Decizia nr. 281/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

I. Circumstanțele cauzei: I.1.

Obiectul cererii deduse judecății: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 19 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 3228 RON (la care se adaugă TVA)/3841.32 RON cu TVA inclus) înmulțit cu 3 (9684 RON/11523.96 RON), ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual începând cu data de 01.01.2017 până la data de 31.12.2019, în temeiul art. 1.349 C. civ., pentru unitatea nedeclarată la CREDIDAM; 2. obligarea pârâtei la plata sumei de 1806,42 RON înmulțit cu 3, ca urmare a încălcării dispozițiilor pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și Decizia ORDA nr. 120/2016, reprezentând penalități de întârziere aferente sumelor solicitate pe capătul 1, calculate la remunerația fără TVA, până la data de 30.11.

2019 conform dispozițiilor deciziei ORDA nr. 10/2016 și Deciziei ORDA nr. 120/2016 și în continuare până la recuperarea integrală a remunerației datorate. 3. obligarea pârâtei să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerț/fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiul administrat; 4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ. I.2.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1286 din 09 septembrie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea civilă introdusă de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect drept de autor și drepturi conexe; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlul de daune pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual suma de 3.228 RON reprezentând echivalentul remunerațiilor ce ar fi fost datorate în perioada 01.01.2017 - 31.12.2019; a obligat pârâta să încheie cu reclamantul o convenție pentru obținerea unei autorizații sau licențe neexclusive pentru comunicarea publică, în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual; a obligat pârâta să achite reclamantei cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 1.246 RON compusă din 100 de RON reprezentând taxe de timbru, 1.126 RON onorariu avocațial, 20 RON taxă extras ONRC; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel: Prin decizia civilă nr. 1347A din 13 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1286 din 09 septembrie 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civil; a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare Tribunalului Bihor. I.4.

Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, în primă instanță, după stabilirea competenței de soluționare a cauzei: Prin sentința civilă nr. 66/C din 04 aprilie 2024, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis în parte acțiunea civilă introdusă de reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlul de daune pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual suma de 3.228 RON reprezentând echivalentul remunerațiilor ce ar fi fost datorate în perioada 01.01.2017 - 31.12.2019; a obligat pârâta să încheie cu reclamantul o convenție pentru obținerea unei autorizații sau licențe neexclusive pentru comunicarea publică, în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual; a obligat pârâta să achite reclamantei cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 1.246 RON compusă din 100 de RON reprezentând taxe de timbru, 1.126 RON onorariu avocațial, 20 RON taxă extras ONRC; a respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor.

I.4.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, în apel: Prin decizia civilă nr. 393A din 10 aprilie 2025, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul introdus de apelanta A. S.R.L.; a admis apelul introdus de apelantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM, în contradictoriu cu apelanta-intimată A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 66/C din 04 aprilie 2024, pronunțate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 11.523 RON (TVA inclus) pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, suma reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți, pentru unitatea nedeclarată la CREDIDAM, Pensiunea Turistică "B.", pentru perioada 01.01.2017- 31.12.2019; a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate ce nu contravin prezentei decizii; a obligat apelanta-intimată A. S.R.L.

la plata către apelantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.400 RON reprezentând onorariu avocațial în apel; a respins cererea apelantei-intimate A. S.R.L. privind obligarea apelantului Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM, la cheltuieli de judecată în apel. II. Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. civilă nr. 393A din 10 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a declarat recurs pârâta A. S.R.L. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 24 iunie 2025, sub nr. x/2019, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 25 iunie 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc.

civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) teza a II-a raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâta datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, sub sancțiunea anulării cererii de recurs. II.1. Motivele de recurs: Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii apelului său și a respingerii apelului intimatei-reclamante CREDIDAM, cu cheltuieli de judecată, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că organismul de gestiune ar putea opta pentru modalitatea de evaluare prevăzută de art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 188/1996, cu titlu de despăgubire, și anume triplul valorii remunerației ce ar fi fost percepute în baza unui contract pentru spațiul deținut de pârâtă, însă acest criteriu nu îndeplinește criteriul de proporționalitate și echilibru între drepturile și interesele creatorilor, respectiv ale utilizatorilor, prevăzut în Directiva 2004/48 și reținut în cauza CJUE C-235/12 din 2014, fiind posibilă cuantificarea exactă a prejudiciului real potrivit criteriului de la lit. a) a art. 188 alin. (2) din aceeași lege, contrar susținerilor reclamatei și celor reținute de instanța de apel.

Deși nu se poate cuantifica cu certitudine prejudiciul real, acesta nu poate fi mai mare decât nivelul maxim al remunerației ce putea fi încasată de pârâtă în baza unui contract pentru aceeași perioadă, care de altfel, nici a putut justifica prejudiciul creat și nici cuantificarea acestuia, deși cel ce face o cerere în fața instanței de judecată trebuie să o și dovedească.

Recurenta-pârâtă a susținut că singura motivare a deciziei recurate privește decizia ORDA și practica judiciară, invocând totodată, și aplicarea greșită a pct. 7 din Decizia ORDA nr. 120/2016 de către instanța de apel care nu a luat în considerare faptul că pensiunea în discuție se află în mediul rural și nu în stațiune turistică, context în care remunerația stabilită la pct. 7 este de 50 RON/lună, iar potrivit tabelului anexat cererii de recurs, care privește situația veniturilor și cheltuielilor aferente anilor 2017-2019, în urma centralizării registrelor de casă, rezultă că au fost luni în care nu a desfășurat nicio activitate sau în care cheltuielile au depășit cu mult veniturile realizate și că datorează suma de 1.450 RON, prin raportare la activitatea desfășurată și la faptul că reclamanta nu a dovedit prejudiciul produs.

A mai arătat că obligarea sa la încheierea unui contract este nelegală, înrtucât nu pot fi verificate în viitor condițiile sau obligativitatea existenței unui astfel de contract câtă vreme dinamica vieții economice este în continuă schimbare. II.2. Apărările formulate în cauză: II.2.1. Întâmpinarea: La 31 iulie 2025, prin poștă, în termen legal, intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului, ca nul, iar în subsidiar, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei atacate ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția nulității recursului, intimata-reclamantă a arătat că, deși, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținându-se că soluția din apel este, pe de-o parte, nemotivată și, pe de altă parte, că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, criticile cu acest obiect reprezintă o reiterare a motivelor de apel care au făcut, deja, obiectul cenzurii și al unei judecăți de către instanța de apel, fără a arăta în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii și a se raporta la considerentele acesteia. Având în vedere că această cale extraordinară de atac poate fi exercitată doar în condițiile expres și limitativ prevăzute de C. proc.

civ., a solicitat, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, respingerea cererii de recurs, ca nulă, întrucât în cuprinsul acesteia nu se regăsește niciunul din motivele de recurs stipulate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul recursului, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susținut, pe de o parte, că recurenta nu a menționat în ce constă nemotivarea hotărârii. Pe de altă parte, a precizat că respectiva critică a recurentei este nefondată, întrucât instanța de apel a analizat în mod corect dispozițiile art. 188 din Legea nr. 8/1996, cele privitoare la principiul reparării integrale a prejudiciului, precum și deciziile ORDA aplicabile în speță, făcând trimitere la considerentele hotărârii ce susțin atare argumente.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul aplicării greșite a dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, republicată, pe care l-a considerat nefondat, intimata-reclamantă a arătat că, în speță, este vorba de o răspundere civilă delictuală, unde autorul faptei ilicite răspunde pe principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat, atât pentru prejudiciul previzibil, cât și pentru cel neprevizibil, sens în care, cum în mod corect a apreciat instanța de apel, modalitatea de despăgubire instituită de art. 139 alin. (1) lit. a) [actualul art. 188 alin. (1) lit. a)] din lege este similară celei instituite de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale.

A precizat că în situația în care acordarea despăgubirilor este solicitată în numele și pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune colectivă, indicarea și dovedirea în concret a câștigului sau a beneficiilor realizate pe nedrept de făptuitor pe seama artiștilor pe care îi reprezintă constituie o sarcină excesivă, așa încât în mod corect instanța de apel a reținut că dovedirea întinderii exacte a prejudiciului este o veritabilă probatio diabolica, de natură să denatureze finalitatea legii și chiar aplicabilitatea ei. De asemenea, instanța de apel a reținut în mod corect și faptul că perioadele în care societatea recurentă a avut cheltuieli mai mari decât veniturile nu constituie un criteriu legal de diminuare a remunerației datorate către reclamantă, în deciziile ORDA neregăsindu-se astfel de dispoziții.

Cum în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale stipulate de art. 1349 C. civ., iar despăgubirea constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite își găsește corespondent în dispozițiile art. 188 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și cele ale art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, coroborat cu dispozițiile art. 1375 C. civ., aplicabile litigiului, soluția instanței de apel este una legală. I.2.2. Răspuns la întâmpinare: Recurenta-pârâtă A. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare, deși întâmpinarea formulată de partea adversă i-a fost comunicată la 26 august 2025, prin depunerea actului de procedură la cutia poștală, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 19 decembrie 2019, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc.

civ. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 01 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată la 24 februarie 2026, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, în principal, pe excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare și, în subsidiar, pe fondul recursului de declarat de pârâtă.

II.4. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție: II.4.1. Prioritar, în ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți-CREDIDAM prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte reține că, de principiu, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate.

Or, din examinarea cererii de recurs formulate de pârâta A. S.R.L. din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși, în cuprinsul acesteia se regăsesc susțineri prin care se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instața de apel mijlocelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanța de apel, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și elementelor de fapt ale cauzei, dar și chestiuni antamate prin cererea de apel formulată de pârâtă ce au primit deja o dezlegare jurisdicțională din partea instanței de apel prin decizia recurată, o reevaluare a acestora nemaifiind posibilă în recurs prin prisma dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc.

civ., există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că motivarea hotărârii este incompletă, rezumându-se doar la menționarea Deciziei ORDA și a practicii judiciare, critică susceptibilă de analiză din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Totodată, a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 sub aspectul modalității greșite de evaluare a prejudiciul clamat în cauză din moment ce criteriul prevăzut la lit. b) al aceluiași articol nu îndeplinește criteriul de proporționalitate și echilibru între drepturile și interesele creatorilor, respectiv ale utilizatorilor, prevăzut de Directiva 2004/48 și reținut în cauza C-235/12 din 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât nu permite o cuantificare certă a prejudiciului real, dar și aplicarea greșită a pct. 7 din Decizia ORDA nr. 120/2016, câtă vreme instanța de apel nu a luat în considerare faptul că pensiunea pârâtei se află în mediul rural și nu în stațiune turistică, critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. ce privește situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicare greșită a normelor de drept material. În aceste circumstanțe, reținând că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, critici ce pot fi subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 393A din 10 aprilie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse deciziei atacate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care, însă, nu se verifică în speța de față. II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ceea ce privește nelegalitatea deciziei atacate, recurenta-pârâtă a pretins nemotivarea sau motivarea insuficientă a hotărârii din moment ce instanța de apel s-a rezumat doar la indicarea Deciziei ORDA și a practicii judiciare. Cu referire la această critică, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, viciile motivării unei hotărâri, în sensul acestui text legal, se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind supusă casării, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În aceste repere de analiză, verificând hotărârea atacată cu recurs, din perspectiva respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței de apel, Înalta Curte constată că aceasta corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât curtea de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum și de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - a răspuns criticilor invocate atât de reclamantă, cât și de pârâtă prin motivele de apel, prin considerente comune, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Astfel, curtea de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală reglementate de art. 1349 și urm. C. civ., invocate explicit drept cauză a cererii de chemare în judecată, schimbând soluția adoptată la fond după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate de ambele părți, întrunirea cumulativă a condițiilor pentru antrenarea acesteia, respectiv fapta ilicită, constând în comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum și/sau a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizații/licențe neexclusive din partea CREDIDAM și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, prejudiciul, reprezentând echivalentul remunerațiilor care ar fi fost datorate pentru o utilizare legală, conform Legii nr. 8/1996 și normelor de aplicare a legii, metodologiile prevăzând despăgubiri echivalente la nivelul triplului sumelor legal datorate, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, activitatea de comunicare publică desfășurată de pârâtă în incinta unității deținute fiind de natură a cauza prejudicii artiștilor interpreți, câtă vreme aceasta s-a desfășurat în lipsa autorizației/licenței neexclusive din partea CREDIDAM și fără a se achita remunerațiile datorate,

potrivit metodologiilor. Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată, instanța de apel demonstrând aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar eficient.

Reținând că remunerațiile datorate în baza contractului intervenit în condițiile legii în scopul protejării drepturilor de autor se datorează potrivit metodologiei în vigoare de deținătorii de unități de cazare, instanța de apel a apreciat că, în speță, se aplică criteriile prevăzute în mod subsidiar de art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 [corespondentul art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare], prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, atunci când nu se pot lua în considerare criteriile prevăzute art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, care au constituit temeiul acordării despăgubirilor de instanța de fond, precum consecințele economice negative, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.

În concret, instanța de apel a reținut că modalitatea de despăgubire instituită de art. 139 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996 [corespondentul art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare] este similară celei instituite de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, făcând trimitere pe acest aspect la dispozițiile art. 1385 C. civ., care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului, prin luarea în calcul a pierderii efectiv suferite, a beneficiului nerealizat, precum și a cheltuielilor pe care victima faptei ilicite le-a făcut în îndeplinirea obligației legale de a evita sau limita prejudiciul, dar și la prevederile art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, care reglementează evaluarea prejudiciului prin raportare la consecințele economice negative suferite de partea prejudiciată (în special câștigul nerealizat de către titularul dreptului, precum și beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor) precum și la prejudiciul moral cauzat titularului dreptului.

Totodată, a apreciat, cu referire la caracterul specific al drepturilor de proprietate intelectuală, ce poartă asupra unor bunuri necorporale (opere audiovizuale sau programe pentru calculator), precum și modalitatea facilă de utilizare ilegală, prin intermediul mijloacelor moderne de comunicație electronică, că în domeniul proprietății intelectuale, dovedirea întinderii exacte a prejudiciului este o veritabilă probatio diabolica, având în vedere numărul imposibil de cuantificat al încălcărilor produse prin intermediul mijloacelor de comunicație electronică.

Din acest motiv, curtea de apel a considerat că atunci când nu se pot aplica criteriile de evaluare cuprinse la lit. a) a art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanța de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a aceluiași articol din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Cum în speță s-a solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual aparținând artiștilor interpreți, fără a deține autorizație sau licență exclusivă și fără a achita remunerațiile echitabile cuvenite acestora prin lege, faptă care s-a perpetuat pe perioada de referință (01.01.2017-31.12.2019), instanța de apel a subliniat că o cuantificare a prejudiciului concret suferit de reclamantă, prin raportare la criteriile reglementate de art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat.

Așadar, în opinia curții de apel, primă instanță nu a realizat o identificare efectivă a prejudiciului în funcție de criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, ceea ce înseamnă că nu a identificat și a analizat consecințele economice negative, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, eventualele daune morale cauzate titularului dreptului, ci a considerat în mod eronat că prejudiciul nu poate depăși remunerația ce s-ar fi datorat în condițiile legii, circumstanțe ce justificată instituirea unei despăgubiri, apelând la criteriul redevenței legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, cuantificată corect de către reclamantă, ținând cont că pensiunea respectivă a fost încadrată la codul D7 - pensiune turistică, vilă turistică 4-5 stele/4-5 margarete situate în comune și sate, conform deciziilor ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, iar remunerațiile au fost calculate prin aplicarea remunerației fixe regăsite în deciziile ORDA pentru codul D7.

Faptul că apelanta-pârâtă, potrivit registrelor de casă, nu a avut încasări în anumite luni sau au existat perioade în care cheltuielile au depășit cu mult veniturile realizate, în aprecierea curții de apel, nu constituie un criteriu legal de diminuare a redevenței datorate prin aplicarea prevederilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996. Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză judicioasă cu privire la situația de fapt și la probele administrate, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând fiecărei critici formulate de părți prin motivele de apel, susținerile recurentei în sens contrar fiind nefondate.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanța de apel nu a motivat soluția adoptată, reținând în mod greșit îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și modalitatea de evaluare a prejudiciului, recurenta își exprimă, de fapt, nemulțumirea față de concluziile la care a ajuns instanța de apel cu privire la pretențiile deduse judecății, or, o atare nemulțumire, ce vizează, practic, modul în care instanța de apel a analizat și a interpretat situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că nu pot fi primite criticile aduse de pârâtă hotărârii apelate, dar se justifică schimbarea hotărârii instanței de fond în sensul acordării triplului remunerațiilor, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, împrejurarea că judecătorul interpretează elementele de fapt într-o altă manieră decât cea agreată de parte neechivalând cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.

Statuând în sensul celor mai sus arătate, curtea de apel a dat o bază legală suficientă deciziei sale și a răspuns într-o manieră concentrată, dar adecvată susținerilor părților, raționamentul expus fiind de natură a susține concluzia potrivit căreia pârâta trebuie să plătească triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți, pentru unitatea nedeclarată la CREDIDAM, Pensiunea Turistică "B.", pentru perioada 01.01.2017-31.12.2019, pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual. Deși recurenta-pârâtă apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor legale pe care acestea și-au întemeiat cererile.

În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei stabilite în baza probatoriul administrat, se poate stabili răspunderea civilă delictuală a pârâtei, cu indicarea criteriilor legale în raport de care era posibilă cuantificarea prejudiciului concret încercat de reclamantă, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele procesului într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu actele de la dosar și cu dispozițiile legale aplicabile litigiului.

Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, în principiu, și gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanța răspunde acestora, chiar prin considerente comune. Or, în cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Pe de altă parte, deși pretinde lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta-pârâtă nu face nimic altceva decât să combată considerentele instanței de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri formulate în cursul procesului, susțineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea modalitate de motivare a recursului exclude incidența cazului de casare mai sus menționat, argumentul referitor la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formal. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor esențiale formulate prin motivele de apel de ambele părți, Înalta Curte constată că susținerile subsumate motivului de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. sunt neîntemeiate, acest caz de casare nefiind incident în cauză și nejustificând solicitarea de admitere a apelului pârâtei și de respingere a apelului reclamantei. În ceea ce privește criticile de ordin substanțial, care susțin greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, Înalta Curte reține că acestea au, de asemenea, caracter neîntemeiat. În esență, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 188 alin. (1) pct. b) din Legea nr. 8/1996, care reglementează criteriul de stabilire a prejudiciului constând în acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a) ale aceluiași articol din lege, susținând că acest criteriu nu îndeplinește cerințele de proporționalitate și echilibru între drepturile și interesele creatorilor, respectiv ale utilizatorilor, prevăzut de Directiva 2004/48 și reținut în cauza C-235/12 din 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, nefiind vorba de o cuantificare cu certitudine a prejudiciului real, criteriu care nu poate fi mai mic sau mai mare decât nivelul maxim al remunerației ce putea fi încasată de la pârâtă în baza unui contract pentru aceeași perioadă.

Tot pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., recurenta-pârâtă a susținut aplicarea greșită a pct. 7 din Decizia ORDA nr. 120/2016 în raport de încadrarea pensiunii respective în stațiune turistică, deși aceasta se afla în mediul rural, indicând cuantumul remunerației datorate la suma de 50 RON/lună, stabilită în raport de pct. 7 și faptul că, potrivit registrelor de casă pe anii 2017 (lunile ianuarie- aprilie și octombrie- decembrie), 2018 (lunile ianuarie- aprilie, iunie și octombrie- decembrie) și 2019 (lunile ianuarie-mai și octombrie- decembrie) anexate cererii de recurs, nu a avut încasări în anumite luni sau au existat perioade în care cheltuielile au depășit cu mult veniturile realizate Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, din perspectiva modului de interpretare și aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru etapa procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile litigiului, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care excedează cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

În speță, Înalta Curte constată că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei A. S.R.L.

ca urmare a săvârșirii faptei ilicite de a nu achita remunerația datorată artiștilor interpreți și executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.01.2017-31.12.2019, pentru pensiunea turistică "B.", situată în sat Sânmartin, comuna Sânmartin, județul Bihor, clasificată cu 4 flori, fără autorizarea prealabilă din partea organismului de gestiune colectivă și fără plata remunerațiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către reclamantul Credidam, context în care a optat pentru stabilirea prejudiciului potrivit dispozițiilor art. 3.12 din Deciziile ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, respectiv acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Prin sentința apelată, prima instanță, admițând în parte cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâta doar la plata remunerațiilor pe care aceasta le-ar fi datorat dacă ar fi încheiat un contract în condițiile legii, apreciind că atât timp cât este posibilă cuantificarea exactă a prejudiciului real potrivit criteriului de la lit. a) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, organismul de gestiune nu ar putea opta pentru modalitatea de evaluare potrivit lit. b) din același articol de lege (triplul remunerațiilor).

Totodată, a apreciat că acel criteriu de la lit. b) nu îndeplinește cerințele de proporționalitate și echilibru între drepturile și interesele creatorilor respectiv ale utilizatorilor, criteriu prevăzut în Directiva 2004/48 și reținut în cauza CJUE C-235/12 din 2014. Instanța de fond a considerat că valoarea maximă a prejudiciului real ce a fost produs reclamantei prin emiterea de fonograme fără contract nu poate fi mai mare decât această renumerație maximă de 3.228 RON, adică prejudiciul trebuie să fie proporțional cu remunerațiile de care reclamantul fost lipsit, însă prejudiciul real concret nu poate fi decât mai mic și nu mai mare decât nivelul maxim al remunerației ce ar fi putut fi încasată de la pârâtă în baza unui contract pentru aceeași perioadă.

Prin aceeași sentință, prima instanță a găsit întemeiat și capătul de cerere având ca obiect obligația de a face, obligând pârâta să încheie cu reclamanta Credidam o convenție pentru obținerea unei autorizații sau licențe neexclusive pentru comunicarea publică, în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, încheierea unui contract de difuzare eliminând pe viitor nevoia stabilirii pe cale judiciară a sumelor cuvenite titularilor drepturilor de autori.

Această soluție a fost infirmată în parte prin decizia recurată, în urma analizei motivelor de apel prin care reclamanta a contestat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 188 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, considerând că prejudiciul poate fi cuantificat prin raportare la criteriul prevăzut la lit. b) a aceluiași articol din lege, coroborat cu art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 10/2016, pentru pensiunea în discuție, nedeclarată la Credidam în vederea obținerii autorizațiilor licență neexclusivă.

Găsind întemeiate argumentele apelantei-reclamante, prin raportare la calculul efectuat de aceasta, în conformitate cu prevederile art. 188 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și art. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru unitatea de cazare nedeclarată, în urma admiterii apelului acesteia, curtea de apel a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 11.523 RON (TVA inclus) pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, sumă ce reprezintă triplul remunerației datorate acestora pentru unitatea nedeclarată la Credidam, pensiunea turistică B., pentru perioada 01.01.2017-31.12.2019.

Pe calea prezentului recurs, recurenta contestă modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, susținând că, în cauză, erau aplicabile criteriile reglementate de dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, și nu cele de la lit. b) a aceluiași text legal, care devin operante numai în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a). Totodată, susține că pentru câștigul nerealizat invocat de reclamantă, instanța nu putea să o oblige decât la plata despăgubirilor pentru perioada aferentă, iar nu la plata triplului sumelor respective. Criticile sunt nefondate.

Ipoteza care a stat la baza obligării, în prezentul litigiu, a recurentei-pârâte la plata triplului remunerației este cea a comunicării publice a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01 ianuarie 2017 - 31 decembrie 2019, în lipsa obținerii în prealabil a autorizației de licență neexclusivă de natură a determina atragerea răspunderii civile delictuale, fiind incident art. 3.12 din Metodologie, care prevede în mod expres întinderea despăgubirii într-o asemenea ipoteză. Astfel, pentru ipoteza faptei ilicite descrise în art. 3.12 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 99/2015, a fost adoptată forma despăgubirii în mod expres prevăzută de normă, constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținută autorizația licență neexclusivă.

Conform art. 112 alin. (1) și (2) din Legea nr. 8/1996, " (1) Pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație unică echitabilă.

(2) Cuantumul acestei remunerații se stabilește prin metodologii, conform procedurii prevăzute la art. 163-165". Totodată, potrivit art. 165 alin. (7) din Legea nr. 8/1996: "(...) Metodologiile astfel publicate sunt opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat și nu se pot acorda reduceri la plata remunerațiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate". Or, câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remunerațiile datorate este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptățiți a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remunerației care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în art. 3.12 din metodologia aplicabilă speței, instanța de apel nu putea uza de o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea în mod expres reglementată, astfel că, din această perspectivă, decizia instanței de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate în cauză.

Din moment ce este incidentă ipoteza de la art. 3.12 din metodologie, care prevede în mod explicit modul de calcul al despăgubirii, susținerea recurentei potrivit căreia despăgubirea nu poate fi mai mare decât nivelul maxim al remunerației ce putea fi încasată de reclamantă în baza unui contract pentru aceeași perioadă este lipsită de fundament, neimpunându-se nicio analiză referitoare la raportul dintre criteriile de la lit. a) și b) ale art. 188 alin. (2) al Legii nr. 8/1996 și la incidența lit. a), iar nu a lit. b) din acest text de lege. Prin urmare, instanța nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, și din această perspectivă decizia instanței de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate.

Dincolo de acest aspect, opinia pârâtei în sensul că ar trebui să plătească doar contravaloarea câștigului nerealizat de reclamantă, respectiv cuantumul remunerațiilor datorate potrivit legii și nu triplul acestora, este de neacceptat, întrucât autorul faptei ilicite nu este în situația unui debitor contractual, ținut să răspundă numai pentru prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, posibilitatea acordării de către instanța de judecată a unei despăgubiri reprezentând triplul sumei ce ar fi fost legal datorată pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite reprezentând, de fapt, chiar transpunerea legală a dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, respectiv regula răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, atât pentru pagubele previzibile, cât și pentru cele neprevizibile.

Este evidentă funcția preventivă a acestei modalități de stabilire a despăgubirii, constând în triplul sumelor care ar fi fost datorate în mod legal, cu rol de combatere a pirateriei în domeniu, dat fiind faptul că eventuala obligare doar la plata redevenței legal datorate l-ar favoriza pe autorul faptei ilicite, care ar fi, practic, în situația de a plăti aceeași sumă de bani, indiferent de utilizarea legală sau ilegală a dreptului de proprietate intelectuală, ceea ce ar fi neechitabil.

Deși contestă statuările instanței de apel și susține greșita aplicare a criteriului prevăzut la lit. b) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care nu întrunește condiția de proporționalitate și echilibru între drepturile și interesele creditorilor, respectiv a utilizatorilor, prevăzut în Directiva 2004/48 și reținut în cauza C-235/12 din 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte observă că această critică nu reflectă în concret un aspect de nelegalitate a deciziei recurate, ci reprezintă, în realitate, o preluare a raționamentului primei instanțe prezentat la momentul evaluării solicitării reclamantei privind acordarea cu titlu de despăgubiri a triplului remunerației ce ar fi fost percepute în baza unui contract pentru spațiul deținut de pârâtă, în cadrul căruia judecătorul fondului a apreciat că organismul de gestiune colectivă nu putea opta pentru modalitatea de evaluare potrivit lit. b), atât timp cât era posibilă cuantificarea exactă a prejudiciului potrivit criteriului de la lit. a) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar despăgubirea nu poate depăși remunerația ce ar fi putut fi încasată în baza unui contract pentru aceeași perioadă, criteriul în discuție neîndeplinind condiția proporționalității și a echilibrului între drepturile și interesele creditorilor, respectiv a utilizatorilor,

prevăzut în Directiva 2004/48 și reținut în cauza C-235/12 din 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea de apel, în evaluarea criticilor ambelor părți relative la cuantificarea prejudiciului, a infirmat concluzia primei instanței constatând că, în fapt, aceasta nu s-a bazat pe o identificare efectivă a prejudiciului în funcție de criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, ce ar fi presupus identificarea și analizarea consecințelor economice negative, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și,