Decizia nr. 2367/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 210/2024 a Tribunalului Brașov

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 28 decembrie 2023, sub numărul 5667/62/2023, reclamantul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 743.645 RON, compusă din impozitul pe profit de 136.696 RON, TVA de 207.673 RON, dobânzi și penalități de 399.276 RON, aferente impozitului pe profit și TVA-ului, determinate cu titlu de prejudiciu adus bugetului de stat prin Raportul de constatare tehnico - științifică din 13 ianuarie 2023 întocmit în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, precum și obligarea la plata accesoriilor datorate, calculate începând cu data de 14 ianuarie 2023 și în continuare până la data plății efective a debitului principal. Prin întâmpinare, pârâtul A. a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și a solicitat respingerea acțiunii, ca prescrisă.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond Prin sentința civilă nr. 210/S din 8 iulie 2024, Tribunalul Brașov a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, numai pentru pretențiile aferente perioadei aprilie 2012 - septembrie 2014, respectiv pentru suma de 127.522 RON reprezentând TVA, pentru suma de 193.793 RON reprezentând impozitul pe profit și pentru dobânzile și penalitățile aferente, și a respins, în aceste limite, cererea formulată de reclamant, ca fiind prescrisă. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantului, ca neîntemeiate, și acesta a fost obligat să plătească pârâtului suma de 10.710 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 201/Ap din 21 februarie 2025, Curtea de Apel Brașov - secția civilă a respins apelul declarat de apelantul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinței civile nr. 210/S din 8 iulie 2024 a Tribunalului Brașov, pe care a păstrat-o. A obligat apelantul la plata sumei de 5.950 RON către intimat, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 201Ap din 21 februarie 2025 a Curții de Apel Brașov - secția civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În primul rând, recurentul înțelege să aducă critici considerentelor și dispozitivului deciziei recurate cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, apreciind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest sens, arată că instanța de apel a menținut în mod eronat dispozițiile Tribunalului Brașov cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune. Aceasta era obligată să anuleze sentința apelată, să respingă excepția cu privire la cererea de chemare în judecată și să trimită cauza, spre rejudecare, la instanța de fond. În opinia sa, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 14 septembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, astfel că termenul de prescripție nu este de 5 ani și nu curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța. În al doilea rând, recurentul arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 397 din C. proc. civ. care reglementează limitele soluționării cauzei. Astfel, prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 743.645 RON reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat, astfel cum a fost stabilit prin Raportul de constatare tehnico - științific din 13 ianuarie 2023. Prin cererea de apel s-a criticat faptul că instanța de fond nu a analizat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, însă, aceste aspecte nu au fost verificate de către Curtea de Apel Brașov, care a menținut considerentele sentinței apelate. Față de lipsa antamării fondului, aceasta avea obligația de a trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe sau unei instanțe egale în grad, în considerarea dispozițiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ. Mai mult, era obligată să se pronunțe asupra cererilor deduse judecății, neputând acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut. Prin urmare, față de soluția la care s-a oprit Curtea de Apel Brașov, sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. În opinia sa, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 91 din Codul de procedură fiscală, care instituie un termen de prescripție de 5 ani, acesta nefiind incident cauzei. Astfel, a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală și a menționat temeiurile de drept la care instanța trebuia să se raporteze, dar care nu au fost avute în vedere. Și apărările pârâtului vizează răspunderea civilă delictuală. De aceea, în mod nelegal, s-a reținut că termenul de prescripție a început să curgă la data de 1 ianuarie 2013 și s-a împlinit la data de 1 ianuarie 2018. Recurentul învederează că, prin ordonanța din 13 noiembrie 2023, pronunțată în dosarul penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, s-a dispus clasarea cauzei față de intimatul A., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. În temeiul dispozițiilor art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus menținerea măsurilor asiguratorii instituite în cauză, acestea încetând de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției. Or, în interiorul termenului menționat, recurentul a învestit instanța civilă. Prin urmare, nu poate fi lăsat fără efect concret temeiul de drept aplicat de procuror pentru menținerea sechestrului asigurator. Termenul de prescripție în interiorul căruia partea civilă este ținută să introducă acțiunea la instanța civilă este unul special, stabilit de organul penal, în raport cu comunicarea actului de clasare. Și în situația în care termenul de prescripție aplicabil cauzei este cel reglementat de dispozițiile art. 2517 și ale art. 2528 alin. (1) din C. civ., acțiunea este formulată în interiorul său. După cum rezultă din cuprinsul dispozițiilor deciziei nr. 1234 din 20 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, există atât un moment subiectiv, cât și unul obiectiv al cunoașterii pagubei în vederea identificării începutului curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. Cele două nu se pot confunda. Prin cererea de chemare în judecată nu a apelat la justiție pentru identificarea acestor momente. A cunoscut persoana în sarcina căreia s-a reținut prejudiciul la momentul pronunțării ordonanței de clasare din 13 noiembrie 2023. În aceste condiții, cel ce răspunde de pagubă a fost cunoscut la data rămânerii definitive a soluției date în dosarul penal, la care se aplică termenul general de prescripție de 3 ani. Mai mult, trebuie avută în vedere dispoziția procurorului care a instituit un termen de decădere de 30 de zile în care se putea formula acțiunea civilă. Prin urmare, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru exercitarea acțiunii civile trebuia respinsă. În al treilea rând, recurentul arată că instanța de apel nu a analizat motivul de apel referitor la lipsa antamării fondului de către Tribunalul Brașov, situație care echivalează cu lipsa aplicării prevederilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. și pronunțarea unei soluții cu încălcarea regulilor de procedură. Instanța de fond a depășit limitele învestirii și, încălcând prevederile art. 22 alin. (6) din actul normativ menționat, nu s-a pronunțat asupra a tot ceea ce s-a cerut, respectiv nu a antamat fondul. Instanța de apel a păstrat, în mod greșit, considerentele sentinței apelate, inclusiv incidența dispozițiilor art. 27 alin. (2) din C. proc. pen.. Prin argumentele sale, Curtea de Apel Brașov i-a încălcat dreptul la justiție, ceea ce trebuie cenzurat de către instanța de recurs. Potrivit art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Însă, art. 28 alin. (1) teza a II-a din același act normativ prevede că instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau încetare a procesului penal cu privire la existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite. Or, față de susținerile anterioare, este clar interesul recurentului în ceea ce privește promovarea prezentei acțiuni, acesta urmărind recuperarea prejudiciului cauzat de intimat. În al patrulea rând, recurentul arată că instanța de apel nu a analizat critica referitoare la necesitatea reducerii cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.710 RON, prin aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. În acest sens, învederează că, prin cererea de apel, a arătat că suma de 10.710 RON este disproporționată în raport cu complexitatea cauzei și durata acesteia, cauza fiind soluționată la primul termen de judecată. În motivare, instanța de apel a invocat miza și valoarea obiectului cauzei, neavând relevanță suma pretențiilor solicitate care reprezintă prejudiciul solicitat. Rațiunea pentru care legiuitorul a instituit prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prin care este permisă din punct de vedere legal reducerea cheltuielilor de judecată este pentru a-l proteja pe cel căzut în pretenții de instituirea unor obligații excesiv de oneroase. Cuantumul onorariului are în vedere proporționalitatea acestuia cu volumul de muncă presupus pentru pregătirea apărării, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Or, din această perspectivă, cheltuielile la care a fost obligat nu se justifică. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului în sensul arătat anterior.

Apărări formulate în cauză La data de 17 iunie 2025, intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În esență, a arătat că acțiunea este introdusă cu nerespectarea termenului de prescripție, astfel că soluția instanței de apel este legală și temeinică. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat cenzurarea susținerilor din cuprinsul întâmpinării.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluție, s-a stabilit termen la data de 11 decembrie 2025, pentru soluționarea recursului declarat de reclamantul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, împotriva deciziei nr. 201/Ap din 21 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Brașov - secția civilă. La termenul din data de 11 decembrie 2025, instanța a amânat pronunțarea la data de 18 decembrie 2025 și apoi la data de 22 decembrie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 201/Ap din 21 februarie 2025, prin care Curtea de Apel Brașov - secția civilă a respins apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, în contradictoriu cu pârâtul A., împotriva sentinței civile nr. 210/S din 8 iulie 2024 a Tribunalului Brașov și a obligat reclamantul la plata sumei de 5.950 RON către pârât, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Recurentul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, susține că hotărârea menționată este afectată de motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. și aduce o serie de argumente care, în opinia sa, ar conduce la casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare. Înalta Curte, analizând aceste critici grupate într-o manieră care să asigure coerență raționamentului juridic, constată că recursul este fondat pentru considerentele pe care le va expune. În primul rând, subsumat cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea atacată încalcă prevederile art. 397 și ale art. 480 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a depășit limitele învestirii sale. Motivul de recurs este fondat. Înalta Curte reține că, prin demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, recurentul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat, în contradictoriu cu intimatul A., antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia, pentru prejudicierea bugetului de stat cu suma de 743.645 RON prin efectuarea unor operațiuni financiar - contabile nelegale. Pretențiile reclamate au vizat perioada aprilie 2012 - iunie 2015. Instanța de fond, prin sentința civilă nr. 210S din 8 iulie 2024 a Tribunalului Brașov, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, pentru pretențiile aferente perioadei aprilie 2012 - septembrie 2014, și le-a respins, ca neîntemeiate, pe cele aferente perioadei octombrie 2014 - iunie 2015. Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel recurentul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, criticile sale vizând atât prescripția reținută pentru parte din pretenții, cât și cerințele răspunderii civile delictuale apreciate ca nefiind îndeplinite în cauză de către instanța de fond, pentru restul pretențiilor. Instanța de apel a respins calea de atac cu care a fost învestită, însă a schimbat parțial motivarea, reținând că pentru întregul prejudiciu pretins prin cererea de chemare în judecată a intervenit prescripția dreptului material la acțiune. Conduita procesuală a instanței de apel este criticată prin cererea de recurs, recurentul aducând în discuție raportul dintre rolul activ al judecătorului și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acest motiv de recurs evocă prevederile art. 175 - 176 din actul normativ menționat cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 - 179 din același act normativ, referitoare la regimul juridic al nulității și efectele acesteia. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare. Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților, ce guvernează procesul civil, care implică, conform dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului, respectiv ale căilor de atac. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor legale anterior menționate, regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe. În conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile, fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. În același sens, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut dispozițiile art. 477 alin. (1) din același act normativ, instanța de apel procedează la judecarea cauzei în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, având în vedere și apărările expuse în întâmpinare. Or, în speța de față, instanța de apel a reținut că și pentru perioada octombrie 2014 - iunie 2015 a intervenit prescripția dreptului material la acțiune, fără a fi învestită în acest sens. Criticile cuprinse în cererea de apel au vizat fondul pretențiilor aferente perioadei respective, iar nu chestiunea prescripției acestora. Procedând în această manieră, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, dar și pe cel al devoluțiunii apelului și a analizat o apărare cu care nu a fost învestită, afectând astfel drepturile și interesele procesuale ale apelantului. Însă, Înalta Curte reține că, în speță, conduita procesuală a instanței de apel încalcă dispozițiile legale, de ordin procedural, și dintr-un alt punct de vedere. Așa cum s-a arătat anterior, prin sentința civilă nr. 210S din 8 iulie 2024, Tribunalul Brașov a constatat că, pentru pretențiile aferente perioadei octombrie 2014 - iulie 2015 nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune. Soluția instanței de fond, privind chestiunea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada menționată, a dobândit, prin neapelare, autoritate de lucru judecat, iar problema de drept a dobândit caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. Cu toate acestea, prin hotărârea recurată, instanța de apel a analizat instituția juridică a prescripției extinctive pentru perioada respectivă și a constatat că, față de data de la care curge termenul de prescripție și de termenul de 5 ani reglementat de legislația fiscală, și aceste pretenții sunt prescrise. Înalta Curte reține că legea procesual civilă stabilește că autoritatea de lucru judecat se atașează hotărârii prin care se soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, precum și asupra unei chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor. Or, în contextul în care instanța de apel nu a fost învestită cu critici referitoare la prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei octombrie 2014 - iunie 2015, care să tindă la schimbarea primei hotărâri, sub acest aspect, rezultă că această chestiune se bucură de autoritate de lucru judecat și nu mai putea fi repusă în discuție. De altfel, instituția prescripției dreptului material la acțiune are, în reglementarea actuală, un caracter dispozitiv, astfel că nu poate fi invocată sau aplicată din oficiu. Prin urmare, motivul de recurs referitor la încălcarea principiului disponibilității, prin analizarea, de către instanța de apel, a unor aspecte care nu au făcut obiect al apelului, este fondat. În al doilea rând, recurentul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a înțeles să critice hotărârea recurată susținând, că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 14 septembrie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, astfel că termenul de prescripție nu este de 5 ani și nu curge de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța. În legătură cu acest aspect, pentru care invocă cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitor la faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reține că este fondat. În cauză, prin demersul judiciar ce face obiectul prezentului dosar, recurentul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat, în contradictoriu cu intimatul A., antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia, pentru prejudicierea bugetului de stat. Fapta ilicită imputată intimatului este reprezentată de înregistrarea unor achiziții fictive în contabilitate cu scopul modificării bazei impozabile și al diminuării impozitului pe profit și, respectiv, a modificării bazei de calcul a TVA deductibilă. Operațiunile contabile ce au vizat sume aferente perioadei aprilie 2012 - iunie 2015 au fost apreciate ca îmbrăcând forma unor infracțiuni de evaziune fiscală și au făcut obiect al dosarului penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov. Prin Ordonanța din 13 noiembrie 2023, emisă în dosarul penal menționat, s-a dispus clasarea cauzei față de intimat, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., ca urmare a intervenirii unei cauze de nepedepsire, în sensul că nu există probe că acesta a săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală. În cursul cercetării penale, respectiv la data de 27 iulie 2023, in limine litis, Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, s-a constituit parte civilă cu sumele reprezentând impozit pe profit și TVA nedeductibilă pentru perioada aprilie 2012- iunie 2015, cu accesoriile aferente. Însă, față de soluția de clasare dispusă de organul penal și încetarea urmăririi penale, acesta a învestit instanța civilă cu prezenta cerere de chemare în judecată prin care urmărește recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat, sumă cu care se constituise și parte civilă. Raportându-se la aceste circumstanțe factuale, Înalta Curte constată că, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, pe de o parte, alin. (1) și alin. (2) al articolului menționat vizează alte tipuri de raporturi juridice, în cadrul cărora dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează. Pe de altă parte, celelalte două alineate ale art. 91 din Codul de procedură fiscală au în vedere un alt tip de comportament economic și fiscal al contribuabilului, care îmbracă forma unei infracțiuni constatate și sancționate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Or, în cauză, tranzacțiile și înregistrările contabile au fost verificate de organele penale, fiind analizate din perspectiva infracțiunii de evaziune fiscală, așa cum această infracțiune era reglementată la momentul săvârșirii faptelor, însă urmărirea penală a încetat întrucât nu existau probe certe, care să aibă aptitudinea de a înlătura prezumția legală de nevinovăție a intimatului. Nu există nicio hotărâre judecătorească de condamnare a acestuia pentru faptele penale imputate, astfel că nu ne găsim în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 91 alin. (3) și alin. (4) din Codul de procedură fiscală. Din această perspectivă, nu sunt relevante nici statuările din cuprinsul deciziei nr. 17 din 5 octombrie 2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Examinând dispozițiile art. 19 din C. proc. pen., Înalta Curte a stabilit că "În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală". Situația avută în vedere este diferită de cea din prezenta speță, întrucât vizează cuantificarea prejudiciului și nu alte aspecte de drept procesual fiscal. Această împrejurare rezultă și din considerentele deciziei, instanța învestită cu soluționarea recursului în interesul legii reținând că "Pornind de la definiția dată creanțelor fiscale principale prin art. 21 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală inculpații vor fi obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală...". De asemenea, nu poate fi reținută, ca fiind incidentă cauzei, nici Decizia nr. 867 din 1 aprilie 2022 a Curții Constituționale referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a sintagmei "pretențiile părții civile", cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea și completarea Legii nr. 241/2005. Analizând, prin prisma principiilor constituționale, instituția acțiunii civile demarate în cadrul procesului penal ce are ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală, Curtea a reținut că soluționarea laturii civile se realizează ținându-se cont de dispozițiile Codului de procedură fiscală, făcând trimitere și la Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (paragraful 50). Însă, și în acest caz, ipoteza avută în vedere este diferită de cea din prezenta speță întrucât vizează existența unui proces penal în cadrul căruia se soluționează și latura civilă și care se finalizează cu obligarea inculpatului condamnat pentru infracțiuni de evaziune fiscală la plata sumelor reprezentând obligația fiscală datorată, cuantificată în condițiile Codului de procedură fiscală. În consecință, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 91 din Codul de procedură fiscală, fără ca acestea să fie incidente cauzei, argumentele recurentului fiind fondate, sub acest aspect. Printr-o altă critică, se susține că termenul de prescripție în cauză curge de la data comunicării actului de clasare, acesta fiind momentul la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, fiind aplicabile dispozițiile art. 2517 din C. civ. și ale art. 2528 alin. (1) din același act normativ. Procedând la analiza acestui argument, Înalta Curte reține că operațiunile contabile ce reprezintă faptele ilicite care stau la baza pretențiilor deduse judecății au făcut obiect al dosarului penal nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, cercetarea penală finalizându-se prin Ordonanța din 13 noiembrie 2023, prin s-a dispus clasarea cauzei față de intimat, în temeiul dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., "Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării judecătorești. Organele judiciare au obligația de a aduce la cunoștința persoanei vătămate acest drept." Cu respectarea acestei dispoziții legale, la data de 27 iulie 2023, recurentul s-a constituit parte civilă în fața organelor penale, cu sumele reprezentând impozit pe profit și TVA nedeductibilă aferente perioadei aprilie 2012- iunie 2015, cu accesoriile aferente. Dispozițiile art. 27 din C. proc. pen. prevăd că: "(1) Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. (2) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acțiune la instanța civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă. Probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în fața instanței civile. (3) Persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acțiune în fața instanței civile dacă procesul penal a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă în condițiile prevăzute la alin. (7). (4) Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acțiunea în fața instanței civile, pot să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanței, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre, chiar nedefinitivă. (5) În cazul în care acțiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanței penale, diferența poate fi cerută pe calea unei acțiuni la instanța civilă. (6) Persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. (7) În cazul prevăzut la alin. (1) judecata în fața instanței civile se suspendă după punerea în mișcare a acțiunii penale și până la rezolvarea în primă instanță a cauzei penale, dar nu mai mult de un an". Din conținutul textului legal menționat rezultă că partea vătămată care s-a constituit parte civilă în cauza penală nu poate acționa separat în fața instanței civile, pentru valorificarea acelorași pretenții. Aceasta întrucât opțiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram) și partea nu o poate părăsi, cu excepția situației în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, cum s-a întâmplat în prezenta speță, prin soluția de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluționată a laturii civile. Astfel, partea vătămată este cea care hotărăște cu privire la cadrul procesual de realizare a pretențiilor sale, fie sesizând instanța civilă, fie alăturând acțiunea civilă celei penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea termenului limită prevăzut de art. 20 alin. (1) din C. proc. pen. Abia la momentul la care urmărirea penală a încetat, prin emiterea ordonanței de clasare din data de 13 noiembrie 2023, (mai exact a comunicării acestei ultime încheieri) și a rămas nesoluționată latura civilă, recurentul a putut acționa separat de procedura pentru care optase inițial și sesiza, astfel, instanța civilă. Acțiunea civilă s-ar fi soluționat de către instanța penală doar dacă procesul penal ar fi continuat. În consecință, dreptul de a învesti instanța de judecată civilă, pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor civile, s-a născut pentru recurent abia la momentul la care acesta a luat cunoștință, prin comunicarea încheierii din data de 13 noiembrie 2023, că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată, susținerile recurentului fiind fondate sub acest aspect. În ceea ce privește termenul de prescripție, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 1394 din C. civ. potrivit cu care "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă". Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, în cauză curge un termen de prescripție de 8 ani, prin raportare la dispozițiile art. 154 alin. (1) pct. d din C. pen. de la 2009, față de faptul că fapta delictuală pe care o susține recurentul a fost cercetată ca fiind infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută și sancționată de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data realizării operațiunilor contabile. În acord cu instanța de apel, Înalta Curte reține că termenul de 30 de zile stabilit pentru introducerea acțiunii în fața instanței civile de art. 315 alin. (2) lit. a) din C. proc. pen. nu reprezintă un termen special de prescripție a dreptului material la acțiune. Potrivit acestei dispoziții legale, "Ordonanța de clasare cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum și dispoziții privind: a) ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției". Astfel, din conținutul acestui text de lege rezultă că termenul de 30 de zile nu vizează un interval pentru valorificarea pretențiilor civile, ci exclusiv o limitare a duratei în timp a măsurilor asiguratorii dispuse în procedura penală pentru garantarea executării pedepsei amenzii, în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse sau în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune sau pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare, în cazul în care acțiunea nu este continuată în fața instanței civile. În consecință, având în vedere momentul de la care curge termenul de prescripție, durata acestuia și data învestirii instanței civile, Înalta Curte constată că dreptul material la acțiune nu este prescris. De altfel, prescripția este apreciată ca fiind o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția recurentului care, în procesul penal, se constituise parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal. Raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, anterior reliefate, nu se poate reține că, prin conduita sa, recurentul a stat în pasivitate și nu a urmărit repararea prejudiciului pretins suferit de bugetul de stat prin faptele imputate intimatului A.. În consecință, instanța de apel a stabilit eronat, în cadrul analizei efectuate, că termenul de prescripție aplicabil cauzei este de 5 ani și a reținut un alt moment de la care curge acesta. Înalta Curte constată, totodată, că recurentul critică decizia recurată sub aspectul lipsei antamării fondului, al neanalizării cerințelor răspunderii civile delictuale și al cuantumului cheltuielilor de judecată, acestea din urmă fiind critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. Însă, în privința acestor susțineri, se reține faptul că ele nu pot fi analizate, date fiind efectele pe care le produce soluția ce urmează a fi pronunțată în considerarea motivelor de casare fondate, rămânând în sarcina instanței de apel ca, în rejudecarea cauzei, cu ocazia analizei și a stabilirii în concret a raporturilor dintre părți, să aibă în vedere susținerile pe care le apreciază ca fiind relevante cauzei. În consecință, în baza dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune casarea deciziei civile recurate cu consecința trimiterii cauzei, la aceeași instanță de apel, spre rejudecarea apelului declarat de reclamantul Statul Român, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov.