Decizia nr. 594/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 04.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pe pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, pe calea contestației împotriva Deciziei de compensare nr. 46223/21.02.2022 emise de aceasta, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună modificarea deciziei de compensare în sensul majorării numărului de puncte corespunzător caracteristicilor terenului în suprafață de 1,54 ha ce face obiectul dosarului de despăgubiri nr. x/27.04.2021, constituit în baza sentinței nr. 7010/26.06.2019 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia nr. 676/09.06.2020 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, precum și actualizarea sumelor de bani cu indicele de inflație și acordarea dobânzii legale penalizatoare, de la data emiterii deciziei de compensare (21.02.2022) și până la data plății efective, respectiv a emiterii fiecărui titlu de plată pe perioada celor 5 ani.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința nr. 742/30.05.2023, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis contestația formulată de reclamanți, a modificat în parte Decizia de compensare nr. 46223/21.02.2022, în sensul că a stabilit numărul punctelor de compensare ce se vor acorda reclamanților ca fiind de 11.002.966 puncte, stabilite conform raportului de expertiză întocmit în cauză de către expertul E.; a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților de actualizare a sumelor de bani cu indicele de inflație și de acordare a dobânzii legale penalizatoare de la data emiterii deciziei de compensare și până la data plății efective.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 201A/11.03.2025, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca neutilă, proba cu expertiză solicitată de reclamanți; a respins, ca nefondat, apelul principal al pârâtei împotriva sentinței; a respins, ca nefondat, apelul incident al reclamanților împotriva sentinței; a luat act că reclamanții și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții. Recurenții-reclamanți au invocat greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.535 alin. (1) și art. 1.357 alin. (1) C. civ., în condițiile în care fundamentul solicitării acestor despăgubiri se regăsește în fapta imputabilă și prejudiciabilă a intimatei-pârâte, de a fi subevaluat cuantumul despăgubirilor cuvenite recurenților și, implicit, de a nu fi emis decizia de compensare pe această sumă. Corelarea despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite cu evoluția valorii imobilelor care fac obiectul unor astfel de pretenții reprezintă o expresie a principiului echității înscris în art. 2 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, nicidecum o compensație pentru întârzierea la plată a acestor sume, astfel cum a reținut curtea de apel. Împrejurarea că determinarea despăgubirilor datorate persoanelor îndreptățite se face prin corelarea acestora cu evoluția valorii imobilelor, înscrisă în grilele notariale, reprezintă doar un criteriu de evaluare/determinare a întinderii, ce a fost stabilit de legiuitor prin Legea nr. 165/2013, fără legătură cu moneda în care se face plata sau fapta culpabilă a intimatei. De asemenea, împrejurarea că, de-a lungul timpului, a existat o evoluție a modalității de raportare la grilă nu poate schimba cauza pretențiilor recurenților, fundamentate pe culpa intimatei, care a subevaluat despăgubirile, fapt care i-a plasat în situația de a nu le încasa la data cuvenită. Astfel, ceea ce interesează prezenta cauză este mai puțin modalitatea de determinare a despăgubirilor - grilele notariale sau valoarea de piață -, ci faptul că intimata-parată nu a acordat sumele cuvenite recurenților prin decizia de compensare nr. 46223/21.02.2022. Au precizat recurenții că subevaluarea despăgubirilor ce li se cuvin este evidentă, în condițiile în care prin decizia de compensare s-a stabilit o valoare a despăgubirilor de 4.136.818 puncte, în timp ce prin raportul de evaluare efectuat în cauză s-a stabilit și acordat, de către prima instanță, un număr de 11.002.996 puncte. Totodată, au arătat că diminuarea despăgubirilor s-a făcut prin aplicarea unor corecții negative nejustificate, ținând cont de faptul că un teren arabil oricum nu dispune de utilități și de drum public modernizat, fiind suficientă aplicarea corecției pentru teren arabil la valoarea înscrisă în grila pentru anul anterior celui în care a fost emisă decizia de compensare. Aceasta modalitate de calcul a despăgubirilor, de către intimata-pârâtă, reprezintă o abordare constantă, pe care o practică în pofida faptului că, prin hotărârile pronunțate de instanțe în aceste dosare, respectivele corecții au fost înlăturate, intimata-pârâtă fiind nevoită să acorde diferențele de bani admise de instanță, situație ivită încă din anul 2013, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013. În consecință, în decursul a peste 12 ani de practică în evaluarea proprietăților nu se mai poate discuta decât despre o vădită rea-credință a intimatei în aplicarea prevederilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, privitoare la calcularea despăgubirilor, "în considerarea caracteristicilor imobilelor și a categoriei de folosință la data preluării imobilului", menționând, totodată, că intimata este un profesionist, fiind o instituție specializată în soluționarea dosarelor de reconstituire a dreptului de proprietate privată și reparație patrimonială. Astfel, arată că modalitatea de stabilire a unor despăgubiri nu se poate confunda cu beneficiul nerealizat (lucrum cessans), ce a fost invocat de recurenți, izvorât din fapta intimatei-parate și prezumat de legiuitor, în conformitate cu prevederile art. 1.385 alin. (3) și art. 1.535 C. civ., la nivelul dobânzii legale. De asemenea, au precizat și că, potrivit principiilor generale, repararea prejudiciului creditorului generat de neplata la scadență presupune și actualizarea sumelor plătite de cel care a fost lipsit de acestea prin raportare la indicele de inflație. Au mai menționat recurenții și că instanța de apel a făcut o greșită apreciere a prevederilor cuprinse în Legea nr. 165/2013 când a reținut că aceasta reprezintă o lege specială, care nu vizează și acordarea actualizării sau a dobânzilor legale. Or, reglementarea în legea specială a unor situații de subevaluare ar fi înfrânt tocmai scopul pentru care norma a fost edictată, prezumându-se buna-credință în aplicarea principiilor. În concluzie, arată că legea specială nu exclude de la aplicare prevederile C. civ. și a altor legi, în considerarea cauzei juridice cu care au învestit instanțele.

Apărări formulate în cauză La 11 august 2025, intimata-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În dezvoltarea excepției invocate, intimata-pârâtă a arătat că susținerile recurenților-reclamanți nu se încadrează în dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Totodată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea cererii de recurs, indicând faptul că deciziile de compensare pot fi valorificate chiar și în situația în care beneficiarii contestă cuantumul despăgubirilor. De asemenea, a precizat că recurenții tind, cu rea-credință, la a obține o sumă mai mare decât cea deja acordată în cauză, în condițiile în care au încasat despăgubirile cuvenite. A mai arătat și că nici în cuprinsul Legii nr. 247/2005, care a reglementat regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, nu au existat dispoziții legale referitoare la plata sumelor pretinse de recurenți. Mai mult, nici cadrul legal actual, stabilit de Legea nr. 165/2013, nu reglementează acordarea dobânzii legale asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire prin deciziile emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. A precizat, totodată, că obligația Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății, corelativă deciziei emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, este asimilată unei obligații de a face, respectiv obligației de a emite un titlu de plată. În acest context, a menționat că nu se poate solicita actualizarea cu rata inflației sau acordarea dobânzii legale, întrucât aceste accesorii pot purta numai asupra unei creanțe bănești. Totodată, având în vedere că toate obligațiile stabilite în sarcina sa și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietății au fost îndeplinite, a arătat că nu se impune acordarea de sume penalizatoare. La 2 martie 2026, recurenții-reclamanți au depus o cerere de renunțare la calea de atac a recursului declarat în cauză. La 24 martie 2026, intimata-pârâtă a depus note scrise, prin care a menționat că este de acord cu solicitarea reclamanților, de renunțare la judecata recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând, cu prioritate, incidentul renunțării la judecata recursului de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține următoarele: Anterior termenului de judecată stabilit în cauză, respectiv, la 2 martie 2026, recurenții-reclamanți au depus o cerere prin care au indicat, în mod expres, că înțeleg să renunțe la judecata recursului pe care l-au formulat împotriva deciziei nr. 201A din 11 martie 2025 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Cu privire la manifestarea de voință a recurenților-reclamanți, în sensul renunțării la calea de atac a recursului, se reține că, în virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, părțile pot determina nu doar existența procesului, respectiv declanșarea acestuia, ci au și libertatea de a-i pune capăt. Astfel, potrivit art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri". Prin urmare, renunțarea la judecata unei căi de atac reprezintă un act procedural de dispoziție permis părților în procesul civil. În acest sens sunt și dispozițiile art. 463 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre". Așadar, manifestarea de voință a recurenților-reclamanți privind renunțarea la judecata căii extraordinare de atac a recursului, în sensul achiesării la decizia nr. 201A din 11 martie 2025 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reprezintă un act de dispoziție al acestora, care nu poate fi supus cenzurii instanței de judecată. Dat fiind faptul că cererea de renunțare la judecata căii de atac a recursului, astfel cum a fost formulată, se înscrie în limitele disponibilității procesului civil, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării unei cauze, având în vedere, deopotrivă, și stadiul în care se află procesul, Înalta Curte, în temeiul art. 463 C. proc. civ., urmează să ia act de renunțarea la judecata recursului declarat de reclamanți în prezenta cauză.