Decizia nr. 225/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 845/2024 a Tribunalului Constanța

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 noiembrie 2022 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 75.000 euro, reprezentând preț cesiune de creanță, precum și la plata dobânzii legale calculate începând cu data de 10.12.2020 și până la data achitării integrale a debitului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 845 din 13 martie 2024, Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtul-reconvenient B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 59 C din 26 februarie 2025, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 845 din 13 martie 2024 pronunțată de Tribunalul Constanța. A respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva aceleiași sentințe. A schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că: A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 75.000 euro, reprezentând cesiune de creanță, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data de 11.12.2020 și până la data plății efective și integrale. A menținut restul dispozițiilor sentinței apelate care nu contravin deciziei. A obligat pe intimatul B. la plata către apelantul A. a sumei de 18910,1 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (fond și apel).

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 59 C din 26 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pârâtul B. a declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt, recurentul-pârât a invocat excepția nulității absolute a actului juridic pentru neîntrunirea condițiilor de valabilitate privind obiectul și cauza actului juridic. Într-o primă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, dintr-o triplă perspectivă: - Încălcarea art. 1247 alin. (3) C. civ. ce prevede că "instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută." Deși instanța a analizat cererea de apel în care apelantul-reclamant scria negru pe alb de germenii unei infracțiuni cu pagubă la bugetul de Stat, totuși instanța i-a acordat suma de 75.000 euro. Cu alte cuvinte, banii neimpozitați prin infracțiune devin o creanță "albă" consfințită printr-un titlu nou – o hotărâre judecătorească. - Încălcarea art. 1179 alin. (1) C. civ. intitulat "Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract" - din punct de vedere al argumentelor evocate anterior în dezvoltarea excepției nulității, respectiv lipsa cauzei (inexistența creanței) și caracterul ilicit al pretinsei cauze, astfel cum este afirmat de însuși reclamantul A.. - Interpretarea și aplicarea greșită a art. 1566 alin. (1) C. civ. ce dispune că: "Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț." În mod corect a reținut prima instanță că, de fapt, având în vedere precaritatea contabilității societății și insuficiența probării conținutului pretinsei creanțe, precum și lipsa intenției pârâtului de a executa societatea în chip de creditor, practic, interpretând actul juridic după voința reală a părților, se ajunge la o preluare a unei datorii pe care C. S.R.L. ar fi avut-o față de asociatul A.. Or, la pagina 11 penultimul paragraf, decizia recurată dă dovadă de o interpretare și aplicare eronată a textului de lege menționat, reținând contrariul și invalidând raționamentul primei instanțe, bazat corect pe art. 1599 lit. b) C. civ., ce prevede că "Obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de debitor unei alte persoane: b) fie printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își asumă obligația ". Prin cea de-a doua critică, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat art. 479 alin. (1) C. proc. civ. - deși în apel judecata era devolutivă, instanța de apel nu a stabilit situația concretă de fapt, considerent pentru care solicită casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru stabilirea concretă a situației de fapt, inclusiv printr-o expertiză contabilă, ale cărei obiective le punctează. Depune anexat cererii de recurs transcrierea tehnoredactată a procesului-verbal încheiat la 12 octombrie 2019 de Adunarea Generală a Asociaților, din care reiese că la data actului juridic (decembrie 2019) A. își primise de la societate toți banii înapoi, argument suplimentar pentru inexistența "creanței vândute" pârâtului.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recurentul-pârât a transmis prin e-mail note scrise, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (2 februarie 2023), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare cu prioritate asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată din oficiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând recursul în raport de excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., a cărei analiză este prioritară, în raport de prevederile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 487 C. proc. civ. "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs." Totodată, conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ., "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, sancțiunea nulității intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ. Analizând cererea de recurs, se constată că aspectele evidențiate de recurentul-pârât, astfel cum au fost formulate, nu conțin precizări care să reprezinte o argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate care să permită încadrarea în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Prealabil oricărei analize, în ceea ce privește excepția nulității absolute a actului juridic, pe care recurentul-pârât a înțeles să o invoce pentru prima dată în recurs, făcând legătura cu prima critică din cererea de recurs din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1247 alin. (3) C. civ. ce prevede că "instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută", Înalta Curte subliniază că, din punct de vedere al regimului juridic, excepția de nulitate la care se referă textul art. 1.247 C. civ. nu este o excepție de drept procesual, ci o apărare de fond care permite analiza conformității cu legea a unui act juridic. În pofida denumirii sale improprii ("excepția nulității absolute") mijlocul procesual de invocare a nulității absolute substanțiale nu este valorificabil în planul excepțiilor procesuale, ci doar în acela al apărărilor de fond. Așadar, în termenii distincției reglementate de art. 31 C. proc. civ., excepția nulității absolute a actului juridic pentru neîntrunirea condițiilor de valabilitate reprezintă o apărare de fond specifică dreptului substanțial, aflată, în principiu, la îndemâna pârâtului, iar nu o excepție procesuală de fond, absolută, prin care se invocă neregularități procedurale, fără să se pună în discuție fondul dreptului, supusă regimului juridic prevăzut de art. 247 alin. (1) C. proc. civ., care permite invocarea ei direct în recurs. Din perspectivă procesuală, toate apărările vizând caracteristicile, elementele și condițiile generale de valabilitate, nulitatea și efectele decurgând din nulitatea actelor juridice civile sau orice altă sancțiune prevăzute de un text de lege de drept substanțial trebuie să fie invocate prin cererile și apărările părților formulate în primă instanță, în termenele și condițiile prevăzute de C. proc. civ., toate fiind asimilate unor apărări de fond, iar nu unor excepții procesuale. Recursul este o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, în această etapă procesuală, nu este posibilă formularea unor cereri noi și nici nu este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii ori modificarea situației de fapt reținute de instanțele de fond, care au competență exclusivă în acest sens. Revenind la criticile din recurs, se constată că, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., făcând referire la interpretarea și la aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1247 alin. (3), art. 1179 alin. (1) și art. 1566 alin. (1) C. civ., recurentul tinde, în realitate, la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor de temeinicie pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, respectiv a bazei factuale reținute de către instanța de prim control judiciar, ca efect al interpretării probatoriului. Prin cererea de recurs, după ce face o trimitere teoretică la textele legale ce reglementează cesiunea de creanță, recurentul-pârât încearcă să argumenteze faptul că, în cauză, nu există un act preconstituit al părților care să constate în mod neechivoc existența cesiunii de creanță invocată de reclamant, criticând exclusiv modalitatea de administrare și de valorificare a probatoriului de către instanța de apel, care, spre nemulțumirea recurentului, a invalidat raționamentul primei instanțe care reținuse contrariul. Înalta Curte reamintește faptul că instanța de recurs nu are competența de a cenzura cadrul factual stabilit prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care a fost constatată deja pe baza probatoriului administrat de către instanțele devolutive. Din lecturarea cererii de recurs, astfel cum anterior s-a evidențiat, reiese că, deși recurentul-pârât a înțeles să invoce aplicarea greșită de către instanța de apel a mai multor texte de lege și temeiuri de drept, criticile formulate susțin exclusiv aspecte de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator, aspecte ce nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. Or, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat de recurent impuneau invocarea unei greșite interpretări a unor texte de lege (nu a unor probe), în raport cu situația factuală reținută. Recurentul dorește, în fapt, să obțină o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, indicând, formal, încălcarea normelor de drept substanțial la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. Lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs sunt și susținerile recurentului întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care acesta reclamă încălcarea dispozițiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, deși în apel judecata era devolutivă, instanța nu a stabilit situația concretă de fapt. Înalta Curte constată că, invocând o pretinsă nestabilire a situației de fapt, recurentul este nemulțumit de modalitatea în care instanța devolutivă de apel a valorificat probele administrate pe parcursul judecății. Însă, interpretarea probelor administrate de către instanțele de fond este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate și nu reprezintă o chestiune de nelegalitate ce poate fi cenzurată în recurs. Totodată, reține că obligația de stabilire a chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, care încuviințează probele în raport de teza probatorie propusă și de utilitatea lor în dezlegarea aspectelor litigioase deduse judecății, iar, în acest demers, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviințate, aceștia le apreciază în mod liber, potrivit convingerii lor, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare. În ceea ce privește situația de fapt, contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a expus îndeajuns de clar și pertinent, totodată suficient și adecvat, motivele care i-au fondat raționamentul și care susțin soluția, reținând, ca element de fapt relevant, în raport de probele administrate în cauză, că "înscrisul din data de 11.12.2019 încheiat între părți reprezintă un contract de cesiune de creanță, acesta conținând toate condițiile unui contract, astfel cum sunt menționate de art. 1179 alin. (1) C. civ., respectiv capacitatea, consimțământul, obiectul și cauza. (...) din acest înscris, reiese în mod clar voința părților, respectiv încheierea unui contract de cesiune de creanță. Astfel, au fost menționate calitățile părților, cedent A., cesionar B., precum și faptul că, în termen de 12 luni, va achita cesiunea de creanță în valoare de 75.000 euro reprezentând aport A. în firma C. conform act anexat. Înscrisul este semnat de cele două părți, cedent și cesionar, existând și mențiunea "conform verso", verso-ul paginii conținând sumele cu titlu de aport A. intitulate "x" în cuantum total de 104608. De asemenea, verso-ul înscrisului este semnat de ambele părți, așa cum reiese din înscrisul depus în original în cadrul apelului, aspect necontestat de către pârâtul B.. Mai mult, împrejurarea că, între părți, a intervenit o cesiune de creanță este întărită de comportamentul pârâtului anterior semnării acestui înscris, în condițiile în care, la data de 05.12.2019, acesta a efectuat o plată de 30.000 euro în contul reclamantului, descrierea acestei tranzacții bancare fiind "plată parțială cesiune de creanță sc. C. srl group". Prin urmare, criticile recurentului ce fac trimitere exclusiv la modalitatea de interpretare a probatoriilor se plasează în afara controlului judiciar al instanței de recurs. De altfel, față de cele anterior expuse, se observă că recurentul omite să formuleze o argumentație concretă, care să se raporteze la aspectele reținute de instanța de apel și care să fie de natură a permite cenzura instanței de recurs, prin evidențierea punctuală a elementelor de fapt care nu au făcut obiect al analizei în apel, astfel încât să se poată rețină incompleta stabilire a situației de fapt. Din aceeași perspectivă, Înalta Curte constată că analiza necesității administrării unei noi expertize, astfel cum susține recurentul, reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenței instanțelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de a stabili situația de fapt a cauzei), motiv pentru care nu poate constitui obiect al verificării jurisdicționale în această etapă procesuală, nefiind, oricum, subsumabilă cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Se constată, așadar, că recurentul-pârât a invocat, în mod formal, incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., susținerile sale din cererea de recurs nereprezentând o motivare a căii de atac exercitate, conform exigențelor prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării a unei argumentări juridice a nelegalității, iar nu a netemeiniciei hotărârii atacate. Nemulțumirile generale ale părții față de soluția pronunțată nu se pot constitui în critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului și nu sunt apte a declanșa un control de legalitate a deciziei instanței de apel. Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părților, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, susțineri care să poată fi însă încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege În acest sens, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei civile nr. 59 C din 26 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Constanța. Cum susținerile recurentului-pârât nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, așa cum deja s-a menționat, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere considerentele expuse, reținând că în cauză nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs, în condițiile dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu prevederile art. 489 C. proc. civ., constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac. Reținând culpa procesuală, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât B. la plata sumei de 5.000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, apreciindu-se că, față de maniera de formulare a criticilor din recurs și de împrejurarea că recursul a fost soluționat pe calea excepției procesuale a nulității, la primul termen de judecată în ședință publică, suma acordată cu acest titlu are caracter rezonabil și echitabil.