Decizia nr. 366/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Deliberând asupra recursului civil, reține următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a la 24 aprilie 2024 cu dosar nr. x/2024, reclamantul Secretariatul General al Guvernului a solicitat obligarea pârâtei A. la repararea prejudiciului constând în plăți nelegale, după cum urmează: - suma de 4.975 RON, reprezentând contravaloarea unor servicii de curățat obiecte textile, achitată societății B. S.A.; - suma de 13.543 RON, reprezentând cheltuieli efectuate în baza unor documente care nu îndeplinesc condițiile minimale pentru a dobândi calitatea de documente justificative; - suma de 296.057,34 RON, reprezentând contravaloarea a două autoturisme a câte 9 locuri fiecare; - suma de 4.549 RON, reprezentând contravaloarea unor indemnizații de delegare achitate de asociație, peste baremul prevăzut de legislația în vigoare aplicabilă utilizării fondurilor publice; - suma de 13.805 RON, reprezentând contravaloare diurnă și transport; - suma de 48.000 RON, reprezentând contravaloare cheltuieli servicii juridice; - suma de 157.981 RON, reprezentând drepturi de autor acordate necuvenit unor persoane; - suma de 162.078 RON, reprezentând premii și prime acordate necuvenit unor salariați; - suma de 3.531 RON, reprezentând plăți nelegale, efectuate fără documente justificative; la plata,

în conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, a sumelor reprezentând dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, aferente sumelor ce se cuvin reclamantului, calculate pentru perioada de când s-a constatat de către Curtea de Conturi prejudiciul produs de către pârâtă, până la data recuperării acestora; precum și la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 2. Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 56 din 27 ianuarie 2025, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă, și a respins cererea privind pe reclamanta Secretariatul General al Guvernului, în contradictoriu cu pârâta A., ca prescrisă.

3. Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 680 A din 27 iunie 2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinței civile nr. 56 din 27 ianuarie 2025, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă A., ca nefondat. 4. Recursul formulat în cauză Prin cererea de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant Secretariatul General al Guvernului a susținut că hotărârea atacată este nelegală, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. După prezentarea obiectului cererii deduse judecății, recurentul-reclamant a susținut că, în mod eronat, instanțele care au soluționat cauza în fond și în apel au dezlegat litigiul exclusiv prin prisma împlinirii termenului de prescripție pentru valorificarea dreptului său.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că ar fi stabilit în mod subiectiv termenul apreciat ca favorabil situației pendinte. A mai susținut că, în mod cert, A. a avut cunoștință despre auditul exercitat de Curtea de Conturi a României asupra activității sale, precum și despre rezultatele acestuia, care au relevat existența unor prejudicii, revenindu-i obligația principală de a acționa în sensul remedierii deficiențelor constatate în gestionarea fondurilor publice de care a beneficiat. Potrivit susținerilor recurentului-reclamant, demersul său a fost determinat tocmai de lipsa de diligență a asociației, astfel încât nu se poate reține, în mod valabil, intervenirea prescripției dreptului material la acțiune, o eventuală discuție asupra demersului având ca punct de pornire anul 2024, în care s-a desfășurat activitatea de audit menționată.

Recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de apel nu a ținut seama de faptul că, în lipsa determinării prejudiciului, atât sub forma existenței, cât și a întinderii sale, s-a aflat în imposibilitate de a acționa, întinderea și cuantumul prejudiciului cert, actual, născut, determinat sau determinabil constituind una dintre condițiile esențiale pentru inițierea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În continuare, a susținut că, în situația pendinte, dreptul material la acțiune este fixat în funcție de situația juridică particulară, astfel că nu i se poate reproșa inacțiunea, cât timp acesta nu cunoștea cu certitudine existența prejudiciului produs de către intimata-pârâtă, până la soluționarea definitivă a contestației împotriva deciziei Curții de Conturi, aceasta fiind doar prezumată.

A apreciat că instanța de apel a calificat greșit începutul termenului prescripției dreptului material la acțiune ca fiind data la care a fost generat sau data săvârșirii faptului juridic ce a produs paguba. În raport cu aceste susțineri, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel, și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimata-pârâtă a susținut că, în recurs, se critică stabilirea momentului de început al cursului prescripției, arătând că, în calea extraordinară de atac a recursului, nu pot fi repuse în discuție împrejurările de fapt reținute de instanțele de fond.

A precizat că invocarea, pentru prima dată în recurs, a ideii că termenul de prescripție ar fi început să curgă în anul 2024, cu ocazia unei activități de audit desfășurate în acel an, este inadmisibilă, această împrejurare nefiind invocată nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin motivele de apel. A mai arătat că susținerile potrivit cărora asociația ar fi cunoscut concluziile auditului și ar fi avut obligația de a acționa pentru remedierea deficiențelor sunt ineficace și nefondate, întrucât deciziile Curții de Conturi au vizat activitatea recurentului-reclamant, iar nu activitatea asociației, și au stabilit obligații strict în sarcina acestuia. De asemenea, a susținut că împrejurarea că intimata ar fi afișat o stare de pasivitate este nerelevantă în raport cu instituția prescripției dreptului material la acțiune, care sancționează pasivitatea creditorului obligației.

Intimata-pârâtă a mai arătat că susținerea recurentului potrivit căreia nu ar fi cunoscut cu certitudine existența și întinderea prejudiciului și nu ar fi putut declanșa acțiunea mai devreme de anul 2024 este nefondată. Totodată, a susținut că, potrivit art. 2500, art. 2501, art. 2523 și art. 2528 din C. civ., începutul cursului termenului de prescripție nu este condiționat de cunoașterea exactă a cuantumului prejudiciului, ci de cunoașterea existenței unei pagube și a persoanei răspunzătoare, iar recurentul-reclamant deținea aceste informații cel târziu la data pronunțării deciziilor Curții de Conturi.

A invocat și considerentele Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 19/2019, iar, în final, a arătat că instanța de apel a analizat cursul prescripției atât prin raportare la momentul subiectiv, cât și la momentul obiectiv prevăzute de art. 2528 alin. (1) din C. civ., reținând că recurentul-reclamant nu a dovedit imposibilitatea identificării prejudiciului și a persoanei responsabile și că a rămas în pasivitate mai mult de 3 ani, cu consecința împlinirii termenului de prescripție. II. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului din perspectiva dispozițiilor art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte constată că este întemeiată și va fi admisă pentru considerentele ce succed: Potrivit art. 489 alin. (1) și (2) din C. proc.

civ., recursul este nul nu numai în ipoteza în care nu a fost motivat în termenul legal, ci și atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 din același cod. Așadar, rezultă că simpla nemulțumire a părții față de soluția pronunțată ori simpla indicare formală a unui motiv de recurs nu este suficientă pentru declanșarea controlului judiciar de legalitate, fiind necesar ca partea să formuleze veritabile critici de nelegalitate, prin raportare la considerentele hotărârii recurate și la normele de drept pretins încălcate ori greșit aplicate. În cauză, deși recurentul-reclamant a invocat formal motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., criticile dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs nu relevă, în realitate, vreo greșită interpretare ori aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel, ci exprimă dezacordul părții față de modul în care instanța a valorificat argumentele sale și a stabilit consecințele juridice ale împrejurărilor de fapt reținute, solicitând, în esență, o nouă evaluare a premisei factuale a litigiului și o reapreciere a momentului de la care ar fi fost posibilă exercitarea acțiunii. Astfel, susținerea recurentului-reclamant în sensul că instanțele de fond ar fi dezlegat litigiul exclusiv prin prisma împlinirii termenului de prescripție nu configurează o critică de nelegalitate. Dimpotrivă, aceasta reprezintă chiar fundamentul hotărârii recurate, întrucât excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost soluționată cu prioritate, iar apelul a fost analizat în limitele acestei chestiuni, prin raportare la art. 2528 din C. civ.

și la critica referitoare la momentul de început al curgerii termenului de prescripție. Ca atare, asemenea susținere nu poate fi încadrată nici în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și nici în vreun alt motiv de casare, întrucât nu identifică vreo normă juridică încălcată și nici eroarea de drept pretins comisă de instanța de apel. Nici susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi apreciat greșit că recurentul-reclamant a stabilit în mod subiectiv termenul favorabil situației pendinte nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate. Instanța de apel a reținut, în mod explicit, că acesta nu a indicat un reper temporal concret al începutului cursului prescripției și că nu se poate prevala de momentul care îi este mai favorabil dintre cele două repere alternative avute în vedere de prevederile art. 2528 din C. civ..

Or, recurentul-reclamant nu arată în recurs în ce constă greșita interpretare a acestor norme de drept material, care este sensul juridic corect al normei ori care ar fi fost momentul concret de la care prescripția ar fi trebuit socotită ca începând să curgă, ci se limitează la a afirma că instanța a ales o premisă nefavorabilă. O atare critică nu tinde la cenzurarea legalității soluției, ci la înlocuirea raționamentului instanței cu propria apreciere a părții asupra împrejurărilor de fapt relevante pentru stabilirea momentului de început al curgerii termenului de prescripție. De asemenea, susținerea recurentului-reclamant în sensul că A. a avut cunoștință despre auditul Curții de Conturi și despre rezultatele acestuia, revenindu-i obligația de a remedia deficiențele constatate, nu poate fi analizată în recurs, întrucât nu privește legalitatea hotărârii atacate, ci aspecte ce țin de conduita intimatei-pârâte și de contextul factual al raporturilor dintre părți.

Hotărârea recurată nu a fost întemeiată pe necunoașterea de către intimată a auditului, ci pe aplicarea dispozițiilor art. 2528 din C. civ. din perspectiva persoanei pretins păgubite, respectiv a posibilității acesteia de a cunoaște paguba și persoana răspunzătoare. În consecință, argumentul menționat este străin considerentelor deciziei recurate și, neavând aptitudinea de a demonstra o eroare de drept a instanței de apel, nu se încadrează în motivele de casare stipulate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Aceeași concluzie se impune și cu privire la susținerea potrivit căreia demersul recurentului-reclamant ar fi fost determinat de lipsa de diligență a asociației, constatată din nou de Curtea de Conturi în anul 2024, astfel încât o eventuală discuție asupra prescripției ar trebui raportată la acest an.

Nici această susținere nu reprezintă o critică de nelegalitate, întrucât nu tinde la a demonstra că instanța de apel a interpretat sau aplicat greșit dispozițiile legale incidente, ci propune un nou reper factual, în funcție de care partea urmărește să reconfigureze începutul cursului prescripției. Tot astfel, susținerea că, în lipsa determinării prejudiciului, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale, Secretariatul General al Guvernului s-ar fi aflat în imposibilitate de a acționa nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ci o simplă afirmație a părții, lipsită de o dezvoltare juridică aptă să evidențieze greșita interpretare sau aplicare a normei de drept material de către instanța de apel.

În concret, recurentul-reclamant se limitează la a afirma că întinderea prejudiciului cert, actual, născut, determinat sau determinabil ar constitui o condiție esențială pentru inițierea acțiunii în răspundere civilă delictuală, fără a indica însă temeiul normativ al acestei susțineri și fără a demonstra în ce mod raționamentul instanței de apel, potrivit căruia necunoașterea exactă a cuantumului prejudiciului nu împiedică exercitarea acțiunii, ar contraveni dispozițiilor legale aplicabile. Or, instanța de apel a răspuns explicit acestei teze, reținând că nu poate fi acceptată amânarea momentului de început al prescripției până la verificarea exactă a întinderii prejudiciului, câtă vreme, din momentul conștientizării existenței pagubei, partea este ținută să acționeze în interiorul termenului legal, întinderea prejudiciului putând forma obiect al probatoriului în proces.

Prin urmare, recurentul-reclamant nu semnalează nici o omisiune de analiză, nici o eroare de interpretare a textului legal, ci reia, în termeni similari, propria teză de fond, fără a o susține printr-o argumentare juridică aptă să o transforme într-o critică de nelegalitate. În același registru se înscrie și afirmația potrivit căreia, în raport cu situația juridică particulară a cauzei, nu i se poate reproșa inacțiunea cât timp nu cunoștea cu certitudine existența prejudiciului până la soluționarea definitivă a contestației împotriva deciziei Curții de Conturi. Această susținere nu poate fi primită ca motiv de recurs, întrucât nu evidențiază în ce mod instanța de apel ar fi încălcat regula de drept aplicabilă, ci critică, în realitate, chiar premisa reținută de aceasta, și anume inexistența unei imposibilități obiective de a identifica paguba anterior definitivării litigiilor privind actele Curții de Conturi.

Or, a stabili dacă recurentul-reclamant a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, dacă dispunea de pârghiile interne necesare și dacă era ori nu în imposibilitate obiectivă de a acționa sunt chestiuni ce țin de evaluarea circumstanțelor concrete ale cauzei și de aprecierea probelor, iar nu de legalitatea hotărârii în sensul dispozițiilor art. 483 alin. (3) coroborate cu art. 488 din C. proc. civ. În fine, nici susținerea potrivit căreia instanța de apel ar fi calificat greșit începutul termenului de prescripție ca fiind data săvârșirii faptului juridic păgubitor nu poate fi primită ca veritabilă critică de nelegalitate.

Aceasta deoarece recurentul-reclamant nu dezvoltă, în concret, o argumentare juridică aptă să demonstreze încălcarea prevederilor art. 2528 din C. civ., nu identifică eroarea de interpretare imputată instanței și nu explică de ce raționamentul acesteia, întemeiat pe distincția dintre momentul subiectiv și momentul obiectiv al cunoașterii pagubei, ar contraveni normei legale. Dimpotrivă, partea se limitează la a contrapune, din nou, propria teză asupra necesității unei cunoașteri certe și integrale a prejudiciului, teză deja analizată și înlăturată de instanța de apel. Or, o asemenea critică pune în discuție temeinicia concluziei instanței de apel, deși instanța de recurs poate examina hotărârea doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, întrucât criticile formulate nu se circumscriu nici motivului de recurs indicat de parte și nici vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar motive de ordine publică nu au fost identificate, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 680A din 27 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite excepția nulității recursului, invocată din oficiu. Anulează recursul declarat de reclamantul Secretariatul General al Guvernului împotriva deciziei nr. 680A din 27 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2026.