de apel, în sensul că nu a fost făcută dovada prejudiciului imputat pârâților și că reclamantul nu se poate prevala de înscrisuri care provin chiar de la organele sale de control, recurentul a arătat că, prin acțiunea formulată, s-a solicitat atragerea răspunderii foștilor administratori ai societăților anterior indicate, întrucât aceștia nu au respectat obligația de a vira bugetului general consolidat creanțele fiscale cu reținere la sursă datorate. Arată că aceste contribuții și impozite cu reținere la sursă rezultă din declarațiile privind obligațiile de plată către bugetul general consolidat întocmite conform legii și înregistrate la organele fiscale chiar de către contribuabili. Sumele de plată au fost individualizate prin declarațiile 112, privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate, care au fost depuse la organele fiscale competente de societățile indicate mai sus și prin deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii emise de organul fiscal pentru neplata la termenul scadent a debitelor declarate. Stabilirea creanțelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare și a creanțelor fiscale. Potrivit art. 93 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, creanțele fiscale se stabilesc prin declarație de impunere, în condițiile art. 95 alin. (4) și art. 102 alin. (2). Declarația de impunere, întocmită potrivit art. 102 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia. De asemenea, potrivit aceluiași text de lege, în declarația de impunere, contribuabilul/plătitorul trebuie să calculeze cuantumul obligației fiscale, dacă acest lucru este prevăzut de lege. Aceste dispoziții legale au fost cuprinse și în Titlul V - Declarația fiscală, la art. 81 și urm., din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data săvârșirii faptelor. Astfel, potrivit art. 85 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4); b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri. Așadar, întrucât declarațiile din care rezultă suma pentru care a fost formulată cererea de constituire ca parte civilă din dosarul penal au fost întocmite de către contribuabili, arată că în cauză este probată atât existența, cât și întinderea prejudiciului. Mai mult, arată că prejudiciul a cărui reparare o solicită este individualizat și prin decizii referitoare la obligații fiscale accesorii comunicate contribuabililor, care constituie titluri de creanță și care au fost emise în conformitate cu dispozițiile O.G. nr. 92/2003. De asemenea, arată că împotriva acestor decizii contribuabilii aveau posibilitatea de a formula contestație la organul emitent, însă nu au uzat de această cale de atac. Așadar, întrucât declarațiile din care rezultă suma pentru care a fost formulată cererea de constituire ca parte civilă au fost întocmite chiar de către contribuabili, arată că în cauză este probată atât existența, cât și întinderea prejudiciului. În consecință, arată că a făcut dovada prejudiciului imputat intimaților chiar cu înscrisuri care provin de la societățile administrate de pârâți sau de la organele sale de control, înscrisuri care constituie, potrivit legislației fiscale, titluri de creanță. Or, în situația prezentată de instanța de apel, partea civilă din dosarul penal, căreia nu i s-a soluționat acțiunea civilă în cadrul procesului penal, ar fi obligată să aducă și alte probe cu privire la existența și întinderea prejudiciului imputat pârâților, chiar dacă, potrivit legislației fiscale, înscrisurile prezentate fac dovada existenței și întinderii prejudiciului. A mai precizat recurentul și că intimații nu au contestat existența și întinderea prejudiciului nici în fața instanței penale și nici în fața instanței civile, învestite cu soluționarea prezentei acțiuni. Mai mult, aceleași titluri de creanță fiscală au stat la baza formulării cererilor de admitere a creanțelor în dosarele având ca obiect procedura insolvenței societăților E. S.R.L. și E. S.R.L., aceste sume fiind înscrise în tabelele de creanțe, fără ca părțile acelor dosare să fi contestat existența sau întinderea lor. Astfel, a menționat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea civilă cu privire la prejudiciu, acesta fiind cert, precum și că întinderea obligațiilor fiscale accesorii urmează a se determina la data plății efective. Rezultă, așadar, din analizarea considerentelor hotărârii atacate, că instanța de apel s-a mărginit la a considera că reclamantul-apelant nu a dovedit pretențiile în fața instanței civile, neputându-se prevala de înscrisuri care provin chiar de la organele sale de control, fără a avea în vedere că aceste înscrisuri au, potrivit legii fiscale, valoarea unor titluri de creanță sau a unor titluri executorii, necontestate de niciuna dintre părțile intimate.

Apărări formulate în cauză - La 14.09.2025, în termenul legal, intimata-pârâtă D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata a arătat că în mod corect s-a dispus respingerea acțiunii, de către instanța de apel, reținându-se că reclamantul nu se poate prevala de înscrisuri care provin de la organele sale de control. Astfel, a precizat că aceste înscrisuri nu pot substitui probele obiective necesare dovedirii prejudiciului, declarațiile fiscale depuse neputând fi primite, nefiind elocvente, iar rapoartele de control nu pot fi folosite ca mijloace de probă, acestea fiind excluse din probațiune și de către instanța penală, în dosarul nr. x/2015. A menționat, totodată, că obligațiile fiscale aparțin exclusiv societății E. S.R.L., în raport cu bugetul de stat și nu sunt în sarcina administratorului, cu atât mai mult cu cât nu a deținut niciodată faptic această calitate, ci doar scriptic, formal. Așa cum a reținut instanța penală, cu putere de lucru judecat, după administrarea unui amplu probatoriu, nu intimata a condus niciodată faptic această societate, ci intimatul-pârât A.. A arătat și că nu a participat la desfășurarea activității societăților, nu a luat decizii legate de administrare și nu a beneficiat de dividende. Solicitarea reclamantului este inadmisibilă și sunt aspectul sumelor datorate bugetului general consolidat al statului, cu privire la reținerile la sursă, raportat la prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, pentru care instanța penală a dispus o soluție de achitare, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., având în vedere decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale, ce echivalează cu o dezincriminare a faptei. - La 14.09.2025, în termenul legal, intimatul-pârât C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A menționat intimatul că reclamantul s-a limitat la a depune înscrisuri provenite de la propriile organe de control, documente care nu au valoarea unor probe independente, obiective. Instanța penală a stabilit cu putere de lucru judecat că deciziile de administrare au fost luate exclusiv de intimatul A., în timp ce intimatul C. a avut doar o calitate formală, scriptică. În temeiul art. 28 C. proc. pen. și art. 430 C. proc. civ., considerentele deciziilor penale definitive au efect obligatoriu în fața instanțelor civile cu privire la existența sau inexistența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Așadar, arată că nu se poate reține răspunderea sa civilă pentru obligațiile fiscale ce revin exclusiv societății E. S.R.L.. Precizează și că prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale, astfel că nu se mai poate angaja răspunderea penală sau civilă a sa pentru rețineri la sursă, fapt ce echivalează cu o dezincriminare. - La 15.10.2025, în termenul legal, recurentul a depus răspuns la întâmpinări, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimaților-pârâti D. și C., precum și admiterea căii de atac formulate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, pentru următoarele considerente: Invocând nelegalitatea deciziei atacate, recurentul a susținut că soluția de respingere, ca nefondată, a acțiunii în atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților-pârâți este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 81-84, cuprinse în Titlul V, cu denumirea "Declarația fiscală", și a prevederilor art. 85, din Titlul VI, intitulat "Stabilirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat", din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, act normativ în vigoare la data săvârșirii faptelor imputate intimaților (2007- septembrie 2011), în condițiile în care instanța anterioară a reținut imposibilitatea reclamantului de "a se prevala de înscrisuri care provin chiar de la organele sale de control", iar, astfel, a neîndeplinirii cerinței existenței prejudiciului, în condițiile art. 998-999 C. civ. de la 1864. Critica recurentului, subsumabilă atât tezei de casare prevăzute de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cât și celei de la pct. 5 al aceluiași articol, din moment ce aduce în discuție inclusiv aspecte relative la admisibilitatea și, corelativ, la valoarea de titluri de creanță a actelor de control ale organelor de inspecție fiscală, iar, astfel, la nesocotirea formelor de procedură în calea de atac anterioară, este întemeiată având în vedere contextul de ansamblu al cauzei. Astfel, se constată că, în litigiul pendinte, recurentul a dedus judecății acțiunea civilă alăturată acțiunii penale în dosarul penal nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, lăsată nesoluționată, conform art. 25 alin. (5) C. proc. pen., ca urmare a achitării intimaților (inculpați în respectiva pricină), prin sentința penală nr. 76/10.06.2021 a Tribunalului Hunedoara (dosar nr. x/2015), soluție menținută prin decizia penală nr. 742/20.09.2023 a Curții de Apel Alba Iulia, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., respectiv "fapta nu este prevăzută de legea penală". Nesoluționarea acțiunii civile, potrivit constatărilor instanței penale, s-a impus în raport cu soluția de achitare a inculpaților sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005, ca urmare a declarării neconstituționalității acestei norme de drept penal, prin decizia nr. 363/2015 a Curții Constituționale, și a lipsei intervenției legiuitorului în legătură cu conținutul infracțiunii incriminate prin respectiva normă de drept. Relevantă, din perspectiva analizată, este, așadar, constituirea reclamantului ca parte civilă, la data de 10.08.2015, în dosarul penal menționat, solicitând, în acest sens, obligarea pârâților, inter alia, la plata sumei de 873.993 RON datorată de societatea E. S.R.L. și a sumei de 76.857 RON datorată de societatea E. S.R.L., cauză în care pârâții au fost cercetați sub aspectul săvârșirii de fapte ilicite ce au avut drept consecință nevirarea la bugetul public, de către societățile pe care le administrau, a sumelor datorate cu titlu de obligații fiscale și prejudicierea statului astfel, prin neîncasarea acestora. Stabilind că în mod greșit s-a reținut, de către tribunal, că răspunderea pârâților poate fi angajată doar prin intermediul căilor speciale reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, iar nu și pe tărâm delictual, instanța de prim control judiciar, procedând la judecarea cauzei cu evocarea fondului, ca efect al admiterii apelului reclamantului, a dispus respingerea acțiunii, constatând lipsa dovedirii existenței prejudiciului, de către reclamant, prin intermediul unui probatoriu adecvat. Se constată că, în mod incoerent și contradictoriu, instanța de apel reține, cu ocazia stabilirii admisibilității acțiunii, incidența dezlegărilor date prin decizia nr. 17/05.10.2015 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, conform cărora, în cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute de Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală, pentru ca ulterior, cu prilejul examinării cauzei pe fond, să omită cercetarea efectivă a înscrisurilor de natură fiscală de care se prevalează reclamantul în justificarea pretenției formulate. Or, în acord cu cele arătate anterior, cât și cu dezlegările date prin decizia nr. 7/15.07.2018 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (prin care s-a stabilit competența instanțelor civile de a soluționa acest tip de acțiuni, în valorificarea unei creanțe fiscale), instanța anterioară era ținută a aplica dispozițiile legale din materia dreptului fiscal, pentru a statua asupra caracterului ilicit al faptei și, după caz, asupra întinderii prejudiciului a cărui reparare se solicită prin angajarea răspunderii civile delictuale a administratorilor cărora li se impută săvârșirea de fapte ilicite ce au avut drept consecință nevirarea la bugetul de stat a sumelor reprezentând obligația fiscală principală și cele accesorii acesteia. Aceleași repere au fost consacrate și de către instanța de contencios constituțional în decizia sa nr. 867/2021, prin care s-a reținut că, particular acestui tip de cauze penale, având ca obiect infracțiunea de evaziune fiscală, este faptul că soluționarea laturii civile se realizează ținându-se cont de dispozițiile Codului de procedură fiscală, iar nu (doar) de dispozițiile C. civ. (par. 50), respectiv că persoana vătămată, care este întotdeauna statul (par. 48), hotărăște cu privire la cadrul procesual de realizare a pretențiilor sale, fie sesizând instanța civilă, fie alăturând acțiunea civilă acțiunii penale (par. 46). În considerarea celor ce preced, reiese, așadar, cu evidență, că atât instanța penală, cu prilejul examinării laturii civile, dar și jurisdicția civilă, învestită cu soluționarea acțiunii civile nesoluționate în procesul penal, prin care statul solicită repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat printr-o faptă ilicită ce a avut drept consecință nevirarea sumelor reprezentând obligația fiscală principală și/sau obligațiile fiscale accesorii datorate bugetului public, au a aplica reglementările fiscale în considerarea regulii de interpretare logică specialia generalibus derogant. Ca atare, dat fiind caracterul derogatoriu de la dreptul comun al normelor care reglementează obligațiile fiscale reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă, în mod greșit nu s-a conferit eficiență, de către instanța de apel, dispozițiilor art. 85 din O.G. nr. 92/2003, invocate de recurent, care prevăd, în mod expres, că impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel prin declarație fiscală, respectiv prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri, înscrisuri care, fiind deci admisibile, contribuie la determinarea existenței și a întinderii creanței opuse pârâților. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în materie fiscală, revine contribuabilului sarcina de a dovedi actele și faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate organului fiscal, conform dispozițiilor art. 65 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003. Tot astfel, referindu-se la forța probantă a documentelor justificative și a evidențelor contabile ale contribuabilului, dispozițiile art. 64 din același act normativ prevăd, în mod expres, că aceste înscrisuri constituie probe la stabilirea bazei de impunere. De altfel, subsumat principiului loialității administrării probelor, aceeași este și situația "oricărui element de fapt care servește la constatarea unei stări de fapt fiscale, inclusiv înregistrări audiovideo, date și informații aflate în orice mediu de stocare, precum și alte mijloace materiale de probă, care nu sunt interzise de lege", în conformitate cu prevederile art. 49 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003. Astfel fiind, învestite cu soluționarea unui raport juridic fiscal, instanțele civile nu pot ignora regulile specifice privind demonstrarea existenței creanțelor fiscale, astfel cum sunt reglementate de Codul de procedură fiscală, întrucât acestea dau expresie unui regim juridic derogatoriu, justificat de natura juridică specială a acestora. În egală măsură, nici împrejurarea înscrierii recurentului la masa credală a societăților E. S.R.L. și E. S.R.L., aflate în faliment, cu creanța pretinsă, în litigiul pendinte, intimaților, nu este aptă a contura o altă concluzie. Aceasta întrucât, în termenii art. 998-999 C. civ. de la 1864, răspunderea civilă delictuală este guvernată de principiul reparării integrale a prejudiciului. Or, inexistența prejudiciului, ca o condiție de angajare a răspunderii civile delictuale, nu se confundă cu inexistența prejudiciului, ca urmare a reparării integrale, din moment ce, în primul caz, inexistența prejudiciului împiedică angajarea răspunderii civile delictuale, în timp ce, în cel de-al doilea, răspunderea civilă a fost angajată, însă prejudiciul nu mai există, în sensul că nu mai este actual, pentru că a fost acoperit, în integralitate, de debitor. Este motivul pentru care aspectul urmăririi creanțelor și în procedura colectivă nu poate constitui decât un reper subsecvent analizei referitoare la îndeplinirea condițiilor legale de angajare a răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților: existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate și a vinovăției. Dimpotrivă, dovada înscrierii la masa credală cu aceleași creanțe demonstrează existența titlurilor în baza cărora s-a făcut o asemenea înscriere a dreptului de valorificat, fără să se dovedească, în același timp, recuperarea creanțelor în procedura menționată. Astfel, în absența statuării, în prealabil, cu privire la reținerea acestor cerințe, nu se pune problema reparării, nici integrale și nici parțiale, a prejudiciului. De altfel, în analiza condițiilor răspunderii delictuale, instanța de trimitere poate avea în vedere și probele administrate în cadrul dosarului penal, neexistând vreun impediment legal în valorificarea unor astfel de mijloace probatorii, cu atât mai mult cu cât acestea au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, reclamantul indicând, în mod expres, că "aspectele cu privire la săvârșirea faptei, la autorii faptei, la vinovăție și prejudiciu au fost stabilite de organele de cercetare penală pe baza probelor de la dosar" și făcând trimitere, în mod constant, pe parcursul litigiului la judecata realizată în pricina penală. Această posibilitate este, de altfel, expres reglementată de dispozițiile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora "persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile." Ca atare, de vreme ce recurentul a sesizat organele judiciare penale și s-a constituit parte civilă cu suma pretinsă ca reprezentând prejudiciu rezultat de săvârșirea infracțiunii, revine instanței de rejudecare sarcina de a stabili subzistența, compunerea și întinderea prejudiciului inclusiv prin raportare la cele reținute în procesul penal, din moment ce, prin norma anterior evocată, se prevede, în mod expres, posibilitatea ca probele administrate în cursul procesului penal să poată fi folosite, direct și nemijloc, în fața instanței civile, conform celor deja arătate. Cu toate acestea, aptitudinea instanței civile de a folosi probele administrate în cursul procesului penal nu se confundă cu autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței civile. Referindu-se la acest aspect, Curtea Constituțională a reținut, în decizia sa nr. 219/02.06.2020, la paragrafele 23-24, că singura legătură stabilită, la nivelul efectelor juridice, între acțiunea penală și acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este cea prevăzută la art. 28 din C. proc. pen.. Conform alin. (1) teza întâi al articolului anterior menționat, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar, conform alin. (2) al aceluiași articol, hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Trebuie reținut că, potrivit art. 28 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen., instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Coroborând această ultimă dispoziție procesuală penală cu aspectele expuse anterior, instanța de contencios constituțional a constatat că pronunțarea unei hotărâri judecătorești de achitare, ca urmare a unei decizii de admitere, prin care se constată neconstituționalitatea unei norme penale de incriminare - decizie ale cărei efecte sunt similare legii penale de dezincriminare -, nu obligă instanța civilă în ceea ce privește existența prejudiciului sau a vinovăției autorului faptei ilicite, constatate conform legii civile. Această concluzie se impune indiferent de momentul intervenirii efectelor deciziei Curții Constituționale în cauza dedusă judecății, respectiv dacă aceasta intervine pe parcursul procesului penal, fiind astfel direct aplicată de către organele judiciare, sau ulterior pronunțării unei hotărâri judecătorești de condamnare, aspect ce implică formularea unei cereri de revizuire, conform art. 453 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. Drept urmare, dezincriminarea faptei penale, printr-o decizie de admitere a unei excepții de neconstituționalitate, înlătură răspunderea penală a persoanei, nu și angajarea răspunderii sale delictuale. Astfel, învestită fiind cu soluționarea acțiunii nesoluționate de instanța penală printr-o hotărâre definitivă de achitare, instanța civilă nu este ținută de constatările din jurisdicția penală cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei, conform art. 28 alin. (1) teza finală C. proc. pen. și poate folosi probele administrate în cursul procesului penal, potrivit art. 27 alin. (2) din același cod. În consecință, se va constata că, omițând împrejurarea că acțiunea în atragerea răspunderii delictuale a intimaților, dedusă judecății în prezenta pricină, implica, potrivit celor expuse anterior, luarea în considerare a normelor de drept fiscal și invalidând, din perspectiva efectelor juridice proprii, actele de natură fiscală de care se prevalează recurentul, instanța de apel a nesocotit regulile procedurale în materie, ce dau expresie unui regim juridic derogatoriu, specific acestor raporturi juridice. Ca atare, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, recursul va fi admis și văzând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., precum și art. 497 C. proc. civ., decizia va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. La reluarea judecății, se va ține seama, conform art. 501 C. proc. civ., de dezlegările în drept date prin prezenta decizie în privința normelor care guvernează regimul juridic specific obligațiilor de natură fiscală, instanța de trimitere urmând a statua, în cazul reținerii răspunderii delictuale, asupra întinderii prejudiciului ținând cont, în egală măsură, de prevederile, cu caracter general, din materia răspunderii delictuale prevăzute de C. civ. de la 1864, răspundere ce constituie temeiul juridic al acțiunii.