Decizia nr. 563/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a III -a Civilă la data de 03.11.2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând să se dispună anularea înregistrării mărcii naționale cu nr. x "B.", număr și dată de depozit - M 2019 x din 30.10.2019, pentru motivele prevăzute de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (3) lit. e) - existența unui drept anterior, respectiv dreptul de autor aparținând reclamantei, și de art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 6 alin. (3) lit. e) și dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea 84/1998 privind mărcile si indicațiile geografice, republicată. La data de 19.10.2021, C. a formulat cerere de intervenție accesorie in interesul reclamantei prin care a susținut aspectele arătate de către aceasta din urmă, prin cererea de chemare în judecată I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 906 pronunțată la data de 31.05.2022, Tribunalul București - secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., și intervenienta C., având ca obiect anulare înregistrare marcă; a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenienta C. și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată, de 20.480,36 RON, cu titlu de onorariu avocat, și de 137,99 euro, contravaloare transport martor. I.3. Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 282 A din data de 06 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. și apelanta-intervenientă C., împotriva sentinței civile nr. 906/31.05.2022 pronunțate de Tribunalul București - secția A III-A Civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondate. A obligat apelantele la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată în apel către intimata pârâtă, reprezentând onorariu de avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. II.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 282 A din data de 06 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs reclamanta A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 07 august 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs). II.1. Motivele de recurs Prin recursul formulat recurenta a susținut că instanța de judecată a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, care prevede posibilitatea anulării înregistrării unei mărci dacă aceasta a fost solicitată cu rea-credință.

Contrar modului în care instanța de apel a interpretat dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, recurenta a arătat că noțiunea de rea credință se circumscrie unui cumul extins de elemente ce trebuie avute în vedere, care trebuie analizate in concreto, pentru fiecare speță. În acest sens, a arătat că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost considerate elemente ce compun reaua-credință existența unor relații directe sau indirecte între părți, cunoașterea faptului relevant, respectiv existența și folosirea mărcii anterioare, chiar a unui semn neînregistrat ca marcă, fără a fi necesar să se dovedească intenția de a-l păgubi pe titularul mărcii sau producerea unei pagube efective.

În aceleași mod, recurenta a invocat considerentele avute în vedere de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza T-250/21 prin care au fost stabilite mai multe criterii ce trebuie avute în vedere în analiza relei credințe la depunerea spre înregistrare a unei mărci. Astfel, potrivit hotărârii instanței europene, reaua credință presupune exista unei intenții necinstite, respectiv intenția de a aduce atingere, într-un mod neconform cu uzanțele loiale, intereselor unor terți sau intenția de a obține, chiar și fără să vizeze un terț anume, un drept exclusiv în alte scopuri decât cele care țin de funcțiile unei mărci.

În ceea ce privește aprecierea sau analiza globală a relei-credințe, recurenta a arătat că aceasta are mai multe valențe surprinse în jurisprudență, în funcție de elementele de fapt ale speței precum intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare; solicitantul are cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs ori serviciu identic; intenția solicitantului de a-l împiedica pe acest terț să utilizeze un astfel de semn în continuare; nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită; originea semnului în cauză și utilizarea sa de la crearea acestuia, cronologia evenimentelor care au precedat respectiva depunere.

În opinia recurentei, contrar modului în care curtea de apel a aplicat prevederile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în cauză sunt întrunite multiple elemente trasate de jurisprudență și care conduc la concluzia ca este îndeplinită condiția relei-credințe.

În susținerea acestui argument, în aceea ce privește criteriul intenției de a aduce atingere intereselor unor terți, recurenta a arătat că anterior înregistrării mărcii de către intimata pârâtă, cele două entități, părți în prezentul litigiu, aplicau separat la proiectele de finanțare publică ale Municipiului Cluj Napoca, uzând de numele B. iar inclusiv recurenta a obținut finanțări în anii 2017 și 2018. În anul 2019, B. a depus un proiect singular pentru obținerea finanțărilor, impunând recurentei să nu mai depună individual un proiect pentru obținerea de finanțări, fapt care s-a perpetuat și ulterior înregistrării mărcii, la începutul anului 2020 recurenta fiind deturnată în desfășurarea activității sale și împiedicată de a mai aplica la orice finanțare locală, de către membrii intimatei-pârâte.

În acest sens a arătat că, la începutul anului 2020, cel de-al doilea membru al intimatei pârâte, domnul D., a formulat două cereri de chemare în judecată ce au format obiectul dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2020 Prin cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2020 dl. D. a încercat blocarea accesării de către recurentă a finanțărilor nerambursabile oferite de administrația locală, imediat după înaintarea cererii de retragere din calitatea de membru asociat al recurentei.

Astfel, a susținut recurenta că, din momentul în care intimata pârâtă a înregistrat marca, s-a fi aflat în imposibilitatea practică de a mai accesa fonduri publice sub cupola B.. Față de aceste împrejurări, recurenta a susținut că înregistrarea mărcii s-a făcut în principal pentru monopolizarea accesului la finanțările publice, în contextul în care Administrația locală nu accepta depunerea a două cereri de finanțare pentru proiectele "B." dacă acestea erau gestionate de două entități separate, însă doar una era deținătoare a mărcii înregistrate. În continuare, recurenta a arătat că, la data de 13.02.2020, a fost solicitată acordarea personalității juridice a entității "A.", ce reprezintă fosta denumire a recurentei, asociație care, practic, a preluat identitatea acesteia din urmă, aspect aflat ulterior de pe paginile de social-media administrate de intimată.

Noua asociație a avut ca membrii, printre alții, pe domnii D., E. - membru în Consiliul Director și F., chestiune dovedită în fața instanței de fond prin răspunsul la întâmpinare depus de recurentă la data de 10 mai 2021. A mai susținut recurenta că, din cronologia evenimentelor, rezultă că nu a avut cunoștință de înregistrarea mărcii "B. și Permisiuni", existând posibilitatea ca marca să fie încă în perioada de opoziție și astfel să înlăture posibilitatea de a recurge la dreptul sau de contestare a mărcii pe cale administrativă. De asemenea, ulterior înregistrării mărcii "B." de către B., aceasta a raportat paginile de G. ale recurentei anterior datei de 16 iulie 2020 când reprezentantul său a solicitat lămuriri platformei G., sens în care recurenta a făcut trimitere la dovezile atașate cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, recurenta a susținut că s-a aflat în imposibilitatea desfășurării normale a activității având în vedere toate măsurile de blocare a acesteia și de deturnare a identității sale, ce au început înainte de înregistrarea mărcii și au continuat și după acest moment, aspect care a adus o gravă atingere intereselor sale legitime. Contrar celor reținute în cuprinsul paginii 20 a deciziei recurate, consideră că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material incidente, ignorând consecințele concrete ale interdicției impuse recurentei încă din primăvara anului 2020 privind utilizarea propriilor pagini de social media întrucât acestea reprezentau în mod exclusiv (în proporție de 100%) canalul prin care se realiza promovarea activității și comunicarea cu publicul, într-un domeniu în care prezența digitală constituie un element esențial al exercitării activității economice.

În mod eronat, instanța nu a analizat aceste împrejurări esențiale pentru soluționarea cauzei, deși au fost dovedite prin corespondența electronică purtată cu reprezentanții platformei G., și a omis să aplice în mod corect principiile privind protejarea drepturilor subiective afectate de înregistrarea unei mărci cu rea-credință. Prin această omisiune, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 în sensul că a minimizat efectele concrete ale blocării activității recurentei, fără o analiză completa și adecvată a contextului în care marca a fost folosită/contestată.

În ceea ce privește elementul obiectiv al relei credințe, recurenta a susținut că privește situația în care solicitantul are cunoștință de faptul că un terț utilizează cel puțin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs ori serviciu identic iar acest aspect a fost reținut de instanța de judecată ca fiind dovedit în multiple rânduri în considerentele deciziei civile. De asemenea, instanța de apel a reținut faptul că marca în litigiu are valențele unei mărci colective, aspect care vine să întărească faptul că intimata pârâtă știa, fără îndoială, că semnul era utilizat în egală măsură și de recurentă, însă, această împrejurare nu a primit valență juridică din partea instanței de apel.

Referitor la elementul subiectiv, constând în intenției solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, recurenta a reiterat aspectele privind raportarea, de către intimată, a paginilor de social media utilizate în activitatea sa, fapt care a condus la imposibilitatea de accesare și la ștergerea acestora. În acest context, recurenta a susținut că a fost împiedicată și stânjenită de intimată în utilizarea mărcii cu cel puțin trei luni și jumătate înainte de comunicarea Notificării din data de 23.09.2020, contrar celor reținute prin decizia atacată. Cu privire la criteriul privind originea semnului în cauză și utilizarea sa de la creare, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut, în mod just, faptul că originea semnului în cauză aparține doamnei C., astfel cum reiese din corespondența electronică depusă în primul ciclu procesual.

De asemenea, utilizarea semnului, de la crearea sa, a fost în permanență comună, aspect reținut, de asemenea, de către Curtea de apel, cum de altfel a fost și intenția comunității care a utilizat acest semn - B. și Permisiuni. În pofida acestor rețineri, instanța de apel nu a considerat că acest element este relevant în analiza noțiunii de rea credință.

Recurenta a redat cronologia evenimentelor, potrivit căreia la data de 16 octombrie 2019 a avut loc ședința Adunării generale a doi dintre membrii asociați ai intimatei B., respectiv E. prin H. și D. prin I., care a rezultat în excluderea nelegală a celui de-al treilea membru, I., reprezentată de J., membru neconvocat la această adunare - aspecte dovedite prin audierea martorului J.. La data de 30 octombrie 2019 a fost depusă spre înregistrare marca "B.", fără a fi înștiințată nicio persoană fizică sau juridică care utilizase semnul până la data respectivă, fiind urmată, la data de 13 decembrie 2019, de demisia domnul D. din calitățile de membru asociat și membru în Consiliul Director al recurentei.

La începutul anului 2020, respectiv 28.01.2020, dl. D. a introdus două cereri de chemare în judecată împotriva recurentei, dintre care una avea ca obiect anularea unei hotărâri a membrilor de a aplica la finanțarea publică a administrației locale Cluj Napoca. (moment la care recurenta nu avea cunoștință de cererea de înregistrarea mărcii). La data de 12.02.2020 a fost constituită A. iar în perioada imediat următoare, intimata a raportat pagina de G. "Artă și Permisiuni" administrată de recurentă, fapt ce a condus la închiderea acesteia. Recurenta a arătat că până în vara anului 2020 nu a cunoscut faptul că intimata a depus spre înregistrare marca ce face obiectul prezentului litigiu, acest aspect fiind ascuns de către persoanele titulare.

Față de aceste aspecte, recurenta a arătat că intenția frauduloasă a intimatei a existat anterior depunerii mărcii la înregistrare. Totodată, prin omisiunea constantă de a-i comunica înregistrarea semnului considerat comun, ca marcă, dublată de celelalte acțiuni de hărțuire, în opinia recurentei, se consolidează concluzia existenței intenției intimatei de a-și apropria un semn care practic nu-i aparținea. Prin urmare, deși în cadrul deciziei civile se analizează o parte din elementele ce compun reaua-credință la înregistrarea unei mărci, recurenta a considerat că probele cu privire la împiedicarea utilizării mărcii nu au primit efect juridic.

Față de considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că solicitarea intimatei-pârâte ca reclamanta să nu mai utilizeze marca în litigiu, ulterior deteriorării relațiilor dintre părți, nu poate conduce la ideea că acesta a fost scopul inițial al înregistrării mărcii, adică împiedicarea reclamantei să mai folosească marca, în condițiile în care a fost o consecință a acțiunilor reclamantei la care pârâta a opus beneficiul exclusivității utilizării mărcii conferit de lege titularul mărcii, recurenta a susținut că intimata a raportat pagina sa de social media (singura sursă de comunicare către public) în primăvara anului 2020, cu mult timp înainte de transmiterea notificării din data de 23.09.2020.

De asemenea, nici declarația martorului J. nu a primit valoare juridică din partea instanței de apel având în vedere faptul că nu a fost consemnat aspectul că acesta a fost exclus din cadrul B., fără ca măcar să fie convocat pentru a fi prezent la ședința membrilor, iar după nici două săptămâni cei doi membri rămași au depus marca spre înregistrare. Concluzionând, recurenta a arătat că aceste aspecte sunt în măsură să demonstreze faptul că norma de drept material a cărei aplicare s-a produs în mod greșit presupune observarea a unui cumul de factori și condiții care trebuie analizate global, în urma unui proces în care toate aceste condiții trebuie suprapuse peste elemente factuale, ce reies din probele aflate la îndemâna instanței, însă, în cauză, analiza articolului 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 a fost făcută într-un mod care nu a surprins chestiunile impuse de jurisprudența CJUE.

II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, intimată-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Intimata-pârâtă a susținut că cele două părți s-au desprins din fosta "Fabrică de pensule" iar pe parcursului anilor 2016-2019 între cele două entități au fost încheiate o serie de acorduri de colaborare. La momentul creării conceptului de logo, inclusiv la momentul creării denumirii centrul de interes, doi din totalul de trei membrii ai conducerii B. erau și în conducerea A., având aceleași funcții.

Denumirea "centrul de interes" a fost creată pentru societatea intimată înainte de încheierea celor două contracte cu societatea K. S.R.L., ca urmare a procesului de brainstorming a mai multor persoane, majoritatea membrii ai B., iar restul colaboratori sau apropiați la acel moment ai B.. Denumirea centrul de interes, dar și sloganul B. erau deja folosite de către federație la momentul contractării cu K. S.R.L. pentru servicii de design, aspect ce rezultă din corespondența din data de 24.05.2017 - 26.05.2017 depusă la dosarul cauzei. Intimata-pârâtă a făcut trimitere la Contractul nr. x/26.05.2017 încheiat cu societatea K. S.R.L. ce avut ca obiect crearea unei reprezentări "Logo B.". În urma respingerii de către federație a logo-ului creat de această societate, intimata a solicitat societății L. S.R.L.

crearea unui nou logo pentru denumirea "centrul de interes". Acest logo a fost creat de către această societate și livrat către federație, ulterior fiind depus la înregistrare la OSIM, fără ca recurenta să se opună. Prin raportare la situația de fapt redată în cuprinsul întâmpinării, intimata a susținut că nu a fost de rea-credință la momentul depunerii spre înregistrare a mărcii sale cu număr de depozit M 2019 x și înregistrată sub nr. x de către OSIM. În acest sens, intimata a susținut că marca în litigiu a fost înregistrată cu scopul de a își individualiza activitatea și de a permite publicului să diferențieze serviciile oferite de către acesta, de cele oferite de alți competitori.

Astfel, înregistrarea semnului "B." a fost necesară având în vedere activitatea numeroasă a B. prin organizarea de expoziții, ateliere și evenimente artistice, cum reiese și din numeroasele articole de presă, afișe, bannere, anterioare și ulterioare înregistrării, ce includ denumirea "B.", protecția semnului în cauză impunându-se pentru a împiedica utilizarea ilicită a denumirii de către terțe părți. În susținerea acestor argumente, intimata a arătat că pagina de G. cu același nume - "centrul de interes" - creată în data de 23.01.2016, și cea de M. aparțin, de asemenea, B., fiind administrate de către aceasta din urmă.

Ulterior, la începutul anului 2020, odată cu demisia domnilor D. și J. din cadrul asociației și venirea noilor membri s-a produs ruptura dintre cele două entități și încetarea colaborării pentru realizarea oricăror proiecte cu B.. În ceea ce privește paginile de social media ale recurentei, intimata a susținut că acestea, împreună cu adresa de email, duceau la crearea unei risc de confuzie cu cele utilizate de ea. Intimata-pârâtă a precizat că recurenta a avut un rol administrativ în perioada în care cele două entități au colaborat, astfel că marca în litigiu nu a fost depusă la înregistrare cu rea-credință și în nici un caz pentru a prejudicia/frauda interesele recurentei. Cu privire la hotărârea CJUE din cazul T-250/21, intimata a arătat că aceasta nu este aplicabilă în cauză, nefiind demonstrată reaua-credință la depunerea mărcii a cărei anulare se solicită.

În ceea ce privește corespondența atașată recursului, intimata a susținut că aceasta reprezintă o comunicare de la începutul anului 2020, după demisia domnilor D. și J. din cadrul asociației și venirii noilor membri ce a dus la ruptura dintre cele două entități și încetarea colaborării pentru realizarea oricăror proiecte cu B., astfel cum a fost arătat în cadrul întregului dosar. În ceea ce privește dosarele menționate de recurentă în cadrul recursului, în care figura ca parte dl. D., acestea nu au nicio relevanță pentru prezentul dosar, privind, de fapt, o nemulțumire a dlui. D. cu privire la modul în care recurenta a înțeles să adopte unele decizii, fără să îl implice, acestea apărând tot pe fondul rupturii dintre cele două entități.

Intimata a arătat, de asemenea că, marca în cauză, nu este una colectivă, în sensul prevederilor Legii nr. 84/1998, aceasta fiind depusă la înregistrare cu scopul de a-și individualiza activitatea și de a permite publicului să diferențieze serviciile oferite de către acesta de cele oferite de alți competitori. Față de aceste considerente, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II.3. Răspunsul la întâmpinare La data de 20.10.2025 recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte B. și admiterea recursului. Recurentă-reclamantă a reluat susținerile din memoriul de recurs referitoare la îndeplinirea criteriilor stabilite în cauza T-250/21 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în ceea ce privește noțiunea de rea-credință.

A arătat recurenta că folosirea comună a semnului, recunoscută de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constantă și publică, exclude posibilitatea unei "proprietăți exclusive" asupra semnului în litigiu. Însă, intimata a acționat în mod unilateral, depunând marca la OSIM la data de 30.10.2019, fără acordul sau informarea recurentei, în timp ce relațiile dintre părți erau încă de colaborare. Or, acest aspect reprezintă o însușire abuzivă a unul semn folosit în comun și un act clar de rea-credință în sensul art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998. A mai susținut recurenta că, intimata a admis faptul că, la momentul creării denumirii în cauză, doi membri ai Asociației erau și membri în cadrul entității intimate, aspect care dovedește caracterul colectiv al semnului și faptul că Federația nu putea revendica exclusivitatea asupra unui semn rezultat dintr-o colaborare comună fără consimțământul partenerilor.

În ceea ce privește susținerile intimatei potrivit cărora marca în litigiu nu este una colectivă, recurenta a susținut că semnul "B." a fost folosit de un colectiv de entități, prezentând valențele unei mărci colective. Mai mult, instanța de apel a reținut acest aspect, dar nu i-a dat efect juridic. Cronologia evenimentelor care au precedat înregistrarea mărcii arată cu claritate, în opinia recurentei, intenția intimatei de a deține, exclusiv semnul în litigiu, aspecte ce contravin noțiuni de bună-credință. În ceea ce privește natura verbală a semnului și falsa protecție vizuală invocată de intimată, recurenta a susținut că obiectul încălcării îl constituie elementul verbal al mărcii, acesta fiind elementul care conferă caracterul distinctiv esențial, întrucât el definește percepția publicului și asocierea conceptuală a semnului cu originea sa.

Identitatea vizuală (grafică) are un rol complementar și variabil ce poate fi modificată, reîmprospătată sau înlocuită, fără ca aceasta să afecteze existența sau protecția denumirii în sine. În speță, ceea ce a fost însușit de intimată prin cererea de înregistrare nu este un logo, o tipografie sau o compoziție grafică, ci expresia verbală "B.", folosită public și continuu de A. în activitatea sa curatorială și artistică, încă din 2016. Această expresie constituie esența identității proiectului, fiind recunoscută de public, de Instituțiile culturale partenere și de finanțatori. Jurisprudența constantă a OSIM, EUIPO și OUE (a se vedea cauza C-329/02 Saturn, precum și GCE T-623/11 Babilu) stabilește că, în cadrul unei mărci combinate, componenta verbală domină percepția consumatorului, în timp ce elementele grafice au valoare secundară, mai ales atunci când semnul este utilizat pentru comunicare scrisă, online sau în contexte culturale.

II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 21 octombrie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 24 martie 2026, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenta reclamantă a circumscris criticile aduse deciziei instanței de apel motivului de casare reglementat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc.

civ., invocând aplicarea greșită a art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 precum și încălcarea jurisprudenței obligatorii a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, din perspectiva modului în care au fost analizate condițiile relei credințe la înregistrarea mărcii a cărei anulare se solicită. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, solicitând anularea mărcii naționale nr. x B., cu număr și dată de depozit - M2019/x din 30.10.2019, reclamanta a invocat, pe de o parte, existența unui drept de autor anterior asupra denumirii B. ȘI PERMSIUNI, iar, pe de altă parte, reaua-credință a pârâtei la înregistrarea mărcii.

Respingând acțiunea, prima instanță a reținut, în esență, că nu au fost probate elementele esențiale ale relei credințe întrucât, deși la conceperea denumirii "B." au participat mai multe persoane fizice, acestea au acționat în calitate de reprezentanți ai asociațiilor din care făceau parte, asociații membre ale B. pârâte, denumirea fiind concepută pentru galeriile de artă organizate de aceasta din urmă. Or, față de împrejurarea că pârâtei îi reveneau atribuțiile de organizare, administrare și alocare de fonduri pentru diferite proiecte, instanța de fond a considerat că înregistrarea de către aceasta a mărcii combinate B. nu poate fi apreciată a fi fost efectuată cu rea-credință, de vreme ce toate evenimentele organizate de federație au avut loc sub aceasta denumire.

Împrejurarea că o parte dintre fondatorii ce au contribuit la conceperea denumirii s-au retras ori au fost excluși din federație a fost apreciată ca fiind lipsită de relevanță, neputând conduce la scindarea dreptului asupra acestei denumiri, de vreme ce ea a fost concepută pentru evenimentele organizate de fundație, intrând, deci, în mod abstract, în patrimoniul acesteia.

Cu privire la dreptul anterior invocat de reclamantă asupra denumirii, tribunalul a reținut că singurul drept existent în patrimoniul reclamantei era cel reprezentat de logo-ul ce a format obiectul contractului de creație din data de 26 mai 2017, prin care s-a convenit, între K. S.R.L., pe de o parte, și N., pe de altă parte, prestarea de către cea dintâi a serviciului "Strategie și creație branding pentru proiectul O., cofinanțat de Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca", ce cuprindea, printre altele, "Creare Logo B.". Acest contract nu a avut ca obiect denumirea "B." ci realizarea unei grafici pentru aceasta, denumirea fiind preexistentă, iar grafica, ce aparținea reclamantei, nu a făcut obiectul graficii înregistrate de pârâtă.

Prin urmare, instanța de fond a concluzionat că reclamanta nu a dobândit prin contractul menționat decât dreptul asupra graficii, fără ca acest contract să îi poată oferi drepturi preexistente mărcii înregistrate. Prin decizia recurată, instanța de apel a menținut soluția tribunalului, înlăturând, ca neîntemeiate, atât criticile ce au vizat modul de analiză a motivului de anulare prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (3) lit. e), privind existența unui drept de autor anterior aparținând reclamantei și intervenientei, cât și pe cele referitoare la motivul de anulare prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. c), constând în reaua credință a intimatei pârâte la înregistrarea mărcii.

În esență, raportat la probatoriul administrat, Curtea a apreciat ca fiind dovedite susținerile potrivit cărora intervenienta C. a avut ideea denumirii de CENTRUL DE INTERES, iar societatea K. S.R.L. a avut ideea adăugării sintagmei " ARTĂ ȘI PERMISIUNI", dar a constatat că nici sintagma CENTRUL DE INTERES, încorporând ideea intervenientei, și nici sintagma "ARTĂ ȘI PERMISIUNI", încorporând ideea societății K., nu sunt susceptibile să confere apelantelor un drept de autor asupra acestora, întrucât, potrivit art. 9 lit. a) din Legea nr. 8/1996, nu pot beneficia de protecția legală a dreptului de autor, între altele, ideile, teoriile, conceptele, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare.

Pe de altă parte, Curtea de apel a apreciat că logo-ul, în ansamblul său (compus, pe lângă sintagma verbală menționată, și din 9 buline amplasate deasupra acesteia), creat de societatea K. S.R.L. în îndeplinirea contractului de creație nr. x/26.05.2017, nu este susceptibil a fi protejat prin drept de autor, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 8/1996, din al căror conținut reiese că nu orice rezultat al unui efort creativ poate fi protejat prin drept de autor, ci numai acela care este concretizat într-o operă originală de artă, logo-ul în sine nu poate fi socotit o operă de artă vizuală pentru că nu are scopul unei astfel de opere, anume, de a fi expus publicului care să îl perceapă prin folosirea "simțului frumosului" și nici nu ar putea fi expus în acest sens într-o expoziție de artă, ci doar scopul de a crea o identitate vizuală sub care să se promoveze și să se desfășoare proiectele artiștilor desprinși din proiectul Fabrica de Pensule.

Acest scop este unul funcțional iar rezultatul activității apelantelor și a societății K. S.R.L. nu a depășit acest scop, nu s-a constituit într-o operă de artă. Prin raportare la același text legal, anume art. 7 din Legea nr. 8/1996, Curtea a mai reținut că nu orice operă de creație intelectuală a unui produs destinat utilizării practice este susceptibilă de a fi protejată de dreptul de autor, ci doar opera de artă ce are această destinație. Indiferent de cât este de scăzut nivelul artistic al operei de creație, trebuie să existe acest caracter artistic, fiind necesar ca autorul operei să fi urmărit în chip deosebit și principal o funcție estetică și imaginativă, iar rezultatul efortului creativ să poarte amprenta recognoscibilă a autorului.

Or, în cauză, niciunul dintre elementele logo-ului în discuție (nouă buline dispuse pe trei rânduri ocupând o formă aproximativă de pătrat) nu îl califică la rangul unei opere de artă, întrucât nu reflectă acea creativitate imaginativă destinată în principal obținerii unei mulțumiri principal estetice și a satisfacerii simțului frumosului. Curtea a reținut și că, pentru a se putea constatat existența unui drept de autor în favoarea apelantelor, nu este suficientă existența contractului nr. x/26.05.2017 prin care societatea K. S.R.L. a cedat N. toate drepturile asupra obiectului contractului, respectiv logoul menționat. Societatea a transmis apelantei dreptul de a folosi creația rezultată în urma activității sale, dar nu putea transmite un drept de autor asupra unei opere, câtă vreme rezultatul activității creative a societății menționate nu este susceptibil de a fi protejat prin drept de autor în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996.

Cu referire cel de-al doilea motiv de anulare constând în reaua-credință a intimatei pârâte la înregistrarea mărcii, Curtea, analizând elementele ce compun sintagma verbală "B. ȘI PERMISIUNI" precum și la modul în care aceasta s-a născut, așa cum a rezultat din actele procesuale ale părților, inclusiv din explicațiile furnizate la solicitarea instanței de apel precum și din probele administrate, a concluzionat, în acord cu judecătorul fondului, în sensul că apelantele nu sunt singurele "creatoare" ale ansamblului înregistrat ca marcă, ci sunt participante la un proces colectiv al cărui rezultat a fost cel menționat, astfel încât nu s-ar putea reține că, prin înregistrarea mărcii, intimata pârâtă și-a însușit rezultatul eforturilor apelantelor, atitudinea acesteia neputând fi calificată ca intrând în sfera relei credințe și ca fundamentând "faptul relevant" al cunoașterii de către intimata pârâtă a existenței dreptului lor, în sensul jurisprudenței europene.

În ceea ce privește atitudinea subiectivă a părților la înregistrarea mărcii, din perspectiva condiției intenției frauduloase, configurate în jurisprudența CJUE, instanța de apel, analizând contextul în care intimata pârâtă a depus la înregistrare marca în litigiu, rezultat din relațiile existente între părți anterior acestui moment, a reținut că marca a cărei anulare se solicită sau, mai exact, anumite părți din aceasta, a fost folosită de ambele părți în decursul activității lor, din 2016 până la depunerea spre înregistrare, iar nu doar de către apelanta reclamantă, respectiv, sintagma verbală CENTRUL DE INTERES, la început, și sintagma verbală completă B. ȘI PERMSIUNI, ulterior, folosirea de către intimata pârâtă fiind dovedită, între altele, prin crearea paginilor de G. și M., centruldeinteres din 2016 și a numelui de domeniu centruldeinteres.art din 2017, precum și prin promovarea în cadrul evenimentelor organizate.

Prin urmare, instanța a constatat că problema de drept care se pune nu este aceea că intimata pârâtă a înregistrat o marcă deși cunoștea faptul că aparține reclamantei, ci că a înregistrat exclusiv pentru sine o marcă pe care a folosit-o anterior împreună cu apelanta reclamantă. Raportat la prevederile art. 8 din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora "Dreptul la marcă aparține solicitantului care a depus primul, în condițiile legii, cererea de înregistrare a mărcii", instanța de apel a apreciat că, în condițiile în care atât reclamanta cât și intervenienta au arătat în mod expres că nu au avut nici o intenție să înregistreze marca și nici nu au solicitat calitatea de cotitulari ai acesteia, împrejurarea că intimata pârâtă a înregistrat marca drept măsură de protecție și conservare a drepturilor sale nu poate fi subsumată relei credințe, chiar dacă, ulterior deteriorării relațiilor dintre părți, intimata a solicitat reclamantelor să nu mai folosească această marcă.

Intimata pârâtă a desfășurat acțiuni specifice sub această marcă pe care a urmărit să și-o aproprie, astfel că nu se poate reține că a intenționat să inducă în eroare consumatorii cu privire la originea produselor sau serviciilor, caz în care ar fi putut fi reținută reaua-credință, potrivit jurisprudenței europene avută în vedere de instanța de fond.

Reținând că scopul înregistrării unei mărci este acela de a dobândi un mijloc specific de identificare pe piață a propriei activități (oferirea de produse și/sau servicii) în raport de alți competitori, instanța de apel a constatat că, în condițiile în care intimata pârâtă a folosit și folosește în continuare marca pentru produsele/serviciile protejate, înregistrarea mărcii s-a făcut în acord cu finalitatea recunoscută de lege, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, intenția de apropriere a unui semn sau a unei mărci în scopul folosirii exclusive neputând fi calificată drept rea-credință, dacă nu au fost fraudate dispozițiile legale și dacă nu au fost fraudate interesele legitime ale terților.

În situația mai multor părți interesate de înregistrarea mărcii, operează principiul protejării primului care formulează cererea de înregistrare, potrivit art. 8 din lege, împrejurare în raport cu care Curtea a constatat că, prin înregistrarea mărcii, pârâta nu a încălcat și nu a eludat nicio dispoziție legală, astfel că nu poate fi reținută fraudarea legii. De asemenea, în contextul în care reclamanta nu a avut intenția de a înregistra această marcă, nici măcar în calitate de cotitular, a apreciat că nu se poate reține nici o fraudare a intereselor sale legitime, la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, reclamanta nefiind împiedicată sau stânjenită de intimată în utilizarea mărcii până la momentul la care însăși reclamanta i-a trimis intimatei pârâte notificarea din data de 23.09.2020 prin care i-a solicitat acesteia fie cesionarea mărcii către Asociație, fie renunțarea la marcă.

Or, faptul că, ulterior deteriorării relațiilor dintre părți, intimata pârâtă a solicitat reclamantei să nu mai folosească această marcă, nu poate conduce la ideea că acesta a fost scopul inițial al înregistrării mărcii, adică împiedicarea reclamantei Asociația să mai folosească marca, atitudinea pârâtei ulterioară înregistrării mărcii neputând fi avută în vedere ca indiciu al relei-credințe la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii.

Pe calea prezentului recurs, fără a contesta statuările instanței de apel cu privire la motivul de anulare a mărcii prevăzut de art. 56 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (3) lit. e), privind existența unui drept de autor anterior aparținând reclamantei și intervenientei, statuări care, astfel, au intrat în puterea lucrului judecat, reclamanta pretinde că decizia recurată este nelegală întrucât, în analiza celui de-al doilea motiv de nulitate invocat, respectiv, cel referitor la reaua-credință a pârâtei la înregistrarea mărcii în litigiu, instanța nu a luat în considerare toate elementele ce o configurează, așa cum rezultă ele din jurisprudența națională și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, elemente ce ar fi trebuit analizate în mod global, în raport cu situația concretă din speța dedusă judecății.

În concret, reluând aspectele de fapt prezentate în fața instanțelor de fond, recurenta susține că, deși a reținut că marca în litigiu are valențele unei mărci colective, fiind folosită atât de către reclamantă cât și de către pârâtă, instanța de apel nu a dat nicio valență juridică acestei împrejurări, asimilabilă elementului obiectiv al relei credințe constând în cunoașterea faptului relevant, ignorând, totodată, faptul că, în contextul raporturilor existente între părți de-a lungul timpului, este evident că înregistrarea mărcii s-a făcut, în principal, pentru monopolizarea de către pârâtă a accesului la finanțele publice, reclamanta fiind pusă în imposibilitatea practică de a mai accesa astfel de fonduri sub cupola B., în condițiile în care administrația locală nu accepta depunerea a două cereri de finanțare pentru proiectele Centrului dacă acestea erau gestionate de două entități separate însă doar una deținătoare a mărcii înregistrate, ceea ce demonstrează intenția frauduloasă a pârâtei de a o împiedica pe reclamantă să utilizeze semnul, punând-o în imposibilitatea de a-și mai desfășura în mod normal activitatea.

Recurenta mai pretinde că instanța de apel nu a avut în vedere cronologia evenimentelor ce au precedat depunerea de către pârâtă a cererii de înregistrare a mărcii și nici evenimentele ce au avut loc după acest moment, susținând că aceasta a analizat doar în parte elementele ce configurează reaua-credință la înregistrarea mărcii precum și probele administrate în dovedirea acestora, în timp ce alte elemente sau probe relevante nu au primit nicio valoare juridică, ceea ce, în opinia recurentei, echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Criticile sunt neîntemeiate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că verificarea legalității deciziei recurate, din perspectiva aplicării normelor de drept substanțial incidente, presupune determinarea corectei raportări a analizei efectuate de instanța de apel la criteriile sau regulile desprinse din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, conturată în interpretarea normelor de drept european transpuse prin legea națională și al căror efect util trebuie asigurat de către instanța de judecată într-un litigiu în care se pune problema aplicării dispozițiilor de drept intern.

O asemenea verificare nu include, însă, reaprecierea situației de fapt stabilite de către instanța de apel, chiar dacă aplicarea corespunzătoare a legii se raportează la circumstanțele particulare ale speței, întrucât atribuțiile instanței de control judiciar sunt circumscrise aprecierii legalității, iar nu și a temeiniciei deciziei recurate, aceasta din urmă nefiind vizată de motivele de casare descrise în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Pe cale de consecință, analiza motivelor de recurs se va face pornind de la situația de fapt reținută de către instanța de apel, așa cum a fost anterior prezentată.

Înalta Curte reține, în acord cu cele susținute de recurenta reclamantă, că, așa cum rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reflectată, între altele, în hotărârea pronunțată la data de 11 iunie 2009, în cauza C - 529/07 (Chocoladefabriken Lindt &Sprüngli AG contra Franz Hauswirth GmbH), în analiza relei credințe, instanța trebuie să ia în considerare toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar, ce poate produce confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (cunoașterea faptului relevant - elementul obiectiv); intenția solicitantului de a-l împiedica pe terț să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum și nivelul de protecție juridică de care beneficiază semnul terțului și semnul a cărui înregistrare se solicită.

Prin urmare, reaua-credință implică îndeplinirea cumulativă a două cerințe distincte ce vizează, pe de o parte, cunoașterea faptului relevant, respectiv, existența și folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă (elementul obiectiv), iar, pe de altă parte, intenția frauduloasă (elementul subiectiv). Niciuna dintre aceste condiții nu se substituie celeilalte, ceea ce înseamnă că, dacă se apreciază că există elementul obiectiv, instanța de judecată trebuie să analizeze cu aceeași rigoare și existența elementului subiectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Astfel concepută, reaua credință ce interesează dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 este asimilabilă întotdeauna fraudei, care presupune săvârșirea unor acte de atingere a drepturilor altora pentru a obține foloase injuste sau, cel puțin, intenția neloială a celui care a înregistrat marca. Pentru a se stabili dacă titularul a dat dovadă de rea-credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate elementele relevante ale cazului individual.

Analizând decizia atacată prin prisma susținerilor recurentei reclamante circumscrise motivelor de recurs anterior prezentate, Înalta Curte constată că instanța de apel, în analiza relei credințe, s-a raportat întocmai la criteriile stabilite de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea mai sus menționată, susținerile referitoare la încălcarea acestora și, deopotrivă, la aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 56 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 fiind nefondate. În speță, ceea ce s-a invocat de către reclamantă ca element obiectiv al relei credințe este împrejurarea că, dat fiind caracterul colectiv al mărcii în litigiu, pârâta avea cunoștință de faptul că semnul era utilizat în egală măsură și de ea, iar, ca element subiectiv, faptul că, prin înregistrarea mărcii, pârâta a avut intenția de a o împiedica să utilizeze semnul.

Or, așa cum rezultă cu evidență din considerentele deciziei atacate, anterior prezentate, în analiza cererii de anulare a înregistrării mărcii pentru rea-credință, instanța de apel a analizat fiecare dintre cele două elemente, soluția adoptată fiind rezultatul unei atente verificări atât a mărcii în litigiu, raportat la contextul în care aceasta a luat naștere și la relațiile existente între părți de-a lungul timpului, cât și a atitudinii subiective a părților la înregistrarea mărcii.

Astfel, cu referire la elementul obiectiv al relei credințe, reținând, pe de o parte, că reclamanta și intervenienta nu sunt singurele "creatoare" ale ansamblului înregistrat ca marcă, ci sunt participante la un proces colectiv al cărui rezultat s-a concretizat în marca a cărei anulare se solicită, iar, pe de altă parte, că marca sau, mai exact, anumite componente ale acesteia, a fost folosită, de ambele părți în activitățile desfășurate, din 2016 până la depunerea spre înregistrare, iar nu doar de către reclamantă, instanța de apel a subliniat în mod explicit că nu se verifică îndeplinirea acestuia întrucât, raportat la aceste aspecte de fapt, în cauză nu se pune problema că intimata pârâtă a înregistrat o marcă deși cunoștea faptul că aparține reclamantei, ci că a înregistrat exclusiv pentru sine o marcă pe care a folosit-o anterior împreună cu reclamanta, situație ce se circumscrie dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 84/1998, neputându-se aprecia că, prin înregistrarea mărcii, intimata pârâtă și-a însușit rezultatul eforturilor celorlalte părți.

În ceea ce privește elementul subiectiv, analizând pe larg istoricul raporturilor existente între părți, începând cu anul 2016 și până la data de 30 octombrie 2019, când intimata pârâtă a depus la înregistrare marca în litigiu, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care reclamanta și intervenienta nu au avut niciodată intenția de a-și apropria marca și nici nu au solicitat să li se recunoască calitatea de cotitulari ai acesteia, împrejurarea că intimata pârâtă a înregistrat marca drept măsură de protecție și conservare a drepturilor sale nu poate fi subsumată relei credințe, câtă vreme intimata pârâtă a folosit și folosește în continuare marca pentru produsele/serviciile protejate, iar înregistrarea mărcii s-a făcut în acord cu finalitatea recunoscută de lege, conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, intenția de apropriere a unui semn sau a unei mărci în scopul folosirii exclusive neputând fi calificată drept rea-credință, dacă nu au fost fraudate dispozițiile legale și dacă nu au fost fraudate interesele legitime ale terților.

Deși contestă statuările instanței de apel și susține greșita interpretare și aplicare a legii, recurenta nu indică niciun aspect concret de nelegalitate a deciziei atacate, susceptibil să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând, mai degrabă, aprecierile instanței devolutive asupra chestiunilor de fapt supuse analizei. Astfel, deși pretinde că instanța de apel nu a analizat elementul obiectiv al relei credințe, recurenta nu face nimic altceva decât să își exprime nemulțumirea în legătură cu modul în care a fost interpretată împrejurarea invocată de ea drept fapt relevant, respectiv, cunoașterea de către pârâtă a faptului că semnul era folosit și de asociația reclamantă, ambele părți contribuind la crearea acestuia, or, în mod evident, aceasta reprezintă o chestiune de fapt a cărei reevaluare nu este posibilă în cadrul controlului de legalitate exercitat de instanța de recurs.

Totodată, recurenta consideră că instanța a apreciat în mod eronat cu privire la intenția frauduloasă, în condițiile în care, potrivit opiniei sale, demersul pârâtei de a înregistra marca în litigiu a fost determinat de interesul de a bloca utilizarea acestuia de către asociația reclamantă, ceea ce a avut drept consecință afectarea intereselor sale și a activității desfășurate, precum și pierderi financiare, recurenta reproșând, totodată, instanței devolutive, că nu a analizat cronologia evenimentelor care au precedat depunerea cererii de înregistrare a mărcii și nici evenimentele ulterioare acestui moment, după cum nu a analizat probe pe care partea le consideră relevante în demonstrarea intenției frauduloase a pârâtei.

Cu referire la aceste alegații, Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin natura sa, o marcă tinde să aproprieze titularului semnul înregistrat și să interzică altora utilizarea lui, blocarea abstractă și generală a competitorilor prin înregistrarea unei mărci fiind intrinsecă însuși dreptului la marcă. Prin urmare, este cert că simpla intenție de a-i împiedica pe terți să utilizeze semnul înregistrat ca marcă nu echivalează cu fraudarea intereselor legitime ale acestora, astfel că nu poate fi invocată ca o dovadă a relei credințe a solicitantului mărcii.

Atunci, însă, când această interdicție a utilizării semnului este abuzivă, respectiv, când în raport de toți factorii pertinenți specifici speței și existenți la momentul depunerii cererii de înregistrare a unui semn ca marcă, se constată că, prin înregistrarea mărcii, se tinde, de fapt, la deposedarea, prin fraudă, a unui alt utilizator legitim, cu intenția de a-l bloca fără drept sau de a-l parazita, ea poate constitui o dovadă a relei credințe și, implicit, motiv de anulare a mărcii. Or, în speță, instanța de apel a constatat că nu există nicio dovadă certă a intenției frauduloase a pârâtei de a bloca activitatea reclamantei, câtă vreme, raportat la aspectele rezultate din probele administrate, reclamanta nu a fost împiedicată sau stânjenită de pârâtă în utilizarea mărcii până la momentul la care ea însăși i-a trimis pârâtei notificarea din data de 23.09.2020, prin care i-a solicitat fie cesionarea mărcii către Asociație, fie renunțarea la marcă.

Abia ca răspuns la această notificare, prin care reclamanta i-a contestat pârâtei dreptul de a folosi marca, pârâta i-a solicitat, la rândul său, să nu mai folosească marca în litigiu. Însă, împrejurarea că, ulterior deteriorării relațiilor dintre părți, intimata pârâtă a solicitat reclamantei să nu mai folosească această marcă, a fost apreciată ca fiind irelevantă, instanța de apel considerând că ea nu poate conduce la ideea că acesta a fost scopul inițial al înregistrării mărcii, respectiv acela de a o împiedica pe reclamantă să mai folosească marca. Rezultă cu evidență din aceste considerente că instanța de apel a luat în considerar