Decizia nr. 295/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 20 mai 2024, sub nr. x/2024, reclamantele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Constabilitate Publică și Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București au chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata: - sumei de 2,130.883,16 RON reprezentând suma achitată de Ministerul Finanțelor, în calitate de ordonator principal de credite al D.G.R.F.P. - ATCPMB, către creditoarea A. (fostă B.), prin BEJ "C.", în dosarul de executare nr. 613/2020, conform extraselor de cont din data de 18.01.2022 - sumei de 3.254,74 RON reprezentând suma achitată de Ministerul Finanțelor, în calitate de ordonator principal de credite al D.G.R.F.P. - ATCPMB, către creditoarea A. (fostă B.), prin BEJ "D.", în dosarul de executare nr. 337/2021, conform extrasului de cont din data de 03.03.2022. - actualizării acestor sume cu indicele de inflație și a dobânzii legale aferente, ambele calculate de la datele virării sumelor în contul executorului judecătoresc, (18.01.2022, respectiv 03.03.2022), până la data plății efective a debitului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1384-1385 C. civ. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în fond: Prin sentința civilă nr. 1707 din 20 decembrie 2024, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a obligat pârâta la plata către reclamanta Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a sumei de 2.096.140,20 RON, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, actualizată cu indicele de inflație și dobândă legală penalizatoare, ambele calculate de la data de 18.01.2022 și până la data plății efective a debitului. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel: Prin decizia civilă nr. 630 din 17 iunie 2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile formulate de apelanții-reclamanți Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și de apelanta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr. 1707 din 20 decembrie 2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV- a civilă, ca nefondate. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 630 din 17 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, precum și pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 21 august 2025, sub nr. x/2024, fiind repartizate computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 01 septembrie 2025, a constatat următoarele: cererea de recurs formulată de reclamanții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând: mențiunile privind denumirea și sediul recurenților-reclamanți, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului legal - director executiv juridic E.. În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, se constată că recurenții-reclamanți au invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recursul declarat de reclamanții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București este scutit de la plata taxei judiciare de timbru. Cererea de recurs formulată de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., cuprinzând: mențiunile privind denumirea și sediul recurentei-reclamante, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului legal - președinte F.. În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, se constată că recurenta-pârâtă a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În raport de dispozițiile art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului este scutit de la plata taxei judiciare de timbru. II.1. Recursul declarat de reclamanții Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București: II.1.1. Motivele de recurs: Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel în mod greșit a respins solicitarea acordării sumelor reprezentând cheltuieli de judecată stabilite în dosarul de validare și a sumelor reprezentând cheltuieli de executare post validare, apreciind că deși a avut loc diminuarea patrimoniului reclamantei, nu a avut loc o mărire a patrimoniului pârâtei, întrucât doar reclamanta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, fără a ține cont că tocmai lipsa disponibilului din conturile AAAS a dus la admiterea cererii de validare. Or, recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică este îndreptățită la restituirea sumelor achitate în urma validării popririi în dosarul de executare nr. 613/2020 al BEJ "C." (2.130.883,16 RON) și în dosarul de executare nr. 337/2021 al BEJ "D." (3.254,74 RON), având în vedere că instanța de fond nu a demonstrat faptul că AAAS nu este răspunzătoare de producerea acestui prejudiciu, condiție stabilită de art. 1384 alin. (1) C. civ. Au precizat că în dosarul de validare, prin decizia civilă nr. 3462A/29.10.2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a obligat terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București să plătească creditoarei SIF Moldova S.A. (actualmente A.) suma de 2.096.140,20 RON, cu titlu de debit, precum și 1.718,03 RON cheltuieli de judecată la fond și 1.144,53 RON cheltuieli de judecată în apel. Au menționat că prin actele de executare emise în 16 septembrie 2020 de către BEJ C., în dosarul de executare nr. 613/2020, s-a solicitat plata sumei de 2.131.121,16 RON, iar prin sentința civilă nr. 16859 din 18 decembrie 2020, Judecătoria Sectorului 4 București a admis în parte contestația la executare formulată de reclamantă; a anulat în parte încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare și somația din 16 septembrie 2020 emise în dosarul de executare nr. 613/2020 al BEJ C., în sensul că a înlăturat suma de 238 RON, TVA inclus, stabilită cu titlu de cheltuieli de executare și a respins în rest contestația, ca neîntemeiată; a obligat instituția reclamantă la plata către intimată a sumei de 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Au mai arătat că prin decizia civilă nr. 1759/02.07.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat împotriva acestei sentințe, ca nefondat, și a obligat instituția reclamantă la plata către intimată a sumei de 1.160,18 RON cheltuieli de judecată în apel. Astfel, prin noile acte de executare emise de către BEJ D., în dosarul de executare nr. 337/2021, s-a solicitat plata sumei totale de 3.254,74 RON reprezentând 2.660,18 RON debit compus din 1.500 RON cheltuieli de judecată conform sentinței civile nr. 16859/18.12.2020, pronunțată de Judecătoria Sector 4 București în dosarul nr. x/2020, și 1.160,18 RON cheltuieli de judecată, conform deciziei civile nr. 1759A/02.07.2021, pronunțate de Tribunalul București în același dosar, la care se adaugă 594,56 RON cheltuieli de executare silită stabilite prin încheierea din 15.12.2021. Cu toate că plata a fost efectuată în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive de validare a popririi, instanța de apel nu au analizat culpa AAAS în producerea litigiului privind validarea, context în care devin aplicabile prevederile art. 1384 alin. (1) C. civ. Cum datoria AAAS către creditorul popritor SIF Moldova a fost stinsă prin plata efectuată de ATCPMB, în calitate de terț poprit, din surse proprii (din conturile ordonatorului principal de credite Ministerul Finanțelor), și nu din contul AAAS pe care îl administra, plata făcută de terțul poprit către creditorul popritor (SIF Moldova), în temeiul hotărârii judecătorești de validare a popririi, nu stinge o obligație actuală a terțului poprit față de debitorul poprit AAAS, ci stinge o datorie directă avută de debitorul AAAS către creditoarea SIF Moldova. II.2. Recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului: II.2.1. Motivele de recurs: Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată formulată de Ministerul Finanțelor. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 1346 C. civ., a dispus obligarea acesteia la plata către Ministerul Finanțelor a sumei de 2.096.140,20 RON, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legala penalizatoare, din moment ce prin decizia civilă nr. 3462 A/29.10.2019, definitivă, a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2019, nu a fost stabilită nici o obligație legală în sarcina AAAS, iar Ministerul Finanțelor a achitat de bunăvoie aceste sume. Astfel, instanța de executare a constatat culpa exclusivă și a sancționat expres, prin validarea popririi, pe terțul poprit Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, întrucât nu au respectat dispozițiile art. 781 și art. 790 C. proc. civ. În mod nelegal și netemeinic reclamanta a susținut că obligația de restituire ar reveni AAAS, invocând dispozițiile art. 1384 alin. (1) și art. 1345 C. civ., deoarece prin această plata s-a produs o micșorare a patrimoniului reclamantei pe seama măririi patrimoniului debitorului obligat la plata sumelor menționate anterior, respectiv pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS). Or, prin hotărârea de validare a popririi intrată în autoritate de lucru judecat, terțul poprit - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a devenit debitorul direct al creditorului, existând, astfel, o cauză legitimă justă prin care terțul poprit (Ministerul Finanțelor) a achitat suma de bunăvoie. Recurenta-pârâtă a menționat că terțul poprit își invocă propria culpă, iar faptul că s-a dispus validarea popririi, conform art. 790 C. proc. civ., ca sancțiune, și executarea sumelor împotriva acesteia, prin hotărâre judecătorească intrată în autoritatea de lucru judecat, nu se poate reține nicio conduită culpabilă în sarcina AAAS. Cum sumele au fost achitate de bunăvoie de intimatul- reclamant în procedura validării popririi stabilită prin hotărâre judecătorească intrată în autoritate de lucru judecat, fiind o sancțiune de nerespectare a îndeplinirii obligațiilor instituite de executorul judecătoresc asupra conturilor terțului poprit, nu s-a produs o micșorare a patrimoniului reclamantei pe seama măririi patrimoniului debitorului. Așadar, nu sunt îndeplinite condițiile materiale și juridice ale restituirii sumelor menționate pentru îmbogățire fără justă cauză, conform art. 1345 C. civ., de vreme ce reclamantul a executat o obligație proprie, izvorâtă din culpa sa, ca efect al cesiunii de creanță reprezentat de validarea de poprire. Cu alte cuvinte, nu se poate retine absența unei cauze legitime a măririi unui patrimoniu în detrimentul altuia, cât timp există o hotărâre judecătorească definitivă de validare a popririi și de obligare a terțului poprit la plata către creditor a sumelor de bani. Recurenta-pârâtă a susținut că poprirea presupune existența a două rapoarte juridice distincte: un raport între creditorul urmăritor și debitorul urmărit și un raport între debitorul urmărit și terțul poprit, terțul poprit fiind debitor al debitorului poprit. Existența acestor raporturi juridice se verifică de către instanța de validare. Or, validarea popririi înființate de BEJ în dosarul de executare silită nr. x/2016 și obligația de plată instituită în sarcina terțului poprit D.G.R.F.P.B. față de creditor din acel dosar, a avut la bază tocmai existența unui raport juridic între debitorul urmărit (Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului) și terțul poprit reținut cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea de validare. Astfel, prin hotărârea de validare a popririi terțul poprit D.G.R.F.P.B. a fost obligat la plata către creditorul A. S.A. a sumelor de bani datorate debitoarei, obiectul popririi fiind reprezentat sumele de bani datorate de terțul poprit debitoarei AAAS. Hotărârea de validare de poprire are efect constitutiv de drepturi, deoarece creează o situație juridică nouă, ducând la nașterea unui al treilea raport juridic specific popririi prin care reclamantul, terțul poprit, devine debitorul creditorului popritor urmând a plăti suma poprit direct acestuia din urma. Astfel, potrivit art. 792 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea de validare, rămasă definitivă, are efectul unei cesiuni de creanța și constituie titlu executoriu împotriva terțului poprit, până la concurența sumelor pentru care s-a făcut validarea, ca efect al validării de poprire, intimata D.G.R.F.P.B devenind debitor direct al creditoarei A. S.A. În concluzie, recurenta-pârâtă a arătat că nu și-a mărit patrimoniul în detrimentul micșorării patrimoniului reclamantei, deoarece nu există o legătură directă în sensul legii, respectiv o cauză unică a celor două raporturi juridice. II.3. Apărările formulate în cauză: II.3.1. Întâmpinarea: La 18 septembrie 2025, prin poștă, în termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București prin care a solicitat respingerea căii de atac promovate de acesta, ca nefondată, și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat, reiterând apărările expuse în cadrul criticilor legate de neîndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare: Recurenții-reclamanți Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică și Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București nu au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, deși aceasta le-a fost comunicată la 01 octombrie 2025, conform proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar. II.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 20 mai 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 21 octombrie 2025, s-a fixat termen de judecată la 24 februarie 2026, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, cu prioritate, pe excepția nulității recursurilor, invocată din oficiu. II.

Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând, cu prioritate, excepția nulității recursurilor în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) și (2) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind, și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanța de apel la situația concretă din speța dedusă judecății, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., normă de ordine publică. II.5.1. În contextul reperelor teoretice astfel enunțate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți, aceștia s-au prevalat doar în mod formal de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât motivarea căii extraordinare de atac nu cuprinde nicio critică de nelegalitate a deciziei instanței de apel susceptibilă de încadrare în acest caz de casare a unei hotărâri judecătorești. Astfel, în legătură cu aplicabilitatea prevederilor art. 1384 alin. (1) C. civ., deși au susținut motivarea greșită a instanței de apel în ceea ce privește pretențiile deduse judecății, argumentele prezentate de recurenții-reclamanți nu vizează în concret raționamentul curții de apel în susținerea soluției adoptate din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, ci readuc în discuție aspecte deja învederate în fața instanței de apel relative la îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză și a obligației de restituire a sumelor achitate cu titlu de cheltuieli de judecată și executare ce ar reveni părții adverse, solicitându-se admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului. În speță, soluția pronunțată în apel, de menținere a hotărârii primei instanțe prin care s-au admis în parte pretențiile reclamanților deduse judecății, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2.096.140,20 RON, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, actualizată cu indicele de inflație și dobândă legală penalizatoare, a avut la bază constatarea împrejurării că nu s-a produs o îmbogățire a apelantei-pârâte prin reducerea pasivului acesteia în privința sumelor 3.254,74 RON și 34.742,96 RON, achitate cu titlu de cheltuielile de judecată în dosarele nr. x/2020 și nr. y/2019 și cheltuieli de executare în dosarele nr. x/2021 și nr. y/2020, întrucât obligația de plată a acestor sume a revenit apelantei-reclamante Activitatea de Trezorerie și Contabilitate Publică a Municipiului București, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în considerarea culpei procesuale reținute în sarcina apelantei-reclamante, cu autoritate de lucru judecat, în cadrul dosarelor nr. x/2020 și nr. y/2019, a caracterului datorat al sumelor respective și a obligației de plată stabilite prin hotărâri judecătorești definitive. Or, câtă vreme argumentele ce susțin soluția adoptată în cauză au ca fundament evaluarea probelor administrate și a susținerilor părților, fiind rezultatul propriei aprecieri pe care instanța de apel a dat-o elementelor de fapt ale cauzei, iar criticile formulate de recurenții-reclamanți prin motivele de recurs, similare celor din apel, vizează exclusiv modul în care au fost analizate și interpretate elementele de fapt ale raporturilor dintre părți și modul în care acestea au fost valorificate de către instanța devolutivă, este evident că ele nu pot fi primite, întrucât nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, ci, cel mult, de netemeinicie, astfel că nu pot fi reevaluate de către instanța de control judiciar, întrucât o asemenea operațiune ar presupune o nouă analiză și interpretare a probelor și a situației de fapt și nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, chestiune incompatibilă cu calea de atac a recursului. Simpla afirmare a împrejurării că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nu cuprinde prin ea însăși concluzia nelegalității hotărârii, deoarece nelegalitatea la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. trebuie să se raporteze la legea aplicabilă iar nu la chestiuni de fapt, de apreciere a probelor administrate în cauză. Mai precis, încălcarea sau aplicarea greșită a legii la care se referă cazul de casare mai sus menționat presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea unei norme juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, interpretarea greșită a unui text de lege corespunzător situației de fapt, etc. Or, în cauză, recurenții-reclamanți nu au demonstrat niciuna dintre aceste ipoteze, în sensul formulării unor critici concrete relative la considerentele instanței de apel ce fundamentează concluzia neîndeplinirii condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, ci, deși au invocat, generic, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, s-au limitat la enunțarea conținutul textelor legale pretins aplicabile litigiului, reiterând, apoi, susținerile de fapt făcute pe parcursul procesului în etapele anterioare, cu referiri exclusive la probatoriul administrat de prima instanță, ceea ce nu echivalează, însă, cu aplicarea greșită a legii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept și, ca urmare, atunci când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ele nu pot fi analizate întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel. Cum argumentele critice legate de modul de aplicare a dispozițiilor art. 1384 alin. (1) și art. 1345 C. civ. au făcut obiectul controlului instanței de apel, fiind găsite ca neîntemeiate, ceea ce a condus la respingerea căii de atac devolutive, recurenții-reclamanți nu le pot reitera în recurs fără o raportare concretă la considerentele deciziei instanței de apel și fără a releva greșelile imputate instanței devolutive, o reevaluare a acelorași susțineri prin promovarea prezentului recurs, nefiind nici posibilă, nici oportună. Este evident că din această perspectivă, fără a cuprinde nicio critică concretă de nelegalitate la adresa deciziei atacate, cererea de recurs are o motivare pur formală, câtă vreme susținerile recurenților-reclamanți nu au legătură cu chestiunile dezlegate pe fond de instanța de apel, respectiv cele care vizează neîndeplinirea condițiilor legale ale îmbogățirii fără justă cauză, aceștia fiind nemulțumiți doar de concluziile la care a ajuns instanța de apel în urma analizării elementelor de fapt ale cauzei și a probelor administrate și de modul în care acestea au fost valorificate în soluționarea pretențiilor deduse judecății, chestiuni care, în mod evident, țin de puterea de apreciere a instanței anterioare, neputând fi verificate în faza procesuală a recursului. Faptul că motivarea soluției criticate nu coincide cu aprecierile și susținerile formulate de reclamanți pe parcursul procesului nu constituie un motiv de nelegalitate a deciziei atacate care să conducă la casarea acesteia din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentul în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, neînsoțit de o explicitare adecvată a motivelor pentru care părțile recurente consideră că aceste ipoteze normative ar fi aplicabile în cauză, nefiind suficientă pentru a justifica incidența motivului de casare invocat. Maniera de motivare a recursului nu se circumscrie rigorilor impuse de legiuitor, câtă vreme recurenții nu au indicat în concret greșelile de judecată ce pot fi imputate curții de apel în fundamentarea soluției adoptate, ci s-au prevalat de chestiuni străine considerentelor ce o susțin, respectiv de aceleași susțineri formulate în fazele procesuale anterioare, care și-au găsit, deja, o rezolvare jurisdicțională ce nu a fost combătută în niciun fel, așa încât, neîncadrându-se în limitele stabilite de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. ce reglementează sfera motivelor de nelegalitate a unei hotărârii judecătorești, criticile formulate nu pot fi analizate, sancțiunea care intervine, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., fiind cea a nulității recursului. Cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., nici motive de ordine publică, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de aceștia împotriva deciziei civile nr. 630 din 17 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. II.5.2. Și în ceea ce privește recursul declarat de pârâtă Înalta Curte constată că operează excepția nulității, criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nerelevând aspecte de nelegalitate a deciziei atacate susceptibile de analiză în recurs. În esență, reiterând argumentele prezentate în cadrul cererii de apel sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 1346 C. civ., recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a reținut în mod nelegal îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză obligând-o la plata sumei de 2.096.140,20 RON către Ministerul Finanțelor, actualizată cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare. Prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că principala critică dedusă judecății în apel a apelantei-pârâte a vizat justa cauză a plății care a dus la micșorarea patrimoniului reclamanților, respectiv majorarea patrimoniului pârâtei, în subsidiar partea susținând că nu a avut loc o majorare a propriului patrimoniu, dar nici o diminuare a patrimoniului apelanților-reclamanți. În argumentarea caracterului just al plății, instanța de apel a reținut că apelanta-pârâtă a atribuit calitatea de terț poprit, după caz, mai întâi Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, apoi Ministerului de Finanțe, însă doar cel din urmă a realizat plata sumei totale de 2.134.137,90 RON, deși nu a avut calitatea de terț poprit în dosarul de validare a popririi nr. 7867/299/2019, această calitate revenind Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București, neexistând identitate între cele două subiecte de drept, potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 13 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Prin urmare, justa cauză a plății efectuate de Ministerul Finanțelor de bună-voie în vederea acoperirii datoriei apelantei-pârâte nu există câtă vreme hotărârea de validare a popririi nu reține în sarcina Ministerul Finanțelor nicio obligație, conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., întrucât acesta nu a fost parte în litigiu. În acord cu prima instanță, curtea de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, întrucât sporirea activului apelantei-pârâte s-a produs în condițiile neplății debitului către creditorul său și inexistenței vreunei obligații a Ministerul Finanțelor de plată a sumei de 2.096.140,20 RON, fapt ce atrage îndeplinirea condițiilor materiale ale admiterii acțiunii în restituire (diminuarea pasivului unui patrimoniu, cel al debitorului, micșorarea altui patrimoniu, cel al terțului poprit și existența unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt - art. 1345 C. civ.). De asemenea, instanța a înlăturat interpretarea apelantei-pârâte potrivit căreia instanța, întrucât a validat poprirea pe considerentul că terțul poprit nu și-a îndeplinit obligațiile legale ar fi sancționat conduita acestuia prin chiar transferarea definitivă și cu efecte inclusiv în raportul dintre pârâții din acea cauză, a datoriei debitorului în patrimoniul terțului - adică fără posibilitate de regres, iar nu doar prin acordarea unui beneficiu exclusiv creditorului, singurul vătămat prin acea conduită. Astfel, în considerente instanța s-a referit numai la imposibilitatea creditorului de a-și realiza creanța, în condițiile în care debitorul nu alocă fondurile necesare pentru efectuarea plăților și se prevalează de exceptarea anumitor fonduri de la executarea silită pentru buna sa funcționare, fără a reieși că ar fi vizat și o altă măsură, precum cea susținută de apelanta-pârâtă, care ar fi fost de altfel disproporționată față de culpa terțului poprit. Instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite, totodată, și condițiile juridice ale îmbogățirii fără justă cauză prevăzute de art. 1347 C. civ., respectiv absența unei cauze legitime a diminuării pasivului unei persoane în detrimentul alteia (hotărârea judecătorească de validare a popririi neputând fi calificată astfel), precum și absența oricărui alt mijloc pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite, potrivit art. 1348 C. civ. În ceea ce privește ultima condiție necesar a fi îndeplinită, respectiv absența oricărei acțiuni în justiție pentru recuperarea pierderii suferite, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu are la dispoziție o altă modalitate juridică de recuperare a sumei de 2.096.140,20 RON. Prin cererea de recurs, pârâta s-a limitat la a susține că au fost încălcate dispozițiile art. 1346 C. civ. și că în mod greșit instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, după care a reiterat întocmai susținerile formulate prin motivele de apel, fără a combate în niciun fel argumentația ce a stat la baza soluției de respingere a apelului. Înalta Curte constată, astfel, că cererea de recurs nu conține precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate a deciziei instanței de apel. Or, potrivit celor deja arătate în analiza recursului reclamantelor, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În speță, însă, nu se poate considera că afirmațiile recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme partea nu a arătat în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și nici nu s-a raportat la considerentele acesteia, ci a reluat criticile de fapt formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, nesocotind, practic, existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului. Recurenta nu s-a conformat, așadar, dispozițiilor înscrise în art. 486 și 488 C. proc. civ., întrucât, în memoriul de recurs, nu a dezvoltat vreun motiv din cele prevăzute de art. 488 și, chiar dacă a indicat ca temei de drept al recursului art. 488 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu pot fi circumscrise acestui motiv de casare. În consecință, reținând că în cuprinsul cererii de recurs deduse judecații nu se regăsesc critici propriu-zise cu privire la modul în care instanța de apel ar fi încălcat, prin soluția adoptată, normele de drept material, recurenta fiind nemulțumit doar de modul în care instanța a reținut situația de fapt și a interpretat probele și de concluzia la care a ajuns cu privire la îndeplinirea condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, chestiuni care, în mod evident, țin de aprecierea instanței, neputând fi verificate de instanța de recurs întrucât constituie aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate a soluției atacate, Înalta Curtea, având în vedere că în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale extraordinară de atac putând fi exercitată în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc. civ. și că modalitatea de motivare a recursului de către recurentă nu se circumscrie exigențelor textului art. 486 și 488 C. proc. civ., va face aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că va constata nulitatea recursului declarat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 630 din 17 iunie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.