Decizia nr. 364/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 199/2024 a Tribunalului Argeș

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 21 aprilie 2023, cu dosar nr. x/2023, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș a chemat în judecată pe pârâții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., solicitând obligarea acestora la plata sumelor de 550.846,80 RON, 848.459,80 RON, 550.846,80 RON, 84.229 RON, 37.168 RON, 74.318 RON, 53.625 RON, 55.093 RON și 225.250,55 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului, precum și menținerea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile aparținând pârâților, instituite și menținute pe parcursul urmăririi penale, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 199 din 27 mai 2024, Tribunalul Argeș, secția I civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive, precum și cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H. și I..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1547/2025 din 9 aprilie 2025, Curtea de Apel Pitești - secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, precum și apelul incident formulat de pârâții A. și B., împotriva sentinței civile nr. 199 din 27 mai 2024, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2023.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea apelului, schimbarea sentinței primei instanțe și admiterea acțiunii introductive. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că instanța de apel a respins, în mod eronat, ca nefondat, apelul principal, reținând greșit că nu ar fi fost dovedite condițiile răspunderii civile delictuale. S-a susținut că, în fapt, prin rechizitoriul din 16 martie 2023 întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2021, în ceea ce privește măsurile asigurătorii dispuse în cauză, s-a apreciat oportună ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului A., sub rezerva rămânerii definitive a soluției de clasare, precum și menținerea măsurilor asigurătorii instituite pe parcursul urmăririi penale până la introducerea acțiunii în fața instanței civile, asupra bunurilor mobile și imobile deținute de ceilalți inculpați, până la concurența sumelor individualizate pentru fiecare dintre aceștia. Recurentul a redat bunurile pentru care au fost instituite ori menținute măsurile asigurătorii, respectiv, între altele, bunuri aparținând inculpaților B., C., D., E., F., G., H. și I., arătând că organul de cercetare penală a luat aceste măsuri în vederea garantării recuperării prejudiciului produs de intimații din prezenta cauză în dosarul penal nr. x/2021 S-a susținut că, în contradicție cu aspectele reținute în decizia recurată, existența măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal relevă existența unui prejudiciu și a unei legături între faptele imputate și prejudiciul pretins, iar după clasarea cauzei, în raport cu argumentele ce urmau a fi prezentate în acțiune, instanța trebuia să constate întemeiată cererea de angajare a răspunderii civile delictuale, având în vedere dispozițiile art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., potrivit cărora repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile. Recurentul a mai arătat că dispozițiile la care face trimitere textul de lege menționat sunt cele ale art. 1357 alin. (1) din C. civ., care constituie sediul materiei răspunderii civile delictuale, susținând că, deși prin rechizitoriu s-a dispus, pentru fiecare dintre suspecți, soluția de clasare ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, obligația fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a faptei penale, iar răspunderea fiscală a unei persoane nu trebuie confundată cu răspunderea penală. În acest sens, recurentul a invocat dispozițiile art. 16 din Codul de procedură fiscală, referitoare la drepturile și obligațiile ce revin părților pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor din raportul de drept material fiscal, arătând că sancționarea ca infracțiune a unor fapte săvârșite în legătură cu administrarea impozitelor, taxelor sau altor contribuții prevăzute de legislația fiscală reprezintă o formă de răspundere pentru nerespectarea obligațiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal. Totodată, recurentul a susținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 din C. civ., respectiv: - existența prejudiciului, apreciat ca fiind cert și neîndoielnic, de natură patrimonială, reprezentând efectul încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale părții civile din dosarul penal; - fapta ilicită a pârâților, care ar consta în prejudiciul adus bugetului general consolidat al statului prin infracțiunea de evaziune fiscală săvârșită în diverse modalități de inculpați/suspecți, faptă ce a dus la încălcarea normelor raportului de drept material fiscal; - legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâților, respectiv săvârșirea faptelor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, și prejudiciul creat prin neplata datoriilor către bugetul general consolidat. În aprecierea sa, solicitarea de angajare a răspunderii civile delictuale a intimaților trebuia admisă de instanța de apel, chiar în condițiile în care, în dosarul penal, aceștia au fost achitați ori cu privire la ei s-a dispus clasarea, întrucât, în opinia recurentului, împrejurarea că organul de urmărire penală a concluzionat, prin rechizitoriu, asupra intervenirii prescripției răspunderii penale nu înlătură răspunderea civilă pentru pagubele provocate prin săvârșirea infracțiunilor. Recurentul a mai arătat că Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii, precizând contribuabilii care au obligația să le plătească, iar, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale datorate statului, precum și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 173 din Codul de procedură fiscală. De asemenea, a invocat Decizia Curții Constituționale nr. 72 din 28 mai 1996, susținând că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, însă hotărârea definitivă a instanței penale nu are autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea creanței fiscale și, implicit, la întinderea prejudiciului, care, în opinia recurentului, se face numai conform art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză 5.1 Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât D. a invocat nulitatea recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. În susținerea excepției, a arătat că recursul nu cuprinde critici veritabile de nelegalitate în sensul art. 488 din același cod, ci exprimă doar nemulțumirea recurentului față de soluția pronunțată în apel, prin reluarea unor aspecte de fapt și a unor chestiuni privind modul de judecată al instanței devolutive, fără a evidenția o greșită aplicare a normei de drept material. În subsidiar, intimatul a arătat că soluția instanței de apel este legală, întrucât recurentul nu a dovedit existența condițiilor răspunderii civile delictuale. A susținut că prejudiciul pretins nu poate fi reținut în cauză, în lipsa unei hotărâri penale definitive care să stabilească existența faptei și persoana răspunzătoare, iar simpla reluare a susținerilor formulate în dosarul penal nu dovedește, în plan civil, caracterul cert, actual și neacoperit al prejudiciului. Totodată, a arătat că activitatea desfășurată de acesta în calitate de administrator al societății a fost legală, operațiunile comerciale au fost reale, iar, în lipsa unei hotărâri de condamnare, prezumția de nevinovăție nu a fost răsturnată; a mai susținut că nici în apel recurentul nu a prezentat argumente ori probe noi. 5.2. Prin întâmpinarea formulată, intimații-pârâți A. și B. au solicitat, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, cu consecința menținerii deciziei recurate. În principal, au arătat că recursul nu este motivat în sensul cerut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât recurentul se limitează la redarea considerentelor instanței de apel și la afirmarea caracterului greșit al hotărârii, fără a identifica în concret normele de drept material pretins încălcate ori aplicate greșit. În subsidiar, au susținut că recursul este nefondat, întrucât pretențiile reclamantului sunt întemeiate exclusiv pe rechizitoriul emis în dosarul penal nr. x/2021, act care nu poate fi asimilat unei hotărâri penale definitive și nu produce efecte obligatorii pentru instanța civilă sub aspectul existenței faptei ilicite, a prejudiciului ori a legăturii de cauzalitate. Au subliniat că, în privința intimatului A., soluția de clasare s-a întemeiat pe lipsa participării la fapta imputată, iar, în privința intimatului B., clasarea a fost dispusă ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale. Totodată, au invocat caracterul incert al prejudiciului, arătând că același prejudiciu a fost distribuit în sarcina mai multor persoane juridice, că o parte dintre persoanele implicate au achitat sumele pretinse, iar doi inculpați au fost trimiși în judecată, fiind relevant dacă și în ce măsură au fost obligați pe latură civilă, întrucât obligarea lor la plata integrală ar conduce la recuperarea multiplă a aceluiași prejudiciu. 5.3. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât G. a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, cu menținerea deciziei civile nr. 1547/2025. A arătat că recurentul indică doar formal motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fără a arăta concret care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de instanța de apel, recursul rezumându-se, în esență, la redarea amplă a considerentelor hotărârii recurate și la afirmarea caracterului greșit al soluției, fără dezvoltarea unui veritabil raționament juridic de nelegalitate. Pe fondul apărărilor subsidiare, intimatul a arătat că recurentul pornește de la premisa greșită că prejudiciul, fapta ilicită și legătura de cauzalitate ar fi dovedite prin actele dosarului penal, deși în cauză nu există o hotărâre penală de condamnare, ci doar un rechizitoriu cu soluție de clasare, care nu poate produce efecte obligatorii pentru instanța civilă în ceea ce privește fapta ilicită, prejudiciul sau legătura de cauzalitate. A mai susținut că, întrucât în dosarul penal soluția de prescripție a fost pronunțată fără analiza faptei ilicite, reclamantul era ținut să dovedească în procesul civil, prin probatoriu propriu și distinct, toate condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv o analiză de cauzalitate pentru fiecare pârât în parte, lucru care nu s-a realizat. În consecință, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 5.4. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinări, prin care a solicitat respingerea excepției nulității, precizând că motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. II. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului invocată de intimați din perspectiva dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată pentru următoarele considerente: Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a indicat formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de apel a reținut în mod greșit că nu au fost dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, deși, în opinia sa, din rechizitoriul întocmit în dosarul penal nr. x/2021, din soluțiile de clasare și din măsurile asigurătorii dispuse în cursul urmăririi penale ar rezulta existența prejudiciului, a faptei ilicite și a legăturii de cauzalitate. Potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488. Prin urmare, simpla menționare a unuia dintre motivele de nelegalitate nu este suficientă, fiind necesar ca partea să formuleze critici concrete, prin care să evidențieze eroarea de drept imputată instanței de apel și să permită exercitarea controlului de legalitate propriu acestei căi extraordinare de atac. Sub acest aspect, se observă că recursul nu poate constitui cadrul procesual al unei noi analize a fondului litigiului și nici al unei reevaluări a probelor ori al stabilirii unei alte situații de fapt decât aceea reținută prin hotărârea recurată. Instanța de recurs verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, în limitele criticilor formulate și ale motivelor de casare prevăzute limitativ de lege. Or, examinând conținutul concret al cererii de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu vizează raționamentul juridic al instanței de apel și nu pun în discuție modul în care aceasta a interpretat ori aplicat normele de drept material incidente, ci exprimă, în realitate, dezacordul părții față de concluzia instanței potrivit căreia, în cauză, nu au fost probate condițiile răspunderii civile delictuale. Așadar, criticile formulate tind la reaprecierea valorii probatorii a înscrisurilor administrate și la obținerea unei alte evaluări a situației de fapt, ceea ce excedează controlului de legalitate exercitat în recurs. Astfel, recurentul susține că împrejurarea că, prin rechizitoriul din 16 martie 2023, s-a apreciat oportună ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor unuia dintre inculpați și menținerea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor celorlalți, până la introducerea acțiunii civile, pentru sumele individualizate în sarcina fiecăruia, ar demonstra existența prejudiciului și ar justifica admiterea acțiunii. O asemenea susținere nu se circumscrie însă motivului de nelegalitate invocat. Instanța de apel nu a dezlegat greșit, în drept, efectele măsurilor asigurătorii, ci a reținut că acestea nu au valoare probatorie asupra elementelor necesare angajării răspunderii civile delictuale, vizând exclusiv conservarea posibilității de recuperare a prejudiciului. Prin urmare, critica nu privește o pretinsă încălcare ori aplicare greșită a normei de drept material, ci semnificația probatorie pe care recurentul o atribuie unor măsuri dispuse în procesul penal, în contradicție cu aprecierea instanței de apel. Or, o atare chestiune ține de evaluarea probelor și de stabilirea situației de fapt, neputând forma obiectul controlului în recurs. Instanța de apel a reținut expres că măsura sechestrului asigurător nu probează, prin ea însăși, existența faptei ilicite, a prejudiciului, a raportului de cauzalitate ori a vinovăției. În același plan se înscrie și susținerea potrivit căreia, urmare a clasării cauzei penale, acțiunea civilă trebuia admisă, în temeiul art. 19 alin. (5) din C. proc. pen., recurenta apreciind că repararea prejudiciului se face potrivit dispozițiilor legii civile, respectiv ale art. 1357 din C. civ.. Nici această susținere nu configurează o critică subsumabilă art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Instanța de apel nu a înlăturat aplicabilitatea dispozițiilor legii civile după soluționarea laturii penale și nici nu a negat, în principiu, posibilitatea promovării unei acțiuni civile în contextul unei soluții de clasare. Dimpotrivă, raționamentul deciziei recurate este construit pe ideea că, în procesul civil, reclamantului îi revenea obligația de a proba, potrivit regulilor proprii răspunderii civile delictuale, fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția, obligație pe care instanța de apel a apreciat că acesta nu și-a îndeplinit-o. În consecință, recurentul nu critică modul de interpretare a dispozițiilor art. 19 alin. (5) din C. proc. pen. ori ale art. 1357 din C. civ., ci reia propria concluzie potrivit căreia actele din dosarul penal ar fi fost suficiente pentru admiterea pretenției civile. O asemenea susținere tinde, în realitate, la răsturnarea concluziei instanței de apel asupra probelor administrate, ceea ce echivalează cu solicitarea unei noi evaluări a fondului litigiului, inadmisibilă în recurs. De asemenea, recurentul invocă împrejurarea că obligația fiscală există și se stabilește independent de existența sau nu a faptei penale, că răspunderea fiscală nu trebuie confundată cu răspunderea penală și că dispozițiile art. 16 din Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților în legătură cu stabilirea, exercitarea și stingerea raporturilor de drept material fiscal. Aceste susțineri nu dezvoltă însă o critică de nelegalitate, deoarece au caracter general, fără a identifica norma de drept material pe care instanța de apel ar fi încălcat-o în mod concret și fără a arăta în ce constă eroarea de drept a hotărârii recurate. Instanța de apel nu a statuat că obligația fiscală ar depinde de existența unei condamnări penale și nici nu a confundat planul răspunderii penale cu acela al răspunderii civile. Considerentele deciziei recurate relevă, dimpotrivă, că soluția de respingere a apelului a fost întemeiată pe constatarea nedovedirii faptelor ilicite imputate pârâților, a prejudiciului și a întinderii acestuia, iar nu pe o dezlegare de principiu referitoare la raportul dintre răspunderea fiscală și răspunderea penală. Ca atare, susținerile menționate nu se raportează efectiv la temeiul determinant al hotărârii recurate și nu sunt apte să declanșeze controlul de legalitate în recurs. Tot astfel, nu se încadrează în motivul de recurs invocat nici afirmația recurentului potrivit căreia sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența prejudiciului, fapta ilicită și legătura de cauzalitate dintre conduita pârâților și prejudiciul cauzat bugetului general consolidat al statului. Sub acest aspect, recurentul nu critică interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 1357 din C. civ., ci opune evaluării realizate de aceasta propria apreciere asupra probelor administrate. Or, instanța de apel a reținut expres că reclamantul nu a descris în concret faptele ilicite imputate pârâților, nu a detaliat structura prejudiciului și nu a administrat probe apte să dovedească operațiunile comerciale pretins fictive, inclusiv în faza apelului, unde nu au fost solicitate probe noi, de natură a permite stabilirea elementelor răspunderii civile delictuale. Prin urmare, ceea ce tinde să obțină recurentul este nu cenzurarea unei erori de drept, ci înlocuirea concluziei instanței de apel asupra materialului probator cu propria sa concluzie, în sensul că fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate ar fi dovedite. Or, o asemenea critică privește netemeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea ei, neputând fi examinată în recurs. În același sens trebuie analizată și invocarea Deciziei Curții Constituționale nr. 72 din 28 mai 1996, precum și a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., preluate de art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., în susținerea ideii că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, însă nu și cu privire la stabilirea creanței fiscale ori la întinderea prejudiciului. Instanța de apel a reținut chiar în sensul dispozițiilor legale incidente că numai hotărârea definitivă a instanței penale beneficiază de autoritate de lucru judecat în limitele prevăzute de lege, iar nu și rechizitoriul. Totodată, a arătat că, în cauză, rechizitoriul prin care s-a dispus clasarea nu probează nici fapta ilicită imputată pârâților, nici prejudiciul pretins. În aceste condiții, recurentul nu formulează o critică de drept îndreptată împotriva raționamentului instanței de apel, ci tinde din nou la reevaluarea relevanței probatorii a înscrisurilor din dosarul penal. Or, stabilirea forței probante a unor asemenea înscrisuri nu constituie o problemă de interpretare ori aplicare a normei de drept material, ci una de apreciere a probelor, care intră în sfera controlului temeiniciei hotărârii atacate. Se observă, deopotrivă, că recursul nu conține critici raportate efectiv la considerentele decisive ale deciziei recurate. Hotărârea atacată nu a respins apelul pentru că ar fi negat, în abstract, posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale în contextul unei soluții de clasare și nici pentru că ar fi exclus, de principiu, relevanța normelor fiscale invocate de reclamant. Dimpotrivă, instanța de apel a respins apelul pentru că a constatat, în concret, că nu au fost administrate probe din care să rezulte faptele ilicite imputate fiecărui pârât, existența prejudiciului, întinderea acestuia, raportul de cauzalitate și vinovăția. Or, recurentul nu combate acest nucleu argumentativ prin critici de nelegalitate, ci îl eludează, reiterând teza potrivit căreia rechizitoriul, soluțiile de clasare și măsurile asigurătorii ar fi trebuit considerate suficiente pentru admiterea acțiunii. În această manieră, susținerile formulate nu vizează legalitatea hotărârii recurate, ci tind la obținerea unei alte aprecieri asupra situației de fapt și a materialului probator, ceea ce este incompatibil cu recursul. Așadar, Înalta Curte reține că nu este suficientă, pentru încadrarea susținerilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., simpla menționare a unor norme de drept material/procesual, în absența unei critici concrete prin care să se arate în ce constă încălcarea sau aplicarea lor greșită de către instanța de apel. Cerința legală nu este aceea a indicării formale a unor texte de lege, ci a formulării unor veritabile critici de nelegalitate, raportate la raționamentul hotărârii recurate. Or, recurentul nu pune în discuție legalitatea raționamentului pe care se fundamentează decizia atacată, ci reia propriile susțineri asupra fondului și asupra valorii probatorii a actelor dosarului, aspecte care excedează controlului de legalitate exercitat în recurs. În consecință, întrucât criticile formulate nu se circumscriu nici motivului de recurs indicat de parte și nici vreunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar motive de ordine publică nu au fost identificate, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei civile nr. 1547/2025 din 9 aprilie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Pitești- secția I civilă.