Decizia nr. 593/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești la 17.09.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Municipiul Onești, prin primar, a chemat în judecată pârâtele A. ale Sindicatelor din România și Casa de Cultură a Sindicatelor Onești, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: 1. obligarea pârâtelor să lase grabnic în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului Municipiul Onești, în calitate de proprietar tabular, imobilul Casa de Cultură a Sindicatelor Onești, situat în municipiul Onești, județul Bacău, în suprafață desfășurată de 5.595 mp și terenul aferent în suprafață măsurată de 2.090 mp, intabulate în Cartea Funciară nr. x a UAT Onești, libere de orice sarcini; 2. obligarea pârâtelor, în solidar, la achitarea de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea daunelor aduse imobilului, calculată ca obligație pentru reparațiile care erau necesare pentru a menține bunul în stare corespunzătoare de întrebuințare pe toată durata ocupării, conform destinației stabilite prin uz, și a căror nerealizare a avut drept consecință directă deteriorări însemnate și degradarea elementelor de construcție a imobilului, actualizată cu dobânda legală; 3. obligarea pârâtelor, în solidar, la achitarea de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunului proprietate publică - clădire Casa de Cultură Onești, în suprafață desfășurată de 5.595 mp, calculată la valoarea prețului închirierii imobilului-clădire, stabilită conform Studiului de Piață aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 199 din 29.11.2019 la suma de 8,2 RON/mp/lună, respectiv conform Studiului de Piață Actualizat aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 122 din 29.06.2020, la suma de 8,11 RON/mp/lună, pentru perioada 25.01.2018 și până la predarea efectivă a clădirii proprietate publică, la care se adaugă majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere în cuantumul prevăzut de Codul de procedură fiscală aplicabil în această perioadă; 4. obligarea pârâtelor, în solidar, la achitarea de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunului proprietate publică - teren aferent Casei de Cultură Onești, în suprafață măsurată de 2.090 mp, calculată la valoarea taxei anuale de ocupare loc public stabilită de consiliul local, respectiv la suma de 2 RON/mp/zi, pentru anul 2018, conform HCL nr. 189/27.12.2017, la suma de 0,5 RON/mp/zi pentru anul 2019, conform HCL nr. 202/13.12.2018 și la suma de 0,35 RON/mp/zi pentru anul 2020, conform HCL nr. 216/23.12.2019, taxă aplicabilă pentru perioada 25.01.2018 și până la data executării efective a obligației de a preda terenul și construcțiile edificate pe acesta, libere de orice sarcini, la care se adaugă majorări de întârziere, dobânzi și penalități de întârziere în cuantumul prevăzut de Codul de procedură fiscală aplicabil în această perioadă; 5. obligarea pârâtelor, în solidar, la achitarea de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea tuturor drepturilor patrimoniale încasate de la terți și înregistrate în contabilitatea pârâtelor cu titlul de chirie sau sub alte titluri de folosință ca urmare a exploatării fără drept a clădirii Casa de Cultură Onești, în temeiul principiului îmbogățirii fără justă cauză, conform art. 1.345 C. civ., calculate începând cu data de 25.01.2018 și până la data executării efective a obligației de predare, actualizate cu dobânda legală. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 136 din Constituția României, art. 3 alin. (4), art. 4, art. 6 alin. (1) și art. 21, respectiv pct. 5 din Capitolul III al Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, forma în vigoare la data emiterii HCL nr. 82/2014, art. 550, art. 861, art. 1.349, art. 1.357, art. 1.522 și art. 1.788 C. civ. Pârâtele A. ale Sindicatelor din România și Casa de Cultură a Sindicatelor Onești au formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care au solicitat, în principal: 1. Să se constatate că A. este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului-construcție Casa de Cultură a Sindicatelor din Onești, situat în mun. Onești, str. x, jud. Bacău;

Să se constate că A. este titulara unui drept real de folosință asupra terenului în suprafață de aproximativ 4.200 mp aferent Casei de Cultură a Sindicatelor din Onești;

Să se dispună rectificarea cărții funciare nr. x a mun. Onești în sensul radierii dreptului de proprietate al Municipiului Onești asupra construcției Casa de cultură având nr. cadastral x și intabulării dreptului de proprietate în favoarea A., precum și în sensul înscrierii dreptului real de folosință asupra terenului pe care aceasta este edificată, în suprafață de 4.200 mp. În subsidiar, în situația în care va fi respinsă cererea reconvențională formulată pe cale principală, să se constate că A. a dobândit, ca efect al uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra Casei de Cultură a Sindicatelor din Onești situată în Onești, str. x, jud. Bacău, în suprafață de 5.595 mp și asupra terenului în suprafață de aproximativ 4.200 mp aferent acestuia. De asemenea, pârâtele au formulat și cerere de arătare a titularului dreptului, prin care au solicitat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra terenului aferent Casei de Cultură a Sindicatelor din Onești, în suprafață de 4.200 mp, cu privire la care Municipiul Onești pretinde că are un drept de proprietate. Prin sentința nr. 880/06.05.2021, Judecătoria Onești a declinat competența de soluționare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 în favoarea Tribunalului Bacău. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău în data de 25.05.2021. Prin încheierea din 12.05.2022 Tribunalul Bacău, secția I civilă s-a pronunțat asupra unora dintre excepțiile invocate prin întâmpinările formulate în cauză, unind cu fondul excepția inadmisibilității capetelor 1 și 2 ale cererii reconvenționale. Prin încheierea din 20.01.2023, Tribunalul Bacău, secția I civilă a dispus disjungerea capetelor nr. 2, 3, 4, 5 ale acțiunii introductive de primul capăt al acesteia, pentru considerentele prezentate în cuprinsul încheierii, rămânând învestită, în cadrul prezentului dosar, cu soluționarea primului capăt de cerere, având ca obiect revendicare și a cererii reconvenționale promovate de pârâte. 2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bacău Prin sentința nr. 108/15.02.2023, Tribunalul Bacău, secția I civilă a admis acțiunea și le-a obligat pe pârâtele A. și Casa de Cultură a Sindicatelor Onești să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul Casa de Cultura a Sindicatelor Onești, situat in mun. Onești, str. x, jud. Bacău și terenul aferent, în suprafață de 2.090 mp, intabulate în cartea funciară nr. x a municipiului Onești. 3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Bacău Prin decizia nr. 474/2025 din 02.07.2025, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul pârâtelor A. și Casa de Cultură a Sindicatelor Onești împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâtele A. și Casa de Cultură a Sindicatelor Onești, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, curții de apel. - Printr-o primă critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat încălcarea, de către instanța anterioară, a prevederilor art. 21 din Legea nr. 213/1998. În dezvoltarea acesteia, menționează că, potrivit acestui text de lege, după inventarierea bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Onești, există obligația transmiterii acestui inventar către Guvernul României pentru ca, prin hotărâre de Guvern, să se ateste apartenența acestui bun la domeniul public local al municipiului Onești. Arată, astfel, că și în ipoteza în care s-ar considera că HCL nr. 82/2014 a fost adoptată legal, aceasta tot nu este suficientă pentru a fi invocată în sprijinul dobândirii dreptului de proprietate, neexistând o hotărâre de Guvern care să ateste apartenența Casei de Cultură a Sindicatelor și a terenului aferent la domeniul public al municipiului Onești. Precizează, în acest sens, și că municipiul Onești a mai inventariat, în 1999, bunul în domeniul său public, procedura fiind finalizată prin adoptarea H.G. nr. 1347/2001, act normativ retras în parte, prin H.G. nr. 1497/2003, în ceea ce privește Casa de Cultură a Sindicatelor Onești, poziția fiind abrogată. Afirmă, în continuare, că acest act administrativ nu a fost contestat de către intimatul-reclamant, astfel încât acesta se află în circuitul civil și produce efecte. Deci, în momentul de față, există în același timp, HCL nr. 82/2014, prin care intimatul-reclamant a inventariat, în patrimoniul său, Casa de Cultură a Sindicatelor Onești, fără a fi confirmată prin hotărâre de Guvern, potrivit legii, și H.G. nr. 1497/2003, act administrativ cu forță juridică superioară, care afirmă că același bun nu se află inventariat în domeniul public local. Așadar, în absența existenței unei hotărâri de Guvern care să ateste domeniul public al municipiului Onești, astfel cum acesta a fost inventariat prin HCL nr. 82/2014, acest din urmă act administrativ, chiar și legal, nu este suficient pentru a fi indicat în sprijinul pretinsului drept de proprietate. Mai arată și că o astfel de hotărâre de Guvern, care să confirme HCL nr. 82/2014, nici nu poate fi obținută, atât timp cât există H.G. nr. 1497/2003, necontestat, care atestă că bunul nu aparține domeniului public al municipiului Onești. - Printr-o altă critică, întemeiată pe același motiv de recurs, pârâtele au invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a normelor de drept material privind dobândirea dreptului de proprietate, respectiv art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și a art. 858 și 863 C. civ., întrucât, înainte de a putea fi inventariat în domeniul public local, un bun trebuie să fie proprietatea unității administrativ teritoriale, indicând, în acest sens, și că HCL nr. 82/2014 nu reprezintă titlu de proprietate. Astfel, arată că și în situația în care HCL nr. 82/2014 ar fi fost confirmată printr-o hotărâre de Guvern, aceste acte administrative tot nu ar fi fost suficiente pentru a pretinde dobândirea dreptului de proprietate. În acest sens, arată, referindu-se la prevederile art. 3 alin. (1) și art. 4 din Legea nr. 213/1998, că procedura de inventariere este o operațiune administrativă care trebuie, în mod obligatoriu, precedată de dobândirea legală a bunurilor. În continuare, menționează că modurile de dobândire a dreptului de proprietate sunt prevăzute în mod expres de lege, sens în care face trimitere la prevederile art. 858 și art. 859 alin. (2) C. civ., precum și la art. 286 alin. (1) și art. 355 din Codul administrativ. Mai arată și că dispozițiile art. 863 C. civ. reglementează, în mod expres, cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, în timp ce art. 557 alin. (1) C. civ. reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate privată. Precizează, astfel, că din toate aceste dispozițiile legale reiese că pentru toate bunurile care aparțin domeniului public al statului sau unităților administrativ-teritoriale este necesar să fie îndeplinită condiția prealabilă a dobândirii lor printr-unul din mijloacele prevăzute de lege. Toate aceste bunuri, care aparțin domeniului public, sunt de interes sau de uz public, dar este necesar ca statul sau unitățile administrativ-teritoriale să le fi dobândit prin mijloacele prevăzute de lege, cele două condiții fiind cumulative. Deci, doar pentru bunurile care aparțin unităților administrativ-teritoriale se poate atesta apartenența la domeniul public al acestora. Însă, pentru a aparține unității administrativ-teritoriale, bunul trebuie să fi fost dobândit de aceasta printr-unul din modurile de dobândire prevăzute de lege. Arată, totodată, că această concluzie transpare și din prevederile art. 289 alin. (6) din Codul administrativ, care stabilesc că hotărârea de inventariere a bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unității administrativ-teritoriale va fi însoțită, sub sancțiunea nulității, de acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Or, arată că HCL nr. 82/2014 nu este însoțită de niciun document doveditor al dreptului de proprietate, dat fiind că acesta nu există, astfel că hotărârea menționată nu poate constitui titlu de proprietate, chiar dacă legalitatea sa a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, pronunțată, însă, într-un dosar în care nu au figurat, în calitate de părți, recurentele. Drept urmare, solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru ca acțiunea în revendicare să fie analizată prin raportare la faptul că HCL nr. 82/2014 nu reprezintă titlu de proprietate. - Printr-o altă susținere, întemeiată, de asemenea, pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și a art. 858 și art. 863 C. civ. și prin aceea că dispozițiile din Legea nr. 213/1998 nu reprezintă legea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate. Menționează că în mod eronat a reținut instanța de apel că intimatul-reclamant ar fi dobândit bunul în temeiul legii, respectiv al art. 3 alin. (4), al art. 6 alin. (1) și al art. 21, respectiv al pct. 5 din Cap. III din Legea nr. 213/1998. Arată, astfel, că instanța de prim control judiciar nu a realizat o analiză a acestor dispoziții normative, pentru a stabili că ele reprezintă legea, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, ci a considerat că în dosarul nr. x/2014 s-ar fi stabilit deja că, în baza acestor prevederi, deci prin efectul legii, municipiul Onești ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra bunurilor în litigiu. Dincolo de faptul acest aspect nu a fost stabilit în dosarul nr. x/2014 și că el nu li s-ar opune cu autoritate de lucru judecat, recurentele afirmă că în mod greșit a considerat instanța anterioară faptul că dispozițiile art. 3 alin. (4) și pct. 5 din Cap. III din Legea nr. 213/1998 ar constitui titlul de proprietate al municipiului Onești. Astfel, după ce art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 arată că toate bunurile care aparțin domeniului public al statului sau unității administrativ-teritoriale trebuie să fi fost dobândite în mod legal, printr-unul de modurile prevăzute de lege, legiuitorul arată, în următoarele alineate, bunurile care aparțin domeniului public al statului, al județelor și al comunelor, orașelor și municipiilor. În continuare, Anexa la Legea nr. 213/1998 debutează cu mențiunea că "Enumerarea din prezenta anexă are un caracter exemplificativ", iar Capitolul III, pct. 5, la care face referire instanța de apel, are următorul conținut: "Domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri: (...) 5. terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea." Însă, proprietatea publică, fie că aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale, se dobândește prin unul din mijloacele prevăzute de lege, conform celor expuse anterior. O anexă la lege, în care este prevăzută în mod orientativ și generic componența domeniului public local, nu poate reprezenta un mod de dobândire a dreptului de proprietate, chiar primul articol din anexă referindu-se la faptul că indicarea bunurilor, în cuprinsul său, este una exemplificativă, iar nu limitativă. Faptul că există anumite acte normative (precum Legea nr. 213/1998 sau Codul administrativ) prin care se arată bunurile care se includ în proprietatea publică sau în cea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoriale nu înseamnă că aceste acestea pot fi indicate ca mod de dobândire a proprietății. Capitolul III din anexa Legii nr. 213/1998 nu face decât să delimiteze domeniul public de cel privat, astfel încât anumite bunuri locale să nu poată fi introduse în domeniul privat local, iar ulterior înstrăinate. Însă, pentru ca bunurile să aparțină domeniului public local, ele trebuie să fie dobândite în mod legal, prin unul din modurile prevăzute de lege. Arată, în acest sens, că alin. (2)-(4) ale art. 3 din Legea nr. 213/1998 sunt precedate de alin. (1), în care se arată în mod foarte clar că toate bunurile care aparțin domeniului public și care sunt de uz sau interes public trebuie să fie dobândite printr-unul din mijloacele prevăzute de lege. Altminteri, dacă s-ar aprecia altfel, s-ar ajunge la situația nelegală, în care, spre exemplu, un spital privat, aflat pe raza municipiului Onești, ar aparține municipalității prin natura sa, întrucât și spitalele sunt indicate în pct. 5 din Capitolul III din Anexă, fără ca unitatea administrativ-teritorială să exhibe un titlu de proprietate. Mai mult, instanța de apel nici măcar nu a indicat, în mod expres, care dintre bunurile menționate la Cap. III din Anexă ar fi incidente în prezenta cauză, făcând doar o referire generală la aceste dispoziții legale. Drept urmare, solicită casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru analizarea acțiunii în revendicare pornind de la premisă că aceste dispoziții legale nu reprezintă modul de dobândire al dreptului de proprietate în favoarea intimatului-reclamant. - Printr-o altă critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentele au invocat aplicarea greșită, de către instanța anterioară, a normelor privind autoritatea de lucru judecat. Astfel, au precizat că instanța de apel a reținut în mod eronat că decizia nr. 599/25.03.2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2014, se opune recurentei-pârâte A. cu autoritate de lucru judecat, deși aceasta nu a fost parte în respectivul litigiu, purtat de intimatul-reclamant cu CCS Onești, sucursală a acesteia, care doar administrează bunul în litigiu. Menționează, în acest sens, că respectiva hotărâre judecătorească poate fi invocată doar în privința efectului opozabilității hotărârii judecătorești, ca un simplu fapt juridic. Astfel, recurenta-pârâtă poate aduce orice argumente și probe în litigiul pendinte pentru a dovedi contrariul, din moment ce nu a fost parte în acea cauză, iar probatoriul administrat în respectivul dosar nu a putut fi combătut de aceasta. Precizează că hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior au autoritate de lucru judecat doar în raport cu părțile între care s-a purtat acesta, ca urmare a faptului că cele dezlegate în acel proces sunt rezultatul susținerilor și probatoriului administrat de părțile respective, cu privire la care terții nu au putut formula argumente proprii și propune dovezi. Or, din considerentele instanței de apel reiese că aceasta, încălcând normele din materia instituției autorității de lucru judecat, a eficientizat respectivele hotărâri judecătorești. Astfel, arată că se impune analiza acțiunii în revendicare și a cererii reconvenționale prin prisma tuturor motivelor invocate, respectiv de a stabili dacă HCL nr. 82/2014 are aptitudinea de a reprezenta titlu de proprietate al intimatului-reclamant, ținând cont, totodată, de inexistența unei hotărâri de Guvern care să o confirme, de a examina dacă intimatul-reclamant se poate prevala de lege, ca modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, precum și de a analiza toate argumentele recurentelor privind preluarea, de către CNSLR, a patrimoniului fostei UGSR, chestiuni rămase în afara verificării instanței anterioare, care s-a rezumat doar la a face trimitere la considerentele respectivei hotărâri judecătorești. Menționează că instanța de apel a nesocotit normele privind autoritatea de lucru judecat și atunci când a stabilit că intimatul-reclamant a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului în temeiul legii. Precizează, în acest sens, că intimatul-reclamant nu a formulat apel principal și nici apel incident împotriva considerentelor primei instanțe prin care se reținuse că pretinsul titlu de proprietate al municipiului Onești îl reprezintă HCL nr. 82/2014, astfel că acestea au intrat sub autoritate de lucru judecat, cu consecința faptului că intimatul-reclamant nu mai putea invoca, iar instanța de apel nu mai putea analiza un alt mod de dobândire a dreptului de proprietate decât cel stabilit de prima instanță. Cu toate acestea, curtea a reținut, cu încălcarea autorității de lucru judecat a considerentelor tribunalului, că modul de dobândire a dreptului de proprietate al acestuia îl constituie legea. În subsidiar, arată recurentele că, în situația în care s-ar aprecia că decizia nr. 599/25.03.2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal se opune cu autoritate de lucru judecat în acest litigiu, aceasta a fost aplicată eronat. Astfel cum rezultă din cuprinsul respectivei hotărâri, instanța de recurs nu a stabilit că legea este modul de dobândire a dreptului de proprietate al municipiului Onești, neexistând niciun considerent în acest sens. Ceea ce a arătat, în schimb, respectiva instanță este că bunul revendicat, prin natura lui, aparține domeniului public, în conformitate cu enumerarea de la pct. 5 al Cap. III din Anexa Legii nr. 213/1998. Astfel, în situația în care bunul este dobândit potrivit modurilor de prevăzute de lege și este, deci, în patrimoniul municipiului Onești, atunci acesta face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, prin natura lui. Deci, chiar dacă natura Casei de Cultură a Sindicatelor Onești ar atrage apartenența acesteia la domeniul public, atât timp cât bunul nu aparține unității administrativ-teritoriale, nu este suficient să se invoce natura sa și să se concluzioneze că dispozițiile pct. 5 al Cap. III din Anexa Legii nr. 213/1998 reprezintă titlul de proprietate al acesteia. - Printr-o ultimă critică, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentele au invocat încălcarea, de către instanța de apel, a principiului disponibilității și a prevederilor art. 1.851, art. 1.865 și art. 1.868 C. civ. în privința capătului subsidiar privind dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune. Susțin, în dezvoltarea acesteia, că atunci când a analizat caracterul util al posesiei asupra terenului, instanța a plecat de la premisa că folosința terenului ar fi fost dobândită de autorul recurentelor, UGSR, de la Statul Român, ceea ce ar conduce la ideea că posesia nu s-a făcut sub nume de proprietar, fiind o simplă detenție. Însă, instanța de apel nu poate, pe de o parte, să respingă capătul principal de cerere pentru că recurentele nu ar fi făcut dovada că CNSLR a preluat patrimoniul de la fosta UGSR, iar, pe de altă parte, să invoce dreptul de folosință dobândit de fosta UGSR, dar nepreluat de CNSLR și de A. ale Sindicatelor din România, pentru a susține că posesia nu a fost sub nume de proprietar Precizează, în acest sens, că, odată înlăturate, argumentele privind preluarea patrimoniului nu mai pot fi invocate de instanța de apel atunci când analizează uzucapiunea. Mai arată și că, deși au menționat, în mod expres, că această solicitare este susținută doar în subsidiar, în măsura în care se va considera că A. ale Sindicatelor din România nu a dobândit dreptul de proprietate și dreptul de folosință în temeiul înscrisurilor și susținerilor invocate, în calitate de continuator al fostei UGSR (fără a se prevala de posesia exercitată de UGSR în temeiul dreptului de folosință, ci doar de posesia exercitată ulterior, de la CNSLR), instanța de apel a analizat acest capăt de cerere cu ignorarea solicitării formulate, încălcând, astfel, principiul disponibilității. Pe cale de consecință, arată că se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, și pentru ca examinarea acestui capăt de cerere să se realizeze pornind de la analiza posesiei începute de CNSLR în anul 1990, fără a se avea în vedere folosința pe care a avut-o fosta UGSR în temeiul dreptului de folosință. Arată, de asemenea, că folosința exercitată de UGSR s-a făcut pentru sine, iar nu pentru Statul Român. Totodată, eventualele aspecte referitoare la dobândirea dreptului de folosință de către UGSR sunt aplicabile doar terenului, nu și construcției, iar instanța de apel nu a verificat aceste aspecte. Mai susțin și că instanța de apel, stabilind că posesia recurentelor a fost întreruptă, a aplicat în mod greșit art. 1.865 și art. 1.868 C. civ., din moment ce sentința nr. 1769/30.09.2020 a Judecătoriei Onești nu este definitivă, soluționarea apelului fiind suspendată până al judecarea definitivă a prezentei pricini, iar recurentele nu au fost evacuate din imobil. Mai mult, cum în respectivul dosar nu se analizează dreptul de proprietate pretins de intimatul-reclamant, acțiunea introductivă formulată în acel proces nu are aptitudinea de a întrerupe prescripția achizitivă.

