Decizia nr. 229/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1112/2021 a Tribunalului Sibiu

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 martie 2021 pe rolul Tribunalului Sibiu, petentul A. a solicitat obligarea pârâților Tribunalul Vâlcea, Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu la repararea pagubelor cauzate prin erori judiciare din dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020, care constau în 6540 RON debit și cheltuieli de executare, plus eventuale cheltuieli suplimentare, dobânzi și la suma de 100 RON cheltuieli judiciare către stat la care a fost abuziv obligat.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1112/2021, Tribunalul Sibiu a respins excepția nulității întâmpinării, invocată de reclamant. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Tribunalul București și Tribunalul Vâlcea și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 4209 din 19 decembrie 2024 Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1112/2021 pronunțată de Tribunalul Sibiu. A respins apelul declarat de B. împotriva aceleiași sentințe, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 4209 din 19 decembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea e lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute și nu este motivată în condițiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menționate motivele înlăturării cererilor sale. De asemenea, hotărârea este vădit ilegală, fiind încălcate normele de drept material. În ce privește fondul, precizează că hotărârea nu este motivată. Se menționează că apelantul readuce în discuție aspecte deja tranșate definitiv în dosarele invocate, fără a fi indicate dispozițiile legale de drept material și procesual prin care au fost încălcate drepturile, libertățile și interesele legitime sau hotărârile judecătorești definitive contrare legii sau probelor administrate, prin care s-a produs o vătămare, neremediată printr-o cale de atac ordinară/extraordinară. Așa cum se menționează în cuprinsul hotărârii în mod contradictoriu, au fost detaliate pe larg motivele de nulitate absolută prin încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, a drepturilor și libertăților legitime și a normelor de drept material în cauzele în care s-au săvârșit erorile judiciare. Respingerea cererii de ajutor public și a cererii de reexaminare în dosarul nr. x/2020, contrar dispozițiilor legale, constituie abuz și o vădită eroare judiciară, prin încălcarea drepturilor legitime, respectiv a accesului la justiție consacrat de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană. Mai mult, au fost încălcate normele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute și drepturile legitime, respectiv dreptul la apărare, prin faptul că, deși hotărârea din cererea de reexaminare nu fusese comunicată, partea solicitând amânarea în acest sens, totuși cererea a fost anulată ca netimbrată. Contradicția rezultă din faptul că a fost admisă cererea de ajutor public, deși se impunea scutirea de la plata taxei de 437 RON la instanța de fond și nu trimiterea spre executare Primăriei Maldaresti, fiind admisă în apel - numai după casare în urma rejudecării, după ce inițial fusese abuziv respinsă - dovada a relei-credințe și autocontradictiei. Astfel cum a arătat, nu putea fi obligat la cheltuieli judiciare în contestația privind tergiversarea cercetărilor în dosarul nr. x/2019 (dosarul nr. x/2020), ceea c e constituie o gravă eroare, atât timp cât, pe de o parte, art. 488 1 C. proc. pen. menționează că dacă nu este respectat termenul prevăzute de lege contestația se restituie administrativ, așadar nu poate fi soluționată și dispusă obligarea la plata cheltuielilor judiciare, iar pe de altă parte, termenul prevăzut de lege fusese depășit, deci cu atât mai puțin nu putea fi obligat la cheltuieli judiciare, vina aparținând însuși organului judiciar, respectiv statului.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului. Intimatul-pârât Tribunalul București a depus întâmpinare, comunicată, prin care a solicitat, în principal, să se constate că soluția instanței de fond de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intrat sub autoritate de lucru judecat, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Intimatul-pârât Tribunalul Vâlcea a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului. La 9 februarie 2026 recurentul-reclamant a transmis prin e-mail concluzii scrise, invocând nulitatea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și a notelor scrise formulate de intimatul-pârât Tribunalul Vâlcea, ridicând aspecte legate de reprezentarea părților de către persoanele semnatare a actelor procedurale depuse la dosar. De asemenea, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia nr. 7/2024 pronunțată în recurs în interesul legii, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (22 martie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra excepției nulității întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și a notelor scrise formulate de intimatul-pârât Tribunalul Vâlcea, invocată de recurentul-reclamant A., asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale și asupra cererii de recurs. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Dat fiind că în cauză au fost invocate mai multe excepții, instanța urmează a se pronunța asupra acestora în ordinea efectelor pe care le-ar putea produce asupra fondului recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., astfel: 1. În ceea ce privește excepția nulității întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, invocată de recurentul-reclamant A. prin notele scrise depuse la 9 februarie 2026, Înalta Curte constată că această apărare nu poate fi primită. În susținerea excepției invocate, recurentul-reclamant a ridicat aspecte vizând calitatea de reprezentant al persoanei semnatare a întâmpinării, arătând că Ministerul Finanțelor este reprezentat de ministru și nu de șeful de agenție al Administrației Județene a Finanțelor Publice Sibiu, neexistând nicio delegare dată în acest sens. De asemenea, întâmpinarea este întocmită și semnată de consilierul juridic și șeful de serviciu juridic, fără a se face dovada exercitării legale, respectiv a faptului că acesta este înscris în tabloul cu drept de exercitare al Colegiului consilierilor juridici Vâlcea, ceea ce constituie o nulitate absolută. Înalta Curte constată că toate aceste aspecte au fost reiterate atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, constituind, în același timp, una dintre criticile prezentate prin cererea de recurs. Așa cum au reținut și instanțele fondului, Agenția Națională de Administrare Fiscală este un organ de specialitate al administrației publice centrale care reprezintă Ministerul Finanțelor, ca subiect de drepturi și obligații, în raporturile juridice litigioase sau în legătură cu acestea, raporturi în care Ministerul Finanțelor participă nemijlocit în nume propriu sau ca reprezentant al statului, în baza mandatului acordat (art. 7 lit. a) pct. 33 din H.G. nr. 520/2013). Referitor la calitatea de reprezentat al șefului de agenție al Administrației Județene a Finanțelor Publice Sibiu, se reține că directorii generali ai Direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice reprezintă Direcțiile regionale în raport cu celelalte autorități și instituții publice, iar șefii de administrație ai Administrațiilor județene reprezintă Administrațiile județene în raport cu celelalte autorități și instituții publice. Totodată, Direcția Juridică formulează acțiuni civile și acte cu caracter juridic adresate instanțelor judecătorești, iar aceste acțiuni și acte se semnează de Directorul General în numele ministrului finanțelor, astfel încât nu se poate reține nulitatea întâmpinării pe motiv că este semnată de Directorul General al Direcției Juridice. În cauză, întâmpinarea depusă la dosar de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Ministerul Finanțelor prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a fost întocmită de compartimentul juridic din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Sibiu și poartă semnătura reprezentantului legal - șef administrație C.. În ceea ce privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la dovada înscrierii în tabloul consilierilor juridici a persoanei care a semnat întâmpinarea în calitate de consilier juridic, în consens cu instanțele fondului, se reține că prin Decizia nr. 7/2024, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, "prestarea activității specifice, de reprezentare juridică se poate realiza de către consilieri juridici, în calitatea lor de funcționari publici sau de angajați cu contract individual de muncă, independent de înscrierea acestora în Tabloul profesional al consilierilor juridici ținut de Colegiile Consilierilor Juridici din România." Având în vedere cele constatate, rezultă că actul de procedură a fost depus la instanță cu respectarea prevederilor legale anterior menționate referitoare la dreptul de reprezentare, întâmpinarea nefiind afectată de viciul nulității, astfel cum nefondat susține recurentul-reclamant. Referitor la excepția notelor scrise formulate de intimatul-pârât Tribunalul Vâlcea, se constată că nu se verifică susținerile recurentului-reclamant, dat fiind că partea este reprezentată prin președintele instanței, iar actul procedural poartă semnătura reprezentantului legal, astfel încât nu se poate concluziona că ar fi lovit de viciul nulității, sens în care urmează a fi respinsă. 2. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 7/2024 pronunțată în recurs în interesul legii, formulată de recurentul-reclamant A., se constată următoarele: Conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. Corelativ, alin. (5) din același articol dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Ca atare, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței ori irelevanței textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate. Verificarea condițiilor formale de admisibilitate de către instanță nu presupune o analiză a conformității cu Constituția a dispozițiilor considerate a fi neconstituționale, ci doar o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția, ca incident procedural, poate fi invocată. Astfel fiind, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței, de a putea admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, este limitată de textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care cea constând în realizarea unei motivări propriu-zise a excepției invocate și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății. În cauză, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. În ceea ce privește cerința existenței unei motivări efective a excepției invocate, se constată că în cuprinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale recurentul-reclamant A. a evidențiat, în esență, faptul că, prin dezlegările date prin Decizia nr. 7/2024, potrivit cărora consilierii juridici nu sunt obligați să se înscrie în formele de asociere și în tabloul cu drept de exercitare, Înalta Curte și-a arogat puteri neconstituționale, făcând absolut inaplicabilă Legea nr. 514/2003, ceea ce echivalează cu abrogarea, prin anihilarea tuturor efectelor legii, fiind astfel încălcate prevederile art. 61, art. 124, art. 126 alin. (1) – (3), art. 53, art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2) din Constituție. Prin modul defectuos de formulare a cererii de sesizare, recurentul-reclamant nu a arătat, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite normele de referință din legea fundamentală și nu a punctat în ce măsură sunt cumulativ îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu este acela de a supune formal jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci acela de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională de care depinde judecata înfăptuită în respectiva pricină. Simpla nemulțumire generică a recurentului, vehement exprimată, în legătură cu decizia pronunțată de instanța supremă în mecanismul unificării practicii judiciare prevăzut de art. 514 - art. 518 C. proc. civ., nu determină îndeplinirea condițiilor legale de admisibilitate a cererii de sesizare, atât timp cât partea nu a dezvoltat o motivare corespunzătoare, care să permită exercitarea unui eventual control de constituționalitate. În acest sens, printr-o jurisprudență constantă (Decizia nr. 1116 din 8 septembrie 2011, Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011 și Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011), instanța de contencios constituțional a statuat că o excepție de neconstituționalitate, care nu este motivată printr-o temeinică argumentare a relației de contrarietate existente între textul normativ contestat din punct de vedere al constituționalității și textul constituțional de referință pretins încălcat, este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate". În cauză, astfel cum se poate constata din lecturarea cererii de sesizare, recurentul-reclamant nu a evocat argumente juridice privitoare la relația de contrarietate dintre dispozițiile art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 și dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, invocând neconstituționalitatea textelor de lege menționate în raport cu respectivele dispoziții constituționale fără a argumenta, într-o manieră efectivă, în ce constă pretinsa contrarietate dintre acestea. Trecând peste aceste aspecte, astfel cum anterior s-a evidențiat, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței - de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate - este limitată de dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății. Cu privire la această condiție de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014). De asemenea, conform jurisprudenței instanței de contencios constituțional, condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1017 din 19 octombrie 2022). Practic, decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți (Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 06 mai 2019). Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune, în mod necesar, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei. În aceste coordonate, se observă că, în speță, această condiție nu este îndeplinită, având în vedere că aspectele de neconstituționalitate invocate, odată dezlegate de Curtea Constituțională, nu sunt în măsură să influențeze soluția pronunțată în cauză. Dispozițiile legale invocate de recurent vizează, pe de o parte, norme privitoare la formele în care consilierii juridici se pot asocia/constitui în vederea exercitării profesiei (art. 5 din Legea nr. 514/2003), iar pe de altă parte, norme referitoare la organizarea și protecția profesiei de consilier juridic (art. 20 din același act normativ). Or, între aceste prevederi legale vizate de neconstituționalitate și cauza dedusă judecății nu există conexiunea stipulată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - o eventuală sesizare a Curții Constituționale ar fi nejustificată, de vreme ce aceste norme nu pot conduce la soluționarea litigiului în care cererea de sesizare a fost formulată, care, prin raportare la obiectul său (repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare), presupune aplicarea altor norme de drept, iar nu a celor pretins afectate de neconstituționalitate. Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței. Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma soluției și a dispozițiilor legale în temeiul cărora aceasta a fost pronunțată. Cu privire la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textelor legale a căror neconstituționalitate a fost invocată și obiectul cauzei, se constată că nu există legătură între soluția ce ar fi putut fi pronunțată în cadrul cererii de recurs și soluția ce ar fi putut fi pronunțată de Curtea Constituțională. Cu alte cuvinte, și dacă s-ar admite neconstituționalitatea respectivelor dispoziții, acest aspect nu ar avea influență în soluționarea cererii de recurs, iar prefigurarea unei soluții vizând neconstituționalitatea textelor de lege menționate nu creează premisele aplicării directe a acelor norme în vederea soluționării cauzei. Faptul că recurentul a invocat, pe cale de apărare, excepția nulității întâmpinării formulate de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin consilier juridic (în legătură cu care a formulat și excepția de neconstituționalitate), este lipsit de relevanță juridică, din perspectiva efectului concret asupra desfășurării procesului. De altfel, pentru considerentele expuse la punctul 1 din cadrul prezentei decizii, s-a respins excepția nulității, reținându-se că întâmpinarea a fost depusă la instanță cu respectarea prevederilor legale referitoare la dreptul de reprezentare, actul procedural nefiind afectat de viciul nulității. Reise, așadar, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale invocate de recurent nu are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere stadiul concret în care se află litigiul, precum și cadrul procesual obiectiv (astfel cum a fost determinat chiar de către recurentul-reclamant). Pentru a fi admisibilă și a genera în sarcina instanței obligația de înaintare a cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se solicită a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret asupra soluției ce urmează a se pronunța, aspect ce nu se verifică în cauză - constituționalitatea sau neconstituționalitatea articolelor de lege a căror neconstituționalitate se invocă nu prezintă niciun impact în analiza motivelor de recurs formulate de recurentul-reclamant. Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceea ca dispoziția legală criticată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, astfel încât, respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia nr. 7/2024 pronunțată în recurs în interesul legii, formulată de recurentul-reclamant A.. 3. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute. Această critică este formal invocată de recurent, atât timp cât nu sunt indicate, în mod real, dispozițiile de drept procesual încălcate de instanța de apel (iar nu de prima instanță) și nici nu este însoțită de argumente concrete. Recurentul-reclamant își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de soluția pronunțată și față de măsurile procedurale dispuse de prima instanță. Referitor la acele critici care privesc hotărârea primei instanțe, se impune a fi subliniat faptul că acestea nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd, în mod clar, că obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel. Critica formulată de recurent nu cuprinde o contestare concretă a argumentelor expuse în decizia recurată. Or, atunci când instanța învestită cu o cerere de apel motivată a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecății în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanței de apel, criticând eficient dezlegările acesteia și arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată. În consecință, cum recurentul-reclamant nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată și raționamentul instanței de apel în pronunțarea soluției, simplele susțineri formulate prin memoriul de recurs – ce constituie practic o reiterare a unuia dintre motivele apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe - nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate. Prin cea de-a doua critică, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia instanței de apel nu este motivată în condițiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menționate motivele înlăturării cererilor sale, nu au fost soluționate motivele de apel și cuprinde mențiuni contradictorii. În ceea ce privește această susținere, Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant a făcut trimitere la o pretinsă nemotivare a apelului, acesta nu a dezvoltat critici care să indice în mod concret chestiunile relevante lăsate neanalizate și nemotivate. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune însă existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României). Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a argumentat soluția de respingere a apelului, a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de reclamant, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conținutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispozițiile legale aplicabile speței. Astfel, motivul de apel vizând nemotivarea sentinței apelate a fost analizat de curtea de apel, care a reținut că motivarea hotărârii respectă exigențele dispozițiilor 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - în cadrul sentinței pronunțate, prima instanță a prezentat modul în care înțelege să aplice dispozițiile legale incidente la situația de fapt dedusă judecății, arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi stabilită răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, raportat la probele administrate și la dispozițiile art. 96 alin. (1) și alin. (6) din Legea nr. 303/2004. Prevederile anterior menționate referitoare la motivarea hotărârii nu impun ca judecătorul să răspundă separat diferitelor argumente ale părților, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit, condiție îndeplinită în speță. De asemenea, curtea de apel a expus considerentele care susțin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile din Legea nr. 303/2024, arătând, în mod explicit, că "pentru a fi aplicabile dispozițiile legale invocate, nu este suficientă simpla susținere a efectuării unor acte procesuale cu evidenta încălcare a normelor de drept material și/sau procesual, ci este imperios necesar a se arăta și proba care sunt respectivele acte prin care s-au încălcat grav libertățile și interesele legitime ale persoanei, încălcare imputabilă magistraților sub forma gravei neglijențe sau relei credințe." Instanța de apel a răspuns suficient de lămuritor, arătând că: "reclamantul apelant readuce în discuție aspecte deja tranșate definitiv în dosarele invocate, fără însă a propune probe și a identifica dispozițiile legale de drept material și procesual prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele sale legitime, sau acea hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele sale legitime, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Soluțiile adoptate în dosarele menționate nu reprezintă o încălcare evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, care să ducă la încălcarea gravă a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanei, ci sunt rezultatul interpretării probelor și normelor de drept incidente, iar din raționamentul juridic al hotărârilor în discuție nu rezultă o interpretare evident contrară legii sau situației de fapt reieșită din probele administrate în cauză." Împrejurarea că instanța de apel a apreciat motivat că reclamantul nu a făcut dovada respectivelor erori prin care să i se fi încălcat grav libertățile și interesele legitime, astfel încât nu sunt îndeplinite cerințele textelor de lege invocate în susținerea acțiunii, nu are semnificația unei nemotivări a hotărârii recurate, câtă vreme o atare apreciere a fost fundamentată în fapt și în drept, iar analiza legalității și temeiniciei sentinței civile apelate s-a raportat la limitele stabilite prin cererea introductivă. Se impune a fi reamintit, în acest context, că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar în raport de cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel, susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată în ceea ce privește soluția asupra cererii sale de apel, sunt nefondate. De altfel, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs se deduc judecății aceleași critici formulate în fața instanței devolutive, asupra cărora instanța de apel a dat dezlegare, susținerile recurentului vizând, în fapt, soluția pronunțată. Raționamentul expus de instanța de apel nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia vreun viciu, astfel cum susținere recurentul. Instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de reclamant, evidențiind considerentele pentru care a reținut că sunt neîntemeiate criticile apelantului. Înalta Curte subliniază că, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele contradictorii sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Or, recurentul nu a învederat niciun aspect de contradictorialitate în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nemulțumirea sa vizând, astfel cum anterior s-a arătat, soluția pronunțată. Înalta Curte reamintește că, în condițiile particulare ale speței, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalității în care a fost soluționate dosarele anterioare, astfel cum s-a invocat prin criticile din recurs, simpla menționare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obține rejudecarea unui proces finalizat în mod definitiv. Referitor la acest ultim aspect, instanța de apel a argumentat că, în această procedură specială, nu pot fi analizate orice nemulțumiri ale părții în legătură cu modul de soluționare a unei cauze, controlul judiciar realizându-se exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. Curtea a reținut că, prin criticile formulate, reclamantul își manifestă, în fapt, nemulțumirea față de soluțiile pronunțate în dosar nr. x/2020, susținând încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității și a normelor de drept material, precum și dreptul la apărare și la un proces echitabil, prin vădita rea-credință a judecătorilor prin respingerea ilegală a cererii de ajutor public. Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, se constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate. Referitor la susținerea generică potrivit căreia decizia este dată cu încălcarea normelor de drept material, aceasta nu poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din moment ce, în cuprinsul memoriului de recurs, nu se indică normele juridice și nu se argumentează în ce modalitate ar fi fost acestea încălcate ori greșit interpretate de către instanța de apel. Înalta Curte reține că, pentru a se putea proceda la o analiză a legalității deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speței, recurentul-reclamant trebuia să indice, în mod concret, atât norma de drept material pretins a fi nesocotită, aplicată sau interpretată greșit, cât și eroarea săvârșită de către instanța de apel sub acest aspect. Însă, așa cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant nu a procedat în această manieră, ci doar a formulat susțineri generale cu privire la hotărârile instanțelor de fond, afirmații care nu pot fi apreciate a reprezenta critici de nelegalitate la adresa deciziei atacate și, prin urmare, nu pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.