Decizia nr. 223/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecata înregistrată la 7 martie 2022 pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat să se dispună obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 251.104,95 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate de reclamant cu ocazia judecării cauzei penale înregistrate sub nr. x/2012 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție (etapa fondului) și a cauzei înregistrate sub nr. x/2017 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a soluționat apelul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 236/22.03.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2012 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat). Suma solicitată este compusă din: 226.940,95 RON - cheltuieli cu asistența și reprezentarea juridică, 1.050 RON - cheltuieli judiciare ocazionate de arestarea preventivă, 5.399 RON - cheltuieli ocazionate de expertiza tehnică dispusă în dosarul penal nr. x/2012, 1.290 RON - cheltuieli ocazionate de expertiză criminalistica-prelevare eșantioane de vorbire dispusă în dosarul penal nr. x/2012, 1.725 RON - cheltuieli ocazionate de imposibilitatea părăsirii teritoriului României și 14.700 RON - cheltuieli ocazionate de transportul pe ruta Constanța-București și retur cu ocazia prezentării la urmărirea penală și la termenele de judecată.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 453 din 10 februarie 2023, Tribunalul Constanța a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 76.446,7 RON. A respins, ca neîntemeiate, restul pretențiilor. A obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 6.633,9 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia nr. 210/C din 6 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța împotriva sentinței civile nr. 453 din 10 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul Constanța. A fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că: A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 248.413,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2012 înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv onorariul avocat, onorariu pentru experți și cheltuieli de deplasare. A fost respinsă, ca nefondată, cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1050 RON reprezentând cheltuieli judiciare și a sumei de 1725 RON reprezentând despăgubiri pentru restrângerea libertății de circulație. A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța în contradictoriu cu intimatul reclamant A. împotriva aceleiași sentințe. A fost obligat intimatul-apelant Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța la plata către apelantul-intimat A. a sumei de 3250 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei nr. 210/C din 6 noiembrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. După prezentarea istoricului cauzei, recurentul-pârât a arătat că, în ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant și acordate de instanța de apel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului relevă faptul că partea trebuie să dovedească sumele solicitate. Cu toate acestea, chiar în prezența unor înscrisuri doveditoare, instanța are dreptul că cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptățită și să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluția pronunțată, precum și de obiectul și complexitatea cauzei, dar chiar și atunci când partea nu detaliază. Fără a nega complexitatea cauzei penale și durata procesului penal, apreciază că suma totală de 248.413,95 RON acordată de instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în dosarul penal nr. x/2012 înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție este nejustificat de mare, depășind cu mult caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată. Prin sentința penală nr. 236/22.03.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte, secția penală a reținut în favoarea inculpatului A. legea penală mai favorabilă, respectiv art. 367 alin. (2) din C. pen. și, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. (nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea), a dispus achitarea lui pentru această infracțiune. Soluția pronunțată de instanța de apel concretizată în decizia ce face obiect al examinării în recurs nu este corectă, deoarece nu este îndeplinită cerința existenței unei fapte ilicite, ca primă condiție în aplicarea dispozițiilor art. 1357 C. civ., o procedură judiciară finalizată prin achitare neputând fi calificată ca fiind contrară legilor sau bunelor moravuri, astfel încât să se producă o încălcare a drepturilor subiective ale reclamantului. Astfel, Statul răspunde pentru vătămarea de către o autoritate publică a unui drept ori unui interes legitim al unei persoane conform art. 52 din Constituția României care întotdeauna impune cerința "în condițiile legii". Astfel, protejarea drepturilor individuale se face prin reglementări cu caracter general sau cu caracter special care au ca finalitate angajarea răspunderii patrimoniale a Statului, astfel încât eventualele prejudicii rezultate din relația cu autoritățile publice să fie acoperite. Dar, în privința activității organelor judiciare, art. 52 alin. (2) din Constituție statuează că Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, această răspundere a statului, stabilită în condițiile legii, neînlăturând răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Astfel, răspunderea patrimonială a statului se rezumă, prin voința L legiuitorului, la ipotezele erorii judiciare, răspunderea Statului fiind stabilită "în condițiile legii", "pentru prejudiciile cazate prin erori judiciare". Această opțiune a legii este adecvată rolului funcției publice a serviciului judiciar în ansamblu, care permite celui ce se pretinde vătămat într-un drept al său să solicite autorităților inițierea procedurilor specifice de evaluare a legitimității dreptului afirmat și să impună celorlalți o conduită conformă. Acțiunea penală este mijlocul procesual exercitat de Ministerul Public, în numele societății, prin care se realizează tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit ori care au participat la săvârșirea unei infracțiuni. Conform doctrinei, trăsăturile acțiunii penale reflectă caracterul ei public (fiind exercitată de stat, în principiu prin intermediul Ministerului Public), obligatoriu (statul trebuind să o exercite ori de cate ori sunt îndeplinite condițiile legale), irevocabilă și indisponibilă (statul, prin intermediul Ministerului Public, neputand să o retragă, rămânând în atributul procurorului de caz să decidă dacă renunță la urmărirea penală). Scopul procesului penal îi reprezintă constatarea la timp și în mod complet a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât orice persoană care a comis o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu fie trasă La răspundere penală. Din corelarea trăsăturilor acțiunii penale și a finalității procesului penal în ansamblu rezultă că soluția de achitare dispusă în considerarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. nu poate fi privită ca un eșec al autorităților judiciare în derularea procesului penal ori ca rezultat necontestat al unor proceduri informe/nelegale, o asemenea viziune ignoră faptul că principiul prezumției de nevinovăție și cel al separării funcțiilor judiciare (specifice procesului penal) operează alături de cel al legalității, atât în faza de investigare a faptei și de strângere a probelor, cât și în etapa de cameră preliminară și ulterior de judecată. Din această perspectivă, nu se poate reține o culpă procesuală a Statului ca fiind parte care a pierdut în procesul penal finalizat prin achitare, fiind fără relevanță simplul faptă că Statul este titularul acțiunii penale. Aceasta pentru că, procesul civil - în ipoteza acțiunilor Statului, prin reprezentanții legali, atunci când se urmărește apărarea dreptului asupra bunurilor din domeniul public - este fondat pe principiul disponibilității, în timp ce procesul penal are caracter public, Statul, prin organele judiciare penale, urmărind un obiectiv de interes public, anume respectarea legii penale, asigurarea aflării adevărului, pe bază de probe, cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana inculpatului, strângerea și administrarea de probe atât în favoarea, cat și în defavoarea inculpatului și tragerea la răspundere a celor vinovați de încălcarea legii penale și, deopotrivă, împiedicarea angajării acestei răspunderi pentru persoanele nevinovate. Dacă în procesul civil specificitatea principiului disponibilității obligă judecătorul să evalueze care dintre părțile implicate relevă un drept subiectiv precumpănitor, în procesul penal configurarea vinovăției ori a nevinovăției celui inculpat pornește de la un demers obligatoriu, inițiat din oficiu sau la plângere prealabilă, fondat pe un interes public și care intră în atributul organelor judiciare ale statului. În consecință, dacă în urma administrării probelor și a verificării legalității lor, cel supus procesului penal obține o soluție de achitare pe teza inexistenței faptei penale, "câștigul" aparține principiului legalității și prezumției de nevinovăție, "eșecul" Statului prin autoritățile sale judiciare intervenind doar atunci când în desfășurarea procesului (civil sau penal) au fost încălcate procedurile legale și principiile fundamentale, iar acest fapt a fost constatat explicit, în condițiile legii. Administrarea unor probe noi, puse în discuția părților și valorificarea lor în contextul situației de fapt ori, dimpotrivă, înlăturarea probelor neconcludente și stabilea adevărului juridic în afara dovezilor administrate în faza de urmărire penală, sunt două fațete ale aceluiași atribut dat autorităților judiciare și care nu pot fi încadrate în sfera ilicitului prin prisma soluției abordate. Cum scopul procesului penal nu este condamnarea celui împotriva căruia se inițiază procedura, nu poate fi considerată ca fiind faptă ilicită simpla inițiere a procesului penal și derularea acțiunii penale, indiferent dacă într-o anumită etapă procesuală se dispune stingerea acțiunii penale ori procesul se finalizează cu condamnarea inculpatului. Finalizarea unei proceduri penale la sfârșitul căreia se constată că "nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea" nu creează un raport în conflictul judiciar în care Statul are calitatea de "parte care a pierdut procesul" (art. 451 C. proc. civ.) cum eronat s-a apreciat. Acesta este motivul pentru care în dispozițiile art. 272-276 C. proc. pen. se reglementează în detaliu modalitatea în care sunt suportate cheltuielile judiciare generate de procesul penal. Chiar dacă textul art. 276 alin. (6) C. proc. pen., sub denumirea plata cheltuielilor judiciare făcute de părți, arată că în celelalte cazuri - cele nereglementate prin alin. (1) – alin. (5) - instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile, norma nu implică, imputarea cheltuielilor suportate de inculpatul în procesul penal Ministerului Public, ca participant în procesul penal ori subiectului activ al acțiunii penale care este Statut Român. Este fără îndoială faptul că implicarea dreptului la un proces echitabil presupune și componenta asigurării apărării celui supus procedurilor penale, fie prin serviciile unui avocat din oficiu (atunci când organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu își poate face singur apărarea), fie prin încheierea unui contract de asistență juridică. Recuperarea cheltuielilor efectuate în temeiul raportului convențional nu se realizează însă în toate cazurile, la cerere, pe seama Statului Roman sau a Ministerului Public, în caz de clasare, pentru infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, potrivit art. 295 și urm. C. proc. pen. Legiuitorul a stabilit, prin prevederile explicite ale art. 272 și urm. C. proc. pen., cum se partajează cheltuielile judiciare în raport de modalitatea de soluționare a procesului penal, dar în același timp și sumele care rămân în sarcina Statului pentru asigurarea apărării din oficiu, atât pentru cel inculpat, cât și pentru persoanele vătămate, civile ori responsabile civilmente care nu pot să își asigure singure apărarea. În mod corelativ, obligația de restituire a cheltuielilor judiciare suportate de către cel în favoarea căruia se dispune achitarea se realizează în condițiile legii civile, dacă există premisele răspunderii civile delictuale, adică doar în măsura în care soluția de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităților judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită. În orice alte situații, aceste cheltuieli legate de asigurarea apărării inculpatului în procesul penal nu pot fi impuse Statului, în măsura în care pentru a se pronunță o soluție de achitare pentru existența unuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., organul judiciar parcurge în mod legal etapele de examinare a dosarului constituit, a legalității actelor întocmite în cursul urmăririi penale, precum și a aptitudinii probelor de a contura nevinovăția/vinovăția penală. Dispozițiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trimit, în privința obligației de restituire, la dispozițiile legii civile, iar nu la cele ale legii procesual civile - ceea ce exprimă voința legiuitorului de a se aplica normele de drept material incidente sferei răspunderii civile delictuale. În plus, statuând că "în celelalte cazuri instanța stabilește obligația de restituire...", textul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. se referă la instanța care soluționează procesul penal în care se pune problema cheltuielilor judiciare făcute de părți, care nu are cum să aplice (în temeiul art. 2 alin. (2) C. proc. civ. - aplicabilitatea generală) dispozițiile C. proc. civ. din materia cheltuielilor de judecată din moment ce acestea vorbesc despre, "partea care pierde procesul", respectiv "partea care a câștigat", concepte total străine procedurii penale. În plus, nici ipoteza răspunderii obiective a statului nu poate fi reținută și nici nu ar putea fi primită calificarea - situația Statului față de procurori ca fiind una similară relației comitent-prepus.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, comunicată, invocând excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingere recursului ca nefondat.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (7 martie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului, urmând a se pronunța cu prioritate asupra excepției nulității invocată prin întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În cauză, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretențiile reclamantului constând în cheltuielile judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal finalizat definitiv prin pronunțarea soluției de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. (fapta nu există) pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 367 alin. (2) C. pen. (constituirea unui grup infracțional organizat), în condițiile în care în cauza penală nu a existat o constituire de parte civilă, iar cheltuielile nu au fost provocate de persoana vătămată, infracțiunea pentru care reclamantul a fost trimis în judecată și ulterior achitat fiind una de pericol, nu de prejudiciu. Prealabil, în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, invocată prin întâmpinare, se constată că aspectele evidențiate de recurentul-pârât prin cererea de recurs sunt susceptibile de examinare din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât excepția nulității se impune a fi respinsă. Subsumat motivului de nelegalitate anterior menționat, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a susținut, în esență, că obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată nu își poate găsi un temei legal nici în dispozițiile art. 276 C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nici în răspunderea civilă delictuală de drept comun (art. 1357 C. civ.) și nici în răspunderea obiectivă ce revine statului pe tărâmul dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 52 din Constituția României. Examinând aceste critici, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat, prin conținutul lor acestea nefiind de natură să conducă la o soluție de admitere a recursului și de infirmare a soluției pronunțate de instanța de apel. Răspunzând criticilor din apel, curtea de apel a reținut că la baza stabilirii obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, indiferent de natura litigiului, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, atât în dreptul procesual civil - prin dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cât și în dreptul procesual penal - prin art. 275 alin. (1) pct. 1-4, alin. (2) și alin. (3), art. 276 alin. (5) din C. proc. pen., după cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016. Statuarea instanței de apel este legală. Cât privește inexistența unei culpe a Statului pentru activitatea de cercetare penală întreprinsă față de reclamant, finalizată cu o soluție de achitare, Înalta Curte apreciază că, pornind de la soluția de principiu consacrată prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ. (potrivit cu care, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persona vătămată sau de partea civilă) nu se poate deduce că, atunci când acțiunea penală este pornită din oficiu, iar nu la sesizarea persoanei vătămate, inculpatul cercetat penal și achitat în final, trebuie să suporte singur costurile apărării sale în proces. În tot cazul, nu acesta poate fi sensul normei art. 276 alin. (6) C. proc. pen., potrivit cu care "În celelalte cazuri, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile" În absența unei soluții legale contrare și în virtutea principiului echității, se înțelege că aceeași soluție legală consacrată expres prin dispozițiile art. 276 alin. (5) C. proc. civ. trebuie să funcționeze ori să fie valabilă și în cazul inculpatului care, cercetat din oficiu sub acuzația săvârșirii unei infracțiuni, este în final achitat, urmând a se determina în acest caz doar cel în sarcina căruia trebuie să fie stabilită obligația de plată a cheltuielilor de judecată, față de particularitatea că, potrivit art. 32 C. proc. pen., părțile în procesul penal sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente. Justificarea soluției instanței de apel este corectă deoarece Statul organizează și conduce activitatea judiciară. Neavând calitatea de parte în procesul penal, Statul nu ar putea fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant pe parcursul urmăririi penale și al cercetării penale în instanță (faza de judecată) doar prin aplicarea directă a dispozițiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, respectiv a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., după cum stabilirea unei astfel de obligații nu ar putea fi deloc justificată pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reținerea caracterului ilicit al activității de cercetare și investigare a infracțiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluție de condamnare, ceea ce însă nu poate fi acceptat, așa cum corect s-a arătat și de către instanța de apel. Însă, ca subiect pasiv al pretinselor infracțiuni, în calitatea sa de reprezentant al societății ale cărei valori au fost lezate, trebuie admis că Statul a fost titularul acțiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanșând din oficiu investigația și conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluția de achitare pronunțată la finalul cercetării judecătorești are semnificația pierderii procesului de către cel care l-a pus în mișcare. În calitatea sa de gestionar și organizator al activității judiciare în ansamblu și, în mod specific, al celei de urmărire, anchetare și tragere la răspundere a celor ce săvârșesc infracțiuni, Statul este cel care trebuie să suporte consecințele pierderii acțiunii penale exercitate, constând în cheltuielile de judecată efectuate de persoana față de care a solicitat tragerea la răspundere penală și care a fost achitată definitiv, doar în acest fel asigurându-se conținut și sens reglementării conținute în art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în acord cu care, în afara cazurilor reglementate expres în precedentele alineate ale sale, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile. Așadar, chiar fără să implice ideea de culpă a Statului, există un drept al reclamantului la despăgubire, constând în costurile reale, necesare și rezonabile ale exercitării dreptului său la apărare în procesul penal, în cursul căruia a fost cercetat pentru săvârșirea unei infracțiuni, iar ulterior achitat pe temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen., drept la despăgubire fundamentat pe obligația de garanție ce revine Statului și pe rațiuni de interpretare și aplicare echitabilă a dispozițiilor art. 276 alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen. Contrar susținerilor recurentului-pârât, nu se poate reține că, dacă, în urma administrării probelor și a verificării legalității lor, cel supus procesului penal obține o soluție de achitare pe teza inexistenței faptei penale, "câștigul" ar aparține principiului legalității și prezumției de nevinovăție, iar "eșecul" Statului prin autoritățile sale judiciare ar interveni doar atunci când în desfășurarea procesului (civil sau penal) au fost încălcate procedurile legale și principiile fundamentale, iar acest fapt a fost constatat explicit, în condițiile legii. Soluționarea pretențiilor reclamantului privitoare la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal se realizează în considerarea fundamentului acestora, astfel cum anterior s-a arătat - obligația de garanție care revine Statului în calitatea sa de titular al acțiunii penale, în virtutea căreia acesta are dreptul, obligația și puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârșirea de infracțiuni - și în cadrul procesual oferit de dispozițiile art. 276 alin. (5) și alin. (6) C. proc. pen. și art. 451 – 455 C. proc. civ., astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel. Obligarea Statului la suportarea cheltuielilor de judecată nu ar putea fi justificată nici pe tărâmul răspunderii civile delictuale de drept comun, care ar presupune reținerea caracterului ilicit al activității de cercetare și investigare a infracțiunilor ori de câte ori acestea nu ar fi finalizate cu o soluție de condamnare. Nu se poate reține caracter ilicit faptei atunci când este vorba de îndeplinirea unei activități impuse sau permise de lege în limitele prescrise de aceasta (art. 1364 C. civ.), ca în ipoteza cercetării și investigării faptelor penale, după cum trimiterea în judecată prin rechizitoriu, urmată de achitare nu poate reprezenta în sine o faptă ilicită, în lipsa dovedirii în concret a unei fapte comise cu încălcarea legii de organele de urmărire penală pe parcursul