Apărări formulate în cauză - Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În dezvoltarea excepției nulității recursului, intimatul-reclamant a precizat că recurentele-pârâte nu au arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, raportat la considerentele acesteia, ci au reluat criticile de fapt formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat. Pe fondul recursului, a menționat că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea normelor de drept material. În acest sens, a arătat că prin decizia nr. 599/25.03.2016 a Curții de Apel Bacău s-a reținut cu autoritate de lucru judecat că imobilul în litigiu "face parte parte din domeniul public, conform destinației, în raport cu dispozițiile art. 3 alin. (4), art. 6, alin. (1) și art. 21, respectiv pct. 5 din Cap. III al Legii nr. 213/1998." Potrivit art. 554 alin. (1) C. civ., bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, dacă au fost legal dobândite de către acestea. Teza I a primului alineat al art. 554 C. civ. reglementează, așadar, criteriile de determinare a bunurilor proprietate publică, impunându-se în acest sens determinarea prin lege și destinația bunurilor, care nu poate fi alta decât uzul sau utilitatea publică. Or, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, respectiv potrivit art. 861 C. civ., bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, în acord cu prevederile art. 136 alin. (4) din Constituție. În prezent, municipiul Onești, în calitate de proprietar de drept, are consolidat dreptul de proprietate publică asupra Casei de Cultură din municipiul Onești, județul Bacău și a terenului aferent, imobilul fiind înscris în Cartea Funciară nr. x/UAT Onești. Referitor la modul de dobândire a proprietății publice a unității administrativ-teritoriale asupra imobilelor ce fac obiectul prezentului dosar, arată că, prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România nr. 785/12.10.1965, s-a aprobat exproprierea și trecerea în proprietatea statului și în administrarea întreprinderii de Stat din orașul Gheorghe Gheorgiu Dej, de sub îndrumarea și Controlul Ministerului Industriei și Chimiei, terenul în suprafață de 2,92 ha, în scopul executării lucrărilor de construcții a unei Case de Cultură și a unui hotel în orașul Gheorghe Gheorghiu Dej, terenul urmând a rămâne în administrarea municipiului. Astfel, prin H.G. nr. 1705/2006, cu modificările și completările ulterioare, a fost aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Municipiul Onești și-a aprobat inventarul bunurilor din domeniul public al unității administrative-teritoriale, fiind atestat prin H.G. nr. 1347/2001, cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. Prin H.G. nr. 1497/2003 s-a dispus abrogarea poziției 233 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1347/2001, fără a se specifica cui i s-a atribuit dreptul de proprietate al acestui imobil. În urma abrogării poziției nr. 233 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1347/2001, în absența existenței unor titluri de proprietate opozabile terților, s-a constatat că acesta face parte din domeniul public al unității administrativ-teritoriale, conform destinației, în raport cu dispozițiile art. 3 alin. (4), art. 6 alin. (1) și art. 21, respectiv pct. 5 din Cap. III al Legii nr. 213/1998, fiind imobil dobândit prin lege. Imobilul în cauză nu a fost declarat prin lege de uz sau de interes național, iar la art. 29 alin. (9) din Legea nr. 18/1991 se prevede că acele construcții destinate unei utilizări sociale sau culturale trec fără plată, în regim de drept public, în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor și în administrarea primăriilor. De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) din același act normativ: "Terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate privată sau al altor drepturi reale, având ca titulari persoane fizice sau juridice, ori pot aparține domeniului public sau domeniului privat", iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, "Terenurile din domeniul public sunt cele afectate unei utilități publice". Ca atare, întrucât clădirea și terenul aferente Casei de Cultură Onești nu au fost declarate prin lege de uz sau de interes național și nu figurau în domeniul public al statului, Consiliul local Onești a adoptat HCL nr. 82/18.06.2014, prin care acestea au fost declarate ca aparținând domeniului public de interes local, iar, ulterior, a fost adoptată HCL nr. 58/21.03.2019, prin care s-a efectuat înscrierea, în cartea funciară, a dreptului de proprietate al municipiului Onești asupra acestor imobile. Prin decizia nr. 599/25.03.2016 a Curții de Apel Bacău, HCL nr. 82/18.06.2014 a fost menținută, ca fiind legală si temeinică, în considerentele hotărârii fiind dezlegată, cu autoritate de lucru de judecat, apartenența la domeniul public al UAT Onești a celor două imobile. Totodată, a menționat că, în cauză, nu poate fi incidentă dobândirea proprietății de către recurentele-pârâte prin uzucapiune, deoarece, raportat la momentul la care era posibilă începerea termenului de uzucapiune, nu s-a împlinit termenul de 30 de ani prevăzut de lege, perioada dintre 1965-1991 neputând fi luată în considerare, întrucât terenul a fost proprietate de stat, fiind scos din circuitul civil și nesusceptibil de a face obiectul uzucapiunii. De asemenea, A. invocă doar existența unui drept real de folosință asupra terenului, care ar fi fost dobândit de către UGSR prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2353/25.10.1966, însă, din înscrisurile administrate în cauză, nu rezultă nici că acest drept de folosință gratuită s-ar fi transmis în patrimoniul recurentelor. Referitor la motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. C. proc. civ., solicită respingerea acestuia, în primul rând cu luarea în considerare a faptului că, în ceea ce privește presupusa încălcare a principiului disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., recurentele-pârâte prezintă argumente contradictorii. De asemenea, soluția atacată este legală, deoarece instanța a analizat în concret toate elementele supuse analizei sale, de către ambele părți, prin prisma probatoriului complex administrat în cauză. Referitor la motivul de recurs întemeiat, de asemenea, pe pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., raportat la presupusa încălcare a normelor privind autoritatea de lucru judecat, arată că, prin critica formulată, recurenta-pârâtă A. pretinde, de fapt, să i se recunoască posibilitatea ignorării unor acte jurisdicționale intrate în puterea lucrului judecat, ca și cum acestea nu ar exista și fără a demonstra contrariul celor statuate de acestea. - Intimatul-pârât a formulat, la rândul său, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtelor, ca nefondat. Arată că în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond că intimatul-reclamant și-a consolidat dreptul de proprietate publică asupra Casei de Cultură din municipiul Onești și a terenului aferent, începând cu data de 02.04.2019, înscriind imobilul în cartea funciară nr. x Onești. Precizează, totodată, că imobilele în litigiu nu se regăsesc în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public/privat al Statului Român, aspect confirmat și de către Ministerul Finanțelor prin răspunsul la interogatoriu transmis, precum și prin adresa nr. x/04.05.2021 a Direcției de legislație și reglementare în domeniul activelor statului din cadrul Ministerul Finanțelor. Prin H.G. nr. 1497/2003 a fost abrogată poziția 233 din Anexa 3 la H.G. nr. 1347/2001, iar ulterior prin HCL nr. 82/2014, bunul a fost din nou inclus în domeniul public al municipiului Onești. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizându-se criticile deduse judecății, care vizează aspecte de nelegalitate, încadrabile în motivele de casare, contrar susținerii intimatului-reclamant, urmează a se constata caracterul fondat al acestora, în sensul și în limitele următoarelor considerente: - Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susținut că soluția de admitere a acțiunii în revendicare promovată de Municipiul Onești cu privire la imobilul - Casa de Cultură a Sindicatelor Onești și terenul aferent acesteia, în suprafață de 2090 mp - este dată cu aplicare greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1), art. 21 din Legea nr. 213/1998, art. 858 C. civ., art. 863 C. civ., în condițiile în care s-a considerat că reclamantul se prevalează de un titlu de proprietate valabil, reprezentat de o hotărâre de consiliu local, care nu poate concretiza însă, decât o procedură administrativă, de inventariere a bunurilor, aceasta nefiind urmată și confirmată de o hotărâre de Guvern. În plus, înainte de a putea fi inventariat în domeniul public local, un bun trebuie să fi intrat valabil în proprietatea unității administrativ-teritoriale, printr-unul din modurile prevăzute de lege. Sub acest aspect, statuarea asupra legalității HCL nr. 82/2014, de care s-a prevalat reclamantul - conform deciziei nr. 599/2016 a Curții de Apel Bacău - nu poate avea consecințele, pe planul dovedirii dreptului de proprietate, pe care le reține instanța de apel. Într-adevăr, se constată că, promovând acțiunea în revendicare, reclamantul s-a prevalat, în justificarea dreptului de proprietate, de HCL Onești nr. 82/2014, prin care imobilul în litigiu (construcția Casa de Cultură a Sindicatelor Onești și terenul aferent) a fost declarat ca aparținând domeniului public de interes local al municipiului. Anterior, respectiv, în anul 1999, a fost adoptată o altă hotărâre de Consiliu local (nr. 39/1999), prin care același imobil a fost inventariat și inclus în același domeniu public local, apartenența bunului în acest sens fiind atestată prin H.G. nr. 1347/27.10.2001. Această atestare la domeniul public local a fost însă înlăturată prin adoptarea H.G. nr. 1497/18.12.2003, care a abrogat poziția nr. 233 din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1347/2001, privind imobilul în litigiu. În acest context, autoritatea locală a emis o nouă hotărâre de consiliu local (nr. 82/2014), pe care reclamantul a invocat-o drept cauză juridică a dreptului de proprietate în prezenta acțiune în revendicare. Or, așa cum corect susțin recurentele-pârâte, o asemenea hotărâre este un act administrativ care concretizează operațiunea de inventariere a bunurilor ce alcătuiesc domeniul public al unității administrativ-teritoriale și, ca atare, nu poate da naștere decât unei prezumții de apartenență a bunului la domeniul public, nicidecum unei prezumții de proprietate și, cu atât mai mult, nu poate constitui, în sine, dovada dreptului de proprietate (care ar decurge, în acești termeni, dintr-o simplă operațiune administrativă de inventariere). De altfel, această hotărâre de consiliu local n-a fost urmată, contrar dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, de o Hotărâre de Guvern, care să ateste apartenența bunului la domeniul public local. Dimpotrivă, astfel cum s-a arătat anterior, cu privire la o asemenea apartenență a bunului, prin H.G. nr. 1497/2003 a fost anulată includerea Casei de Cultură a Sindicatelor în patrimoniul Municipiului Onești. - În ce privește legalitatea HCL nr. 82/2014, statuată prin decizia nr. 599/2016 a Curții de Apel Bacău, instanța de apel extinde în mod eronat efectele lucrului judecat, considerând că, odată stabilită legalitatea actului administrativ, aceasta ar avea consecințe asupra existenței unui titlu de proprietate valabil. Astfel, în cadrul litigiului anterior, instanța de contencios administrativ a avut de analizat, așa cum se reține în considerentele deciziei nr. 599/2016 a Curții de Apel Bacău, nu o cerere petitorie în cadrul căreia să tranșeze asupra dreptului de proprietate al părților, ci o cerere vizând legalitatea unui act administrativ care inclusese un bun în domeniul public local. Pe acest aspect, s-a reținut în considerentele deciziei menționate, că "declararea, ca atare, a unui bun, ca făcând parte din domeniul public, nu scutește pe titularul domeniului respectiv de a face dovada că bunul a intrat în mod legal în proprietatea sa. Prin urmare, apartenența unui bun la domeniul public implică existența unui titlu legal pe care instanța de judecată urmează să îl verifice". De asemenea, instanța anterioară a făcut referire la actele administrative inițiale de inventariere și atestare a imobilului în domeniul public al Municipiului Bacău, la împrejurarea că prin H.G. nr. 1497/2003 s-a dispus abrogarea poziției nr. 233 Anexa 3 la H.G. nr. 1347/2001, fără a se specifica cui s-a atribuit dreptul de proprietate asupra imobilului. În ce privește terenul aferent, s-a constatat că acesta a fost înscris în cartea funciară, conform încheierii nr. 1465/10.02.2011, în favoarea Municipiului Onești, având menționat, ca mod de dobândire a proprietății, legea, iar în privința imobilului-construcție, s-a reținut că, "în absența unor titluri de proprietate opozabile terților, exhibate de cei interesați, acesta face parte din domeniul public, conform destinației, în raport cu dispozițiile art. 3 alin. (4), art. 6 alin. (1) și art. 21, respectiv pct. 5 Cap. III al Legii nr. 213/1998". Acestea sunt reperele în raport cu care instanța de contencios administrativ a tranșat asupra legalității actului administrativ atacat, reținând pe de o parte, că, în ce privește terenul, acesta ar avea ca mod de dobândire legea, pentru că astfel este înscris în cartea funciară, iar în ce privește construcția, că destinația acesteia (casă de cultură) o face încadrabilă în domeniul public local. Așadar, raportat la limitele judecății anterioare și la ceea ce a avut de tranșat instanța de contencios administrativ, considerentele ce intră în autoritatea de lucru judecat, în sensul dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., întrucât susțin în mod necesar soluția, sunt cele referitoare la posibilitatea includerii bunului, după afectațiune (destinație), în domeniul public local, ceea ce nu înseamnă și tranșarea asupra valabilității titlului cu care bunul a fost introdus în domeniul public, întrucât, astfel cum se reține în chiar conținutul deciziei, "declararea, ca atare, a unui bun ca făcând parte din domeniul public, nu scutește pe titularul domeniului respectiv de a face dovada că bunul a intrat în mod legal în proprietatea sa". Or, decizia din apel, ce face obiectul prezentului recurs, învestită fiind cu analiza legalității unei soluții date în acțiunea în revendicare, trebuia să cerceteze valabilitatea titlului de proprietate al reclamantului, raportat la modurile legale de dobândire a dreptului de proprietate și nu la simpla destinație sau afectațiune a bunului, care îl poate face sau nu apt de a fi inclus în domeniul public al unității administrativ -teritoriale. În acest sens, recurentele-pârâte se prevalează, în mod corect, de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 858 C. civ., art. 863 C. civ., potrivit cărora dreptul de proprietate publică aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care "prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege". Aceasta înseamnă că destinația bunului (de uz sau interes public) ori declarația legii reprezintă criterii de delimitare între domeniul public și domeniul privat, iar nu modalitățile de dobândire a dreptului de proprietate. Simpla împrejurare că un bun este inventariat și deținut de o unitate administrativ-teritorială, creându-se aparența că aparține domeniului public, nu este suficientă pentru o apartenență valabilă în acest sens, câtă vreme nu se face dovada că bunul a fost dobândit prin unul dintre modurile prevăzute de lege (conform art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, respectiv art. 863 C. civ.). În speță însă, instanța de apel se limitează la a face referire, în mod eronat, la natura bunului, reținută, ca atare, prin decizia instanței de contencios administrativ, precum și la faptul că bunul este afectat unei utilități publice, aflându-se prin lege în domeniul public, pentru a conchide în mod greșit că " titlul de proprietate îl constituie chiar efectul legii". Cum s-a arătat anterior, natura bunului - uzul sau interesul public al acestuia - reprezintă criterii pentru calitatea de bun domenial, premisă a apartenenței acestuia la domeniul public, care nu dispensează însă, de necesitatea dovedirii titlului de proprietate. Dimpotrivă, pentru ca bunul să fie în proprietatea publică trebuie să fie îndeplinită și condiția ca acesta să fi fost dobândit cu respectarea prevederilor legale, în vigoare la data la care această dobândire a avut loc, întrucât simpla existență a bunului în patrimoniu nu poate crea decât o prezumție de apartenență, iar nu de proprietate. Or, în cauză, reclamantul s-a prevalat, cu valoare de titlu de proprietate, de o hotărâre de consiliu local, (neurmată, de altfel, de o hotărâre de Guvern, așa cum obligă art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998) care este un act administrativ unilateral de inventariere a bunului, iar nu un mod de dobândire a proprietății. Separat de această împrejurare, atunci când validează soluția de primă instanță, Curtea de apel nu doar că extinde efectele lucrului judecat anterior asupra legalității hotărârii de consiliu local (în sensul că le repercutează și le dă valoare pe planul valabilității titlului de proprietate), dar, într-o manieră contradictorie și incoerentă, schimbă însăși cauza juridică a dreptului, considerând că "titlul de proprietate îl constituie chiar efectul legii". În speță, promovând acțiunea în revendicare și pretinzându-se proprietar al imobilului, reclamantul a invocat cauza juridică a dreptului său ca fiind reprezentată de hotărârea de consiliu local care a inventariat imobilul în patrimoniu, aceasta făcând obiect de analiză în primă instanță. În apel, contrar dispozițiilor art. 478 C. proc. civ. referitoare la limitele devoluțiunii determinate de ceea ce a făcut obiectul judecății la prima instanță, cauza juridică a fost modificată, apreciindu-se că, în realitate, dreptul de proprietate ar fi dobândit "prin chiar efectul legii". Chiar considerând că, atunci când face referire la "efectul legii", instanța are în vedere, în realitate, criteriul declarației legii, în temeiul căruia bunurile pot fi de uz sau de interes public, rămâne necesitatea demonstrării că bunul a fost legal dobândit, în baza unui titlu valabil, prin modurile legal reglementate. Or, o astfel de analiză, în legătură cu modalitatea valabilă de dobândire a dreptului de proprietate de către reclamant, nu a fost realizată, instanța limitându-se la a considera, eronat, că există o dobândire a bunului "în temeiul legii". În același sens, faptul că Municipiul Onești și-a înscris dreptul de proprietate asupra terenului în cartea funciară, menționându-se ca mod de dobândire "legea", obligă instanța să realizeze propria verificare jurisdicțională, în privința existenței unui titlu valabil, știut fiind că, pe de o parte, o astfel de înscriere nu are efect constitutiv de drept, ci doar de opozabilitate și, pe de altă parte, că legea în sine, conținând, de principiu, dispoziții generale și abstracte, nu se poate constitui într-un mod de dobândire a unui drept de proprietate individual. Numai în ipoteza bunurilor care constituie obiectul exclusiv al proprietății publice (cum sunt cele enumerate de art. 136 alin. (3) Constituție, art. 859 alin. (1) C. civ.) declarația legii reprezintă un criteriu suficient pentru apartenența la domeniul public, fără a fi necesară demonstrarea modalității de dobândire a bunului. - În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (încadrabil, în realitate, față de conținutul susținerii, în art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.), prin care se invocă încălcarea normelor art. 430 - 432 C. proc. civ., referitoare la efectele autorității de lucru judecat atașate deciziei nr. 599/2016 a Curții de Apel Bacău, critica va fi găsită fondată doar în sensul arătat anterior, al extinderii incorecte a efectelor lucrului judecat, care au vizat în concret legalitatea actului administrativ, și în ce privește valabilitatea unui mod de dobândire a proprietății. Așa cum s-a menționat deja, considerentele decisive, intrate în autoritatea de lucru judecat, nu au privit valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate - pentru a putea fi valorificate cu efectul pozitiv al lucrului judecat în acțiunea în revendicare - ci legalitatea actului de inventariere a bunului în domeniul public. Operațiunea de inventariere, care ia în considerare natura bunului - de uz sau de interes public - poate sta la baza unei hotărâri a consiliului local, fără ca aceasta să însemne, implicit, și existența unui titlu valabil de dobândire a bunului respectiv. Premisa existenței unei hotărâri de consiliu local, a cărei legalitate fusese confirmată prin decizia instanței de contencios administrat nu se putea constitui decât în identificarea unui criteriu de apartenență a bunului la domeniul public local, fără ca aceasta să poată însemna și un mod de dobândire valabilă a bunului, analiză jurisdicțională ce trebuia realizată, în mod direct și efectiv, de instanța civilă învestită cu judecata acțiunii în revendicare. De aceea, sub acest aspect și în aceste limite critica recurentelor-pârâte este fondată. În același timp însă, împrejurarea că A. nu a avut calitate procesuală în litigiul anterior este lipsită de consecințele pretinse de aceasta, ale aplicării greșite, în ce o privește, a efectelor autorității de lucru judecat. Aceasta întrucât, în litigiul anterior a stat, ca parte procesuală pârâtă, Casa de Cultură a Sindicatelor Onești, filială cu personalitate juridică, având așadar, posibilitatea de a-și apăra drepturile și ținându-se seama, totodată, de aspectul asupra căruia s-a reținut că poartă autoritatea de lucru judecat (respectiv, legalitatea actului administrativ, iar nu valabilitatea dreptului de proprietate). Recurentei-pârâte A. îi sunt opozabile dezlegările jurisdicționale anterioare în sensul art. 435 alin. (2) C. proc. civ., ca oricărui terț față de proces, pe aspectul legalității actului administrativ iar, în ce privește valabilitatea dreptului de proprietate, disputa judiciară a purtat în cadrul prezentului proces, ocazie cu care acesta și-a prezentat poziția și propriile apărări procesuale. În consecință, potrivit tuturor considerentelor expuse anterior, se constată că decizia din apel este una nelegală în raport cu motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1), art. 21 din Legea nr. 213/1998, art. 858 și art. 863 C. civ., art. 430 alin. (2) C. proc. civ., atunci când a apreciat că reclamantul justifică un titlu de proprietate valabil, pe care îl poate opune pârâtelor în acțiunea în revendicare promovată, conform distincțiilor și dezlegărilor în drept din cuprinsul prezentei decizii. - Criticile formulate în legătură cu soluția dată capătului subsidiar din cererea reconvențională referitoare la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâte, prin efectul uzucapiunii, urmează să fie avute în vedere cu ocazia reluării judecății. Aceasta întrucât pe de o parte, este vorba despre pretenții deduse judecății pe cale incidentală și, astfel cum se menționează, în mod subsidiar tranșării aspectelor referitoare la solicitarea principală vizând drepturile de proprietate derivate ale reclamantului respectiv, pârâtelor. Pe de altă parte, aspectele vizează îndeosebi elemente de fapt ce trebuie stabilite pe baza probelor administrate, urmând a se ține seama, în acest context, al invocării unei posesii utile și al posibilelor acte întreruptive de prescripție achizitivă, inclusiv de împrejurarea că sentința nr. 1769/2020 al Judecătoriei Onești (pronunțată într-un litigiu în evacuare) nu are caracter definitiv, contrar statuărilor eronate ale instanței de apel (judecata apelului fiind suspendată, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., conform încheierii din 14.10.2021 a Tribunalului Bacău - secția I civilă). În baza art. 497 C. proc. civ. și având în vedere argumentele expuse în legătură cu incidența motivelor de nelegalitate prev. de art. 488 alin. (1) pc