Decizia nr. 228/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 51/2024 a Tribunalului Mehedinți

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 februarie 2023 pe rolul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 250.000 RON, pe care i-a împrumutat-o pentru achiziționarea unei locuințe.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 51 din 25 iunie 2024 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare. A fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului B., având ca obiect pretenții. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 245.271 RON, cu titlu de împrumut. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.010,42 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (4.000 RON onorariu avocat și 6.010,42 RON taxă de timbru calculată în raport de pretențiile admise).

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 108 din 26 martie 2025, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de apelantul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 51 din 25 iunie 2024 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.. A respins, ca neîntemeiată, cererea accesorie a apelantului-pârât, având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată în apel. A admis, în parte, cererea intimatei-reclamante A., având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată în apel și a obligat pe apelantul-pârât B. către intimata-reclamantă A. la plata sumei de 150 RON reprezentând cheltuieli de judecată suportate în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 108 din 26 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, pârâtul B. a declarat recurs. După prezentarea soluțiilor pronunțate de instanțele de fond și a situației de fapt deduse judecății, recurentul-pârât a arătat, cu titlul de apărare, faptul că din anul 2008 s-a mutat în comuna Jiana, sat Dănceu, pentru a avea grijă de părintele său, care se îmbolnăvise și căzuse la pat, iar relațiile de familie cu soția sa deveniseră reci și formale, nemaiavând caracterul unei uniuni familiale, dimpotrivă, fiecare acționând independent și gospodârindu-se separat. Precizează că niciun moment nu a avut cunoștință despre un pretins împrumut pe care soția sa să îl fi făcut cu reclamanta, pentru suma de bani pretinsă sau orice sumă de bani. Cu toate acestea, prin decizia recurată, în motivarea oferită soluției de respingere a apelului declarat în cauză, Curtea a reținut că între pârât și defuncta sa soție, pe de o parte, în calitate de împrumutați, și reclamanta A., în calitate de împrumutătoare, s-ar fi încheiat un contract de împrumut. Apreciază că în cauză devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia pronunțată, fiind susceptibilă de critici sub aspectul nelegalității din perspectiva aplicării și interpretării eronate normelor de drept material, în condițiile în care dispozițiile art. 2158 C. civ., coroborat cu art. 2164 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1166, art. 1270 și art. 1179 C. civ. au fost eronat aplicate. Astfel, un contract de împrumut este un acord legal între două părți - împrumutător și împrumutat - prin care se transferă utilizarea unui bun sau a unei sume de bani. Prin contract, împrumutatul se obligă să restituie suma de bani sau bunurile la o dată stabilită sau la cererea împrumutătorului. Acest contract poate include detalii precum suma împrumutată, termenul de rambursare și alte condiții specifice la care cele două părți au convenit. Contractul de împrumut intră în categoria actelor juridice reale. Aceasta presupune că, pentru a fi valabile, aceste contracte necesita nu doar consensul părților, ci și tradițiunea - adică transferul efectiv al bunului care formează - obiectul contractului. În ceea ce privește obiectul contractului, pentru a se retine, dincolo de orice alte critici privitoare la modalitatea de administrare a probelor, existenta unui contract de împrumut care să fi avut un obiect determinat și licit, se impuneau a fi analizate dispozițiile art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ., coroborat cu art. 1225 alin. (2) C. civ. Mai exact era imperios necesar ca, din probele administrate, să fi rezultat nu doar sumele de bani extrase de reclamantă din diverse conturi pe care le-a deținut în mai multe bănci, ci dincolo de orice dubiu, remiterea exactă a sumelor retrase, în integralitatea lor către defuncta sa soție. Or, în cadrul probelor încuviințate și administrate de instanțele de fond există declarații contradictorii ale martorilor. Pentru început, martorul C. nu a fost martor ocular al predării vreunei sume de bani, relatând exclusiv din cele povestite de reclamantă, fiind așadar o declarație lipsită de relevantă juridică, deoarece an fost oferite informații transmise de partea care 1-a propus. În ceea privește dclarația Martorei D., este de precizat că aceasta nu putea fi audiată, fiind evident sub incidența dispozițiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. - persoană aflată în legături de interese cu partea care a propus-o, câtă vreme a muncit pentru aceasta (fiind contabila dânsei), deci evident a încasat bani care i-au asigurat și îi asigura un confort material. Potrivit declarației martorei D., pârâtul nu a fost niciodată de față când s-au dat banii, pentru că dumnealui stătea mai mult la Devesel. Totodată, această martoră nu a oferit informații necesare stabilirii fără dubiu a obiectului contractului de împrumut, dat fiind faptul că nu s-a făcut vorbire despre numărarea banilor, operațiune pe care martora să o fi perceput-o în mod nemijlocit. În consecință, din perspectiva aplicării și interpretării eronate a normelor de drept material, avem o incertitudine evidentă a obiectului pretinsului contract de împrumut. Câtă vreme nu au fost administrate probe care coroborate să dovedească întinderea pretențiilor reclamantei, obiectul nu este determinat. Totodată, coroborând informațiile ce rezultă din extrasele de cont încuviințate ca probe de către instanța de apel, rezulta cert că soția sa agonisise în casă o mare parte din prețul imobilului cumpărat pentru fiica sa. O a doua critică, vizând tot aplicarea și interpretarea eronată a normelor de drept material, se raportează la greșita reținere că între reclamanta A., în calitate de împrumutător, și apelantul parat B., împreuna cu soția sa E., decedată anterior introducerii acțiunii, în calitate de împrumutați, a fost încheiat contractul de împrumut de consumație, prin care reclamanta a remis soților Lungu sumele retrase de la F. S.A. și G., în cuantum de 245.271 RON. Potrivit definiției, împrumutul de consumație este un contract consensual și real, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 2158 C. civ., astfel că reclamanta, care pretinde restituirea sumelor împrumutate, are obligația să dovedească, atât acordul de voința, cât și remiterea sumei împrumutate. În ceea ce privește acordul de voință, acesta poate fi exprimat în scris sau verbal si printr-un comportament, care potrivit legii, convenției, părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nici o îndoiala asupra intenției de a produc efecte juridice corespunzătoare. În speța dedusă judecații nu a existat un contract de împrumut încheiat în formă scrisă, după cum a recunoscut chiar reclamanta, iar din declarațiile martorilor nu rezultă că aceștia au asistat la discuții între reclamantă și soții Lungu cu privire la acordarea unui împrumut. Din probele administrate în cauza (din declarațiile martorilor D. și C. - redate în cererea de recurs - și din înscrisurile bancare) nu rezultă că reclamanta a convenit cu pârâtul sau cu soția acestuia să-i împrumute vreo sumă de bani, iar simpla susținere a reclamantei că a împrumutat soților Lungu suma de 250000 RON nu este suficientă pentru dovedirea acordului de voință. Așadar, în mod nelegal s-a apreciat de instanță că reclamanta a făcut dovada raportului juridic, respectiv a contractului de împrumut încheiat între aceasta, în calitate de împrumutător, și pârât împreună cu soția acestuia, în calitate de împrumutați. În continuare, recurentul-pârât susține că, în lipsa încheierii în nume propriu a oricărui contract de împrumut cu reclamanta, stă în proces doar în calitate de succesibil, nicidecum de moștenitor. Or, în condițiile în care succesiunea defunctei sale soții nu a fost dezbătută, nu poate fi obligat la plata acestei sume de bani, care, în esență, este nedatorată, dat fiind faptul că în puterea evidenței, soția sa nu a luat acei bani împrumutați. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât face trimitere la motivările contradictorii din perspectiva calculării unui potențial termen de restituire a pretinsului împrumut, folosindu-se date străine de cele indicate de reclamantă. Soluția și întreaga argumentație logico-juridică expusă de instanța de apel, față de soluționarea excepției prescrierii dreptului material la acțiune, este nelegală, fiind doar o interpretare făcută în folosul reclamantei, nicidecum susținută de piesele dosarului sau măcar de cele expuse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată sau prin răspunsurile oferite la interogatoriul luat din oficiu de către curtea de apel, răspunsuri care sunt contradictorii, atât cu susținerile din acțiunea introductivă, cât și cu declarațiile propriei martore - D.. Diametral opus de cele susținute de reclamanta, martora acesteia declară că pârâtul nu am fost de față la remiterea sumelor de hani, așadar, între părți nu a avut loc o întâlnire a acordurilor de voință. Lipsa unui termen expres prevăzut în pretinsul contract de împrumut, despre care, în același interogatoriu luat reclamantei A., se afirmă că ar fi în strânsă legătură cu vânzarea unei case în Italia, este valorificat de instanța de apel, fiind temei al unui raționament contradictoriu. Mai exact, deși în teza reținerii ca dovedită a încheierii contractului de împrumut, lipsa prevederii oricărui termen dădea dreptul părții să uzeze de procedura prevăzută de art. 2162 C. civ., Curtea reține fără probleme că pretinsa dată de la care reclamanta avea dreptul la restituire s-ar fi calculat în funcție de voința exclusivă a fiicei sale, ceea ce nu poate fi primit. În ciuda susținerii expres consemnate în răspunsul a interogatoriul luat din oficiu reclamantei, referitor la o pretinsă vânzare a casei din Italia, curtea de apel creează o întreagă structură logico-juridică, pornind de la vânzarea casei din Turnu Severin. Mai mult, prin decizia recurată, instanța de apel adaugă la lege, dând efecte juridice unui contract notarial, dincolo de limitele sale. Astfel, deși prețul din contractual de achiziție a imobilului Turnu Severin este de 35.000 de euro, în realitate, o altă suma de bani încasată de aceeași vânzătoare, de la o terță persoană, este recunoscută de Curte ca fiind tot o parte a prețului, dincolo de cele expres declarate de părțile contractante. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză: Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului. Recurentul–pârât a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei–reclamante, reluând aspectele prezentate în cererea de recurs.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (2 februarie 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare cu prioritate asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate de recurentul-pârât, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Într-o primă critică, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând referire la interpretarea și la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2158 C. civ., coroborat cu art. 2164 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1166, art. 1270 și art. 1179 C. civ., recurentul tinde, în realitate, la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor de temeinicie pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, respectiv a bazei factuale reținute de către instanța de prim control judiciar, ca efect al interpretării probatoriului. Normele legale indicate prin cererea de recurs reglementează condițiile necesare încheierii contractului, respectiv a contractului de împrumut de consumație și au următorul conținut: Art. 2158 alin. (1) C. civ. prevede că "Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate." Art. 2164 alin. (2) C. civ. stabilește că "În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au convenit altfel." Art. 1166 C. civ. dispune: "Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic." Art. 1270 C. civ. are următorul conținut: "(1)Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. (2)Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege." În fine, art. 1179 C. civ. face trimitere la condițiile necesare pentru validitatea unui contract – "(1)Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimțământul părților; 3. un obiect determinat și licit; 4. o cauză licită și morală. (2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile." Prin cererea de recurs, după ce face o trimitere teoretică la aceste texte legale ce reglementează împrumutul de consumație și condițiile legale pentru încheierea oricărui contract, recurentul-pârât încearcă să argumenteze faptul că nu s-a dovedit existența împrumutului, criticând exclusiv modalitatea de administrare și de valorificare a probatoriului în cauză, arătând în acest sens că era necesar ca din probele administrate să fi rezultat nu doar sumele de bani extrase de reclamantă din diverse conturi pe care le-a deținut în mai multe bănci, ci și remiterea exactă a sumelor retrase către defuncta sa soție, apreciind că în cadrul probelor încuviințate și administrate de instanțele de fond există declarații contradictorii ale martorilor. Inclusiv în ceea ce privește obiectul contractului de împrumut, recurentul-pârât a arătat că în cauză există o incertitudine evidentă a obiectului pretinsului contract de împrumut, acesta nefiind determinat, câtă vreme nu au fost administrate probe care coroborate să dovedească întinderea pretențiilor reclamantei. Înalta Curte reamintește faptul că instanța de recurs nu are competența de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive. Susținerile recurentului, precum faptul că în mod nelegal a apreciat instanța de apel că reclamanta a făcut dovada contractului de împrumut, respectiv faptul că din probele administrate în cauză (declarațiile martorilor și înscrisurile bancare) nu rezultă că reclamanta a convenit cu pârâtul sau cu soția acestuia să-i împrumute vreo sumă de bani, astfel cum au fost formulate, vizează modalitatea de administrare și de valorificare a probelor și repun în discuție, într-o manieră inadecvată procedural, situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Din lecturarea cererii de recurs, astfel cum anterior s-a evidențiat, reiese că, deși recurentul-pârât a înțeles să invoce aplicarea greșită de către instanța de apel a mai multor texte de lege și temeiuri de drept, criticile formulate susțin exclusiv aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator, aspecte ce nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. Or, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurent impuneau invocarea unei greșite interpretări a unor texte de lege (nu a unor probe), în raport cu situația factuală reținută. Recurentul dorește, în fapt, să obțină o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, indicând, formal, încălcarea normelor de drept substanțial la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. În continuare, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât face trimitere la presupuse motivări contradictorii ale instanței de apel, din perspectiva calculării termenului de restituire a împrumutului, apreciind că instanța a reținut date străine de cele indicate de reclamantă, respectiv faptul că dreptul la restituire s-ar calcula în funcție de voința exclusivă a fiicei sale, ceea ce nu poate fi primit. Cu privire la termenul convenit pentru restituirea sumei împrumutate, într-un mod deloc contradictoriu, instanța de apel a reținut că "(în acțiune) reclamanta a arătat că soții Lungu au asigurat-o că, în situația în care nu vor reuși să strângă întreaga sumă de bani, vor vinde casa și îi vor restitui împrumutul. În aceste condiții, este evident că termenul convenit pentru restituirea sumei împrumutate s-a împlinit chiar la data de 28.08.2020, când a fost încheiat contractul de vânzare autentificat sub nr. x/28.08.2020, prin care fiica pârâtului din cauză, numita H., în calitate de proprietar, a vândut imobilul despre care reclamanta a susținut că a fost cumpărat cu suma de bani împrumutată de ea soților B. și E.. De altfel, pârâtul nu a contestat, prin întâmpinarea depusă la judecata în primă instanță și nici prin cererea de apel, acest moment - 28.08.2020 - la care a început să curgă termenul de prescripție, dar a susținut că termenul de prescripție s-a împlinit la data la care numita H. s-a întors în țară din Italia, pentru a participa la înmormântarea mamei sale, E., respectiv la data de 28.09.2015. Această susținere a apelantului este total eronată, deoarece ziua în care numita H. s-a întors în țară pentru a participa la înhumarea mamei sale nu poate fi asociată cu data la care a devenit scadentă obligația de restituire a sumei împrumutate. Este mai mult decât evident că părțile nu puteau avea în vedere acest moment, pentru simplul fapt că era imposibil să prevadă data decesului numitei E. și, astfel, să stabilească această zi ca dată pentru restituirea împrumutului de consumație. Așadar, părțile au avut în vedere, inițial, data la care urma să se întoarcă definitiv în țară numita H., împreună cu fiica sa, după ce cumpăra imobilul cu suma împrumutată de la reclamantă." Acestea au fost, în esență, considerentele instanței de apel vizând data de la care s-a născut dreptul la restituire și, implicit, data de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. Față de cele anterior expuse, se observă că recurentul omite să formuleze o argumentație concretă, care să se raporteze la aspectele reținute de instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura instanței de recurs. Examinând, așadar, posibilitatea de încadrare a criticilor invocate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Deși recurentul a invocat faptul că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța de apel. Contrar susținerilor recurentului ce fac referire la o presupusă contradicție în motivarea deciziei recurate, considerentele hotărârii nu sunt contradictorii, iar criticile părții nu se circumscriu motivului de recurs invocat. Considerentele contradictorii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. Or, în cauză, Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra apelului pârâtului. De asemenea, se observă și că pretinsa contradictorialitate invocată de recurent prin intermediul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este cea vizată de textul legal menționat, accepțiunea dată de recurent (ce face trimitere la stabilirea situației de fapt în baza probelor administrate) fiind deturnată de la sensul normei care o consacră. Aprecierile recurentului, în sensul că lipsa prevederii oricărui termen dădea dreptul părții să uzeze de procedura prevăzută de art. 2162 C. civ. sunt lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs, instanța răspunzând criticii din apel vizând acest aspect, în sensul că "în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2162 și art. 2163 din noul C. civ., astfel cum invocă pârâtul prin cererea de apel, deoarece aceste norme juridice sunt incidente doar în situația în care termenul de restituire nu a fost convenit de părțile contractului, motiv pentru care trebuie stabilit prin hotărâre judecătorească. Or, în speță, reclamanta a invocat un termen de restituire convenit de părțile contractului de împrumut de consumație, care coincide cu data vânzării imobilului de către numita H., prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x/28.08.2020." Se constată, așadar, că recurentul-pârât a invocat, în mod formal, incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținerile sale din cererea de recurs nereprezentând o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării a unei argumentări juridice a nelegalității, iar nu a netemeiniciei hotărârii atacate. Nemulțumirile generale ale părții față de soluția pronunțată nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului și nu sunt apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, susțineri care să poată fi însă încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei civile nr. 108 din 26 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Craiova. Cum susținerile recurentului-pârât nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac. Reținând culpa procesuală a recurentului-pârât, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia la plata sumei de 3058,50 RON către intimata-reclamantă A., cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, apreciindu-se că, față de maniera de formulare a criticilor din recurs și de împrejurarea că recursul a fost soluționat pe calea excepției procesuale a nulității, la primul termen de judecată în ședință publică, suma acordată cu acest titlu are caracter rezonabil și echitabil.