Decizia nr. 227/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1458/2023 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 decembrie 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, fiind declinată ulterior competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 82.300 euro, calculați în RON la data plății efective, din care suma de 54.300 euro reprezintă împrumut nerestituit, iar suma de 28.000 euro reprezintă contravaloarea autoturismului marca x cu nr. de sașiu x, cu prima înmatriculare la data de 23.11.2017, achiziționat de reclamant la data de 17.12.2018.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 1458 din 7 decembrie 2023 pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.. A fost obligată pârâta să-i restituie reclamantului suma de 50.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, acordată acesteia cu titlu de împrumut. A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 10.054,10 RON reprezentând cheltuieli de judecată – onorariu avocat (4.000 RON) și taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 1114A din 4 noiembrie 2024, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. și de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinței civile nr. 1458 din 7 decembrie 2023 pronunțată de Tribunalul București – secția a V-a civilă. A respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de apelanți cu privire la cheltuielile de judecată din apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1114A din 4 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, recurenta-pârâtă B. a declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Într-o primă critică, recurenta-pârâtă a arătat că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat greșit probele, considerând că suma de 50.000 de euro a fost acordată cu titlu de împrumut, deși nu există un acord de voințe clar și neechivoc în acest sens. Mențiunea "împrumut afacere Grecia" de pe ordinul de plată nu este suficientă pentru a dovedi existența unui contract de împrumut, mai ales în contextul relației apropiate dintre părți. Instanța a considerat că suma de 50.000 euro a fost acordată cu titlu de împrumut pe baza mențiunii "împrumut afacere Grecia" de pe ordinul de plată completat în data de 08.05.2019 în țara sa de reședință, cât și a răspunsurilor la interogatorii. Totuși, această mențiune nu este suficientă pentru a dovedi existența unui contract de împrumut în sens juridic, mai ales în lipsa unui înscris sub semnătură privată sau autentică care să ateste acordul de voință al părților. Conform deciziei nr. 1300/2003 a Înaltei Curți, dovada actelor juridice al căror obiect depășește o anumită valoare (peste 250 RON) trebuie făcută prin înscris autentic sau înscris sub semnătură privată, însă această regulă nu este absolută și poate fi suplinită prin alte probe, dacă există un început de dovadă scrisă (art. 1191-1197 C. civ.). În speță, ordinul de plată este un înscris unitar, dar nu dovedește singur acordul clar și neechivoc privind natura juridică a sumei remise. Mai mult, relația apropiată dintre părți și circumstanțele concrete trebuie să fie luate în considerare, existând posibilitatea ca suma să fi fost o liberalitate (cadou). Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă susține că instanța nu a analizat în mod corespunzător susținerile sale privind cauza falsă a contractului de împrumut. Suma de bani a fost dată cu intenția de a o gratifica, având în vedere relația dintre părți, și nu pentru a fi restituită. Instanța nu a ținut cont de faptul că apelantul-reclamant i-a oferit și alte sume de bani sub formă de cadou, fără a solicita restituirea lor. Înalta Curte a statuat în jurisprudența sa că, pentru a se reține existența unui contract de împrumut, trebuie să existe un acord de voință clar, cu o cauză reală și licită, iar simpla mențiune pe un ordin de plată nu este suficientă dacă există probe care dovedesc contrariul (de exemplu, relația de încredere și liberalități anterioare între părți). Astfel, lipsa intenției reale de a încheia un contract de împrumut trebuie să conducă la respingerea cererii de restituire. Instanța supremă recunoaște că, în cazul unui împrumut, înscrisurile sunt probele cele mai puternice, dar în lipsa lor sau în prezența unor probe contradictorii, instanța poate și trebuie să analizeze toate împrejurările și probele alternative pentru a stabili dacă există sau nu un contract de împrumut valabil. Această interpretare este importantă pentru a proteja părțile care contestă existența unei obligații de restituire atunci când nu există probe clare și concludente, iar suma remisă poate avea o altă natură juridică (ex. liberalitate, cadou). Cea de-a treia critică formulată de recurenta-pârâtă face referire la lipsa dovezii certe a intenției de împrumut - instanța s-a bazat, în principal, pe mențiunea de pe ordinul de plată și pe răspunsurile la interogatoriu, fără a analiza în ansamblu toate probele. Nu s-a făcut dovada certă a intenției apelantului-reclamant de a-i acorda un împrumut, iar simpla mențiune pe ordinul de plată nu poate suplini lipsa unui acord expres de voințe. Sarcina probei revine reclamantului(împrumutătorului), conform principiului general al dreptului civil și art. 1191 C. civ. Înalta Curte a decis că, în lipsa unui înscris care să ateste în mod clar și neechivoc existența unui contract de împrumut, instanța trebuie să analizeze toate împrejurările și probele din dosar pentru a stabili dacă există acordul de voință real și intenția de a încheia contractul. O altă critică adusă deciziei recurate este încălcarea principiului disponibilității probelor. Instanța a ignorat faptul că apelantul-reclamant avea obligația de a dovedi existența contractului de împrumut și că nu a făcut această dovadă în mod cert și neechivoc. În lipsa unei dovezi clare, prezumția ar trebui să fie în favoarea pârâtei, având în vedere că aceasta a susținut constant că suma de bani nu a fost dată cu titlu de împrumut. Înalta Curte a subliniat că, în cazul în care partea care susține existența unui contract nu aduce dovezi certe, instanța trebuie să respingă cererea, aplicând principiul "actori incumbit probatio" (sarcina probei revine reclamantului). Aceasta este o garanție esențială pentru protejarea părții care contestă existența obligației de restituire, mai ales în contextul unor relații personale apropiate, unde pot exista liberalități și înțelegeri informale. Printr-o ultimă critică, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind cheltuielile de judecată, în sensul că a obligat-o la plata în integralitate a acestora, în favoarea reclamantului, deși cererea formulată de acesta a fost admisă doar în parte, soluție care, în aprecierea sa, este contrară dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ. Instanța de apel a omis să aplice acest text de lege, iar soluția de obligare a pârâtei la plata integrală a cheltuielilor ignoră faptul că reclamantul nu a obținut câștig de cauză în totalitate, ci doar parțial, instanța respingând o parte importantă a pretențiilor sale, făcând trimitere la jurisprudența Înaltei Curți (decizia nr. 1529/2012, decizia nr. 3590/2014 și decizia nr. 1133/2017).

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului. Recurenta-pârâtă B. a transmis prin e-mail note scrise, solicitând respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (16 decembrie 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare cu prioritate asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Examinând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate de recurenta-pârâtă, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au interpretat greșit probele, considerând că suma de 50.000 de euro a fost acordată cu titlu de împrumut, deși nu există un acord de voințe clar și neechivoc în acest sens, având în vedere că ordinul de plată este un înscris unitar, dar nu dovedește singur acordul clar și neechivoc privind natura juridică a sumei remise. Mai mult, relația apropiată dintre părți și circumstanțele concrete trebuiau să fie luate în considerare, existând posibilitatea ca suma să fi fost o liberalitate (cadou). A susținut, de asemenea, că instanța nu a analizat în mod corespunzător susținerile sale privind cauza falsă a contractului de împrumut. Suma de bani a fost dată cu intenția de a o gratifica, având în vedere relația dintre părți, și nu pentru a fi restituită. În continuare, recurenta-pârâtă a făcut referire la lipsa dovezii certe a intenției de împrumut - instanța s-a bazat, în principal, pe mențiunea de pe ordinul de plată și pe răspunsurile la interogatoriu, fără a analiza în ansamblu toate probele, recurenta arătând că a fost încălcat principiului disponibilității probelor. Înalta Curte observă că toate aceste aspecte enunțate de recurenta-pârâtă nu pot fundamenta o critică de nelegalitate a deciziei recurate, în realitate, prin criticile invocate, fiind dedusă analizei instanței de recurs interpretarea dată de instanța de apel materialului probator administrat în cauză. Or, față de precizarea clară din debutul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aceste chestiuni, ce privesc eventuala netemeinicie, nu pot constitui obiect de analiză în recurs. Prin susținerile prezentate în memoriul de recurs, recurenta tinde, în fapt, la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor de temeinicie pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, respectiv a bazei factuale reținute de către instanța de prim control judiciar, ca efect al interpretării probatoriului. Astfel, după ce face o trimitere teoretică la jurisprudența Înaltei Curți, recurenta-pârâtă încearcă să argumenteze faptul că nu s-a dovedit existența împrumutului, criticând exclusiv modalitatea de administrare și de valorificare a probatoriului în cauză, arătând în acest sens că, prin remiterea sumei de bani, reclamantul ar fi urmărit a realiza o liberalitate. Înalta Curte reamintește faptul că instanța de recurs nu are competența de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive. Susținerile recurentei, precum faptul că instanța a interpretat greșit probele, respectiv faptul că instanța s-a bazat, în principal, pe mențiunea de pe ordinul de plată și pe răspunsurile la interogatoriu, fără a analiza în ansamblu toate probele, astfel cum au fost formulate, vizează modalitatea de administrare și de valorificare a probatoriului și repun în discuție, într-o manieră inadecvată procedural, situația de fapt stabilită de instanțele de fond. Din lecturarea cererii de recurs, astfel cum anterior s-a evidențiat, reiese că, deși recurenta-pârâtă a înțeles să invoce aplicarea greșită de către instanța de apel normelor de drept material, criticile formulate susțin exclusiv aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator, aspecte ce nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. Or, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurentă impuneau invocarea unei greșite interpretări a unor texte de lege (nu a unor probe), în raport cu situația factuală reținută. Recurenta dorește, în fapt, să obțină o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, indicând, formal, încălcarea normelor de drept substanțial la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. A solicita, la acest moment procesual, o nouă dezlegare în raport cu criticile formulate împotriva modului în care instanța de apel a înțeles să dea eficiență probatoriului administrat, constituie o nesocotire a limitelor în care instanța de recurs examinează cauza, exclusiv din perspectiva legalității acesteia, iar nu și cu privire la faptele cauzei, astfel cum decurg din maniera de interpretare a probatoriului administrat. Cu referire la critica prin care recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile legale privind cheltuielile de judecată, în sensul că a obligat-o la plata în integralitate a acestora, în favoarea reclamantului, deși cererea formulată de acesta a fost admisă doar în parte, soluție care, în aprecierea sa, este contrară dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., se reține că în apel pârâta nu a formulat critici concrete prin care să susțină aceste aspecte, invocând doar chestiuni legate de temeinicia acordării cheltuielilor de judecată, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat, arătând că: "Relativ la soluția pronunțată, prin care tribunalul a dispus obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.054,10 RON, suma de 4.000 RON reprezentând onorariu de avocat, respectiv suma de 6.054,10 RON reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă pretențiilor admise, Curtea consideră că se justifică acordarea cheltuielilor de judecată stabilite de prima instanță, argumentată fiind de existența culpei procesuale a apelantei-pârâte." Prin Decizia nr. 3/2020, Înalta Curte de Casație – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și s-a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În ceea ce privește criticile vizând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că acestea au un caracter pur formal, nefiind apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Astfel, se observă că deși recurenta a invocat faptul că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța de apel. Or, pentru a se reține incidența acestui motiv de casare, era necesar să se arate, într-o manieră efectivă, lipsa motivării în legătură cu critici punctuale, deduse judecății, simplele sale susțineri generice nefiind apte a declanșa verificarea jurisdicțională specifică prezentei căi extraordinare de atac. Recurenta nu arată, în concret, care dintre susținerile sale sau dispozițiile legale incidente nu au fost analizate de către instanța de apel, situație care să fi condus, astfel, la pronunțarea unei soluții insuficient motivate. Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Astfel, o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dacă: – lipsește motivarea soluției, sau aceasta este superficială, ori cuprinde numai considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; – există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din cealaltă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; – există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; În cauză nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, instanța de apel în cuprinsul considerentelor deciziei recurate arătând în mod neechivoc, urmare a analizei susținerilor și apărărilor părților, raportat la probele administrate și dispozițiile legale incidente, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Acest raționament este concordant soluției pronunțate, cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Instanța a evidențiat care sunt considerentele pentru care nu poate valorifica argumentele pârâtei, reținând că "Nu pot fi primite susținerile apelantei-pârâte în sensul că, în realitate, apelantul-reclamant a urmărit a realiza o liberalitate, întrucât nu există nicio rațiune, în cazul în care ar fi vrut să remită cu titlu gratuit această sumă de bani, ca apelantul-reclamant să fi menționat că această sumă reprezintă un împrumut. (...) Curtea nu poate fi de acord nici cu susținerile apelantei-pârâte conform cărora prima instanță și-a întemeiat hotărârea strict pe răspunsurile părților oferite prin interogatoriile administrate. Tribunalul a precizat expres că elementul esențial pe care l-a avut în vedere a fost mențiunea din ordinul de plată, care doar a fost confirmată prin prisma interogatoriilor administrate, acestea reflectând existența și întinderea drepturilor și obligațiilor părților. De altfel, astfel cum a reținut și prima instanță, apelanta-pârâtă nu făcut dovada în niciun fel a unei alte naturi juridice a raportului în baza căruia a fost remisă suma de bani în discuție, simpla sa afirmație în sensul că nu este vorba despre un împrumut nefiind suficientă." Deși recurenta a invocat faptul că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, a omis să indice, în concret, ce argumente juridice legate de obiectul cauzei și expuse prin cererea sa de apel au fost ignorate de către instanța de apel. Se constată, așadar, că recurenta-pârâtă a invocat, în mod formal, incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținerile sale din cererea de recurs nereprezentând o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării a unei argumentări juridice a nelegalității, iar nu a netemeiniciei hotărârii atacate. Nemulțumirile generale ale părții față de soluția pronunțată nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului și nu sunt apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, susțineri care să poată fi însă încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei civile nr. 1114A din 4 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă. Cum susținerile recurentei-pârâte nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac.