Decizia nr. 290/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 21/2024 a Curții de Apel Suceava

I. Circumstanțele cauzei: I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, la 11 octombrie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin reprezentantul său legal Ministerul Finanțelor, Guvernul României și Ministerul Sănătății, să se dispună obligarea în solidar a acestora la plata de daune morale de 1 milion de euro, în echivalent RON, ca urmare a desfigurării corpului său printr-o paralizie severă imediat în seara de după vaccinarea cu vaccinul B. fabricat de C.. În drept, a indicat art. 1 alin. (2) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, Legea Contenciosului administrativ, calitatea sa de persoană vătămată prin ordine și acțiuni ale pârâților.

La 30 octombrie 2023, reclamantul A. a formulat o cerere adițională prin care a solicitat chemarea în judecată și a Direcției de Sănătate Publică Suceava pentru ca și aceasta să fie obligată la plata daunelor morale de 1.000.000 euro, echivalentul în RON pentru aceleași motive expuse prin cererea introductivă. Prin sentința civilă nr. 21 din 20 februarie 2024, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, invocată de pârâta B. S.R.L. și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București (secția civilă). I.2.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în fond: Prin sentința civilă nr. 1365 din 30 octombrie 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâți; a respins acțiunea formulată de reclamantul A., împotriva pârâților Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul M.A.I., Direcția de Sănătate Publică Suceava, Guvernul României, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Sănătății, B. S.R.L., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și la sediul A.J.F.P. Suceava, pentru lipsa calității procesual pasive a acestora. I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel: Prin decizia civilă nr. 353A din 01 aprilie 2025, Curtea de București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1365 din 30 octombrie 2024, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 353A din 01 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 21 august 2025, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 01 septembrie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a) și c) C. proc. civ., cuprinzând mențiunile privind numele și prenumele, domiciliul, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura mandatarului D. (procură judiciară autentificată sub nr. x din 24 septembrie 2024 la B.I.N.

E., aflată la dosarul nr. x/2023 al Tribunalului București, secția a III-a civilă). În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, s-a constatat că recurentul-reclamant a susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurentul-reclamant datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs. II.1. Motivele de recurs: Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârilor date în fond și apel, cu trimiterea cauzei spre judecată Tribunalului Suceava, instanța competentă teritorial și material.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că Tribunalului Suceava îi revine competența de a soluționa fondul cauzei, întrucât este instanța în a căreia rază teritorială se află Direcția Sanitară Suceava. În acest sens a făcut trimitere la hotărârea nr. 239 din 26 februarie 2025, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2024, cu privire la declinarea competenței teritoriale în favoarea Tribunalului Iași, dosar cu același obiect - acordare daune morale pe temeiul răspunderii civile delictuale, în care a figurat în calitate de reclamantă F., vaccinată anticovid la Iași. A menționat că prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea conflictului de competență, în urma sesizării Tribunalului București, s-a stabilit competența materială și teritorială a Tribunalului Iași.

Pe cale de consecință, în opinia recurentului, nici Curtea de Apel București nu este competentă a soluționa apelul declarat în cauză. II.2. Apărările formulate în cauză: II.2.1. Întâmpinarea: La 12 septembrie 2025, prin poștă electronică, în termen legal, intimatul-pârât Ministerul Sănătății a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că, în cauză, necompetența este de ordine privată, nefiind vorba de o competență teritorială exclusivă, invocată de reclamant contrar interdicției prevăzute de art. 130 alin. (4) C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă la 10 octombrie 2025, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, admiterea excepției netimbrării recursului, anularea căii de atac pentru lipsa motivării corespunzătoare, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată.

În susținerea poziției sale procesuale, a solicitat anularea recursului față de neîndeplinirea obligației privind plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 RON, în raport de dispozițiile art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. De asemenea, a solicitat anularea recursului, față de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurentul-reclamant nu a indicat motivele pentru care silogismul juridic utilizat de instanța de apel potrivit căruia competența teritorială este privată ar fi eronat, limitându-se doar să indice că, în cauză, competența ar fi trebuit atribuită unei alte instanțe.

Or, simpla invocare a unei pretinse încălcări a competenței teritoriale (private) a unei instanțe, fără a exprima nicio critică la adresa raționamentului expus de instanța de apel, nu poale constitui un veritabil motiv de recurs. Cu privire la inadmisibilitatea recursului, intimata-pârâtă a susținut că, în cauză, competența instanței de fond era de natură privată, așa încât criticile recurentului nu se încadrează în motivele de casare prevăzute dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-3 C. proc. civ. Pe fondul recursului, a arătat că, în raport de dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc.

civ., recurentul nu putea invoca nccompetența teritorială a Tribunalului București/Curții de Apel București, având în vedere că competența teritorială este de ordine privată, pe de o parte, iar pe de altă parte, acesta ar fi putut invoca excepția necompetenței teritoriale cel mai târziu la primul termen de judecată în fața Tribunalului București, după trimiterea cauzei de la Curtea de Apel Suceava. Prin urmare, invocarea acesteia direct în fața Curții de Apel a fost realizată, de asemenea, în mod tardiv. A precizat că instanța de apel a calificat excepția lipsei competenței teritoriale ca motiv de apel și nu ca excepție ridicată direct în apel, reținând în mod corect imposibilitatea revizuirii competenței teritoriale stabilite în fața primei instanței, care a rămas câștigată pe tot parcursul prezentei cauze.

La 13 octombrie 2025, prin poștă, în termen legal, intimata-pârâtă Direcția de Sănătate Publică Județeană Suceava a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. În acest sens, intimata-pârâtă a arătat că recurentul a criticat hotărârea instanței de apel sub aspectul necompetenței teritoriale de soluționare a cauzei, însă acesta este decăzut din dreptul de a o mai invoca în raport de dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, a menționat faptul că instanța de apel a constatat că competența materială și teritorială revine în primă instanță tribunalului, ca instanță civilă, potrivit art. 123 alin. (1) C. proc.

civ., iar apelul reclamantului nu a fost susținut prin noi probe față de cele invocate în fața instanței de fond, Tribunalul București admițând excepția lipsei calității procesual pasive invocată de către Direcția de Sănătate Publică Județeană Suceava. În concluzie, a solicitat respingerea recursului ca fiind nul și nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. La 29 octombrie 2025, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat. Pe aspectul anulării recursului, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc.

civ., intimatul-pârât a arătat că în cuprinsul cererii de recurs nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei care face obiectul căi de atac, nefiind indicate punctual motivele de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele expuse de instanță în fundamentarea acesteia. Simpla nemultumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece partea a avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instante și o rejudecare a fondului în apel.

Așadar, recursul nefiind motivat corespunzător, instanța de recurs nu poate exercita controlul judiciar în calea de atac, motiv pentru care a solicitat anularea cererii de recurs. Pe fondul recursului, față de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., invocat de recurent, intimatul-pârât a menționat că în speță competența instanței de fond era de natură privată și nu de ordine publică, reclamantul neputând invoca în recurs necompetența teritorială a Tribunalului București/Curții de Apel București, față de dispozițiile art. 130 alin. (3) și (4) C. proc. civ. II.2.2. Răspunsul la întâmpinare: Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Sănătății, depus la 08 octombrie 2025, prin poștă, în termen legal, recurentul-reclamant a solicitat respingerea apărărilor formulate de partea adversă cu privire la necompetența teritorială a Tribunalului București/Curții de Apel București.

Pe fondul recursului, recurentul-reclamant a arătat că va depune dovezi care obligă Statul Român la răspunderea materială și morală pentru suferințele grave cauzate de vaccinul antiCovid 19, respectiv dovada prin care Consiliul Europei cât și Agenția Europeană pentru Medicamente (E.M.A) au susținut că răspunderea pentru eventualele suferințe cauzate de vaccinul anticovid 19 revine Statului Român, care a contractat vaccinurile antiCovid. Or, Ministerul Sănătății este prepusul Statului Român, iar Statul Român este cel care și-a asumat răspunderea pentru eventualele suferințe cauzate de vaccinurile anticovid 19, mai ales că toți producătorii de asemenea vaccinuri, au prevăzut clar că aproximativ 10% dintre cei vaccinați vor avea repercursiuni grave și foarte grave.

Presa de pe glob, a semnalat care vor fi afecțiunile grave produse de vaccin, printre care, paralizia este pe primul loc. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Finanțelor, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, ca reprezentant al Statului Român, la 17 noiembrie 2025, prin poștă, recurentul-reclamant a solicitat respingerea motivelor invocate, ca nefondate. A arătat că recursul este motivat, că a formulat inițial cererea la Curtea de Apel Suceava, care a declinat competența în favoarea Tribunalului București, însă această instanță, într-un alt dosar, cu același obiect, a declinat cauza în favoarea Tribunalului Iași, în raza căruia este situată Direcția Sanitară în cadrul căreia s-a efectuat vaccinul, a cărui competență teritorială a fost stabilită de Înalta Curte de Casație și Justiție în urma soluționării conflictului de competență.

A precizat că în acel dosar, Direcția Sanitară Iași a dispus efectuarea vaccinului anticovid 19 prin Spitalul de Recuperare Nicolina Iași, motiv pentru care s-a dispus judecarea în primă instanță de Tribunalul lași. Astfel, a invocat excepția la Curtea de Apel București atunci când a aflat de hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, de stabilire a competenței teritoriale, însă Curtea de Apel București nu a luat în calcul aceasta. Pe fondul recursului, a susținut că ambele instanței i-au respins acțiunea, respectiv apelul, pentru argumente ce țin de competența teriorială, lipsa calității procesuale pasive a Statului, a prepușilor acestuia și a producătorului vaccinului anticovid.

A precizat că prin decizia nr. 525 din 18 martie 2025, obligația Statului (ca și comitent) și a instituțiilor Statului (ca și prepușii comitentului) de a răspunde material și moral pentru cetățenii români care au suferit grave repercursiuni cauzate de vaccin, repercursiun prevăzute chiar în prospectele de folosire ale vaccinurilor, se impune o analiză pertinentă din partea instanței de recurs. II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc.

civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 10 octombrie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc.

civ., prin rezoluția din 21 octombrie 2025, s-a fixat termen de judecată la 24 februarie 2026, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, în principal, pe excepția nulității recursului, iar în subsidiar, pe fondul căii de atac. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 248 alin. (1) și ale art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: În considerarea caracterului său de cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc.

civ. În acest sens, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. stabilește că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 489 alin. (1) și (2) din același act normativ prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, afară de cazul în care instanța de judecată ar invoca din oficiu motive de ordine publică, aceeași sancțiune intervenind, și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488. Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că motivarea recursului presupune, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea uneia dintre ipotezele normative prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc.

civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat. Mai precis, motivele de nelegalitate a hotărârii trebuie să îmbrace forma unor critici aduse acesteia, a unor aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat judecata sau în care a fost aplicată legea de către instanța de apel la situația concretă din speța dedusă judecății, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel care să permită încadrarea lor în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc.

civ., normă de ordine publică. În contextul reperelor teoretice enunțate, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant, deși partea s-a prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței teritoriale invocate în fața instanței de apel, motivarea acesteia nu cuprinde nicio critică de nelegalitate a hotărârii atacate susceptibilă de a fi încadrată în acest caz de casare a unei hotărâri judecătorești. În concret, recurentul-reclamant a susținut că Tribunalul București nu a fost competent teritorial să judece pricina, instanța competentă fiind Tribunalul Suceava, în a cărei rază teritorială se află Direcția Sanitară Suceava, de care aparține Căminul Cultural Dolhești-Suceava unde a fost vaccinat anti-Covid 19, și, pe cale de consecință, judecata apelului ar fi fost de competența Curții de Apel Suceava, iar nu a Curții de Apel București.

Înalta Curte observă că la termenul de judecată din 01 aprilie 2025, când au avut loc dezbaterile pe fondul apelului, în prealabil, instanța de apel a calificat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, invocată de reclamant, ca motiv de apel. Procedând la analiza acestui motiv de apel, pe care l-a găsit nefondat, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd obligativitatea verificării competenței de către instanța de fond la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, precum și regimul invocării excepției necompetenței teritoriale prevăzut de art. 130 alin. (3) C. proc. civ. în raport cu temeiul de drept al cererii de chemare în judecată - răspunderea civilă delictuală.

Fiind vorba în speță de o necompetență de ordine privată, instanța de apel a apreciat că aceasta se acoperă definitiv dacă nu a fost invocată prin întâmpinare, însă reclamantul poate invoca excepția necompetenței teritoriale dacă excepția a fost admisă în fața instanței învestite prin hotărârea de declinare a competenței. Or, după declinarea cauzei de către Curtea de Apel Suceava în favoarea Tribunalului București, reclamantul nu a invocat excepția necompetenței teritoriale înaintea ultimei instanțe, sens în care competența a rămas câștigată cauzei și nu mai putea fi repusă în discuție pe calea apelului. Cu alte cuvinte, reclamantul, nemulțumit de soluția de declinare a competenței în favoarea Tribunalului București, avea obligația să invoce în fața acestei instanțe excepția necompetenței teritoriale și doar în măsura în care excepția era respinsă, avea posibilitatea să critice soluția prin cererea de apel, ipoteză neregăsită în speță.

Așadar, acest raționament judiciar ar fi trebuit să fie combătut de către recurentul-reclamant pe calea recursului, însă acesta nu au formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute de instanța de apel, nearătând modul în care, prin respingerea criticilor referitoare la competență, instanța de ape lar fi interpretat sau aplicat greșit prevederile legale procedural incidente. Recurentul a reiterate, doar, prin cererea de recurs chestiunea necompetenței teritoriale invocată în fața instanței de apel fără a o corela cu argumentația avută în vedere de către instanța de apel la pronunțarea deciziei atacate, deși condiția esențială a motivării recursului implică determinarea anume a greșelilor imputate instanței, în raport cu soluția pronunțată în privința cererii de apel cu care a fost învestită, precum și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc.

civ. În acest context, susținând că excepția de necompetență teritorială a Tribunalului București invocată în fața instanței de apel a fost respinsă ca nefondată, recurentul-reclamant nu aduce niciun argument de natură să invalideze raționamentul instanței devolutive, limitându-se la exprima o simplă opinie cu privire la competența altei instanțe în soluționarea cauzei, străină de considerentele hotărârii recurate, cu scopul evident de a provoca o reevaluare a susținerilor cu același conținut deduse judecății în apel, deși această chestiune a fost deja tranșată prin decizia recurată de către instanța devolutivă. Această manieră de motivare a recursului, ce ignoră existența judecății anterioare cu privire la chestiunea necompetenței instanței de a soluționa cauza, nu se răspunde exigențelor impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc.

civ., câtă vreme nu relevă niciun aspect concret de nelegalitate al hotărârii pronunțate în apel. Or, în absența unor argumente legate strict de raționamentul instanței de apel apte a fi subsumate unor critici de nelegalitate încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă din perspectiva evocată de parte. În ceea ce privește jurisprudența invocată de recurentul-reclamant referitoare la declinarea competenței de către Tribunalul București în favoarea Tribunalului Iași, Înalta Curte are a observa că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, instanțele judecătorești nefiind ținute de soluțiile pronunțate anterior de alte instanțe, iar hotărârile judecătorești au aplicabilitate numai la speță, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanțele au fost învestite.

Prin urmare, în condițiile în care recurentul-reclamant nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, care să facă posibilă verificarea legalității deciziei recurate, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din același cod, va constata nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 353A din 01 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Constată nul recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 353A din 01 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 februarie 2026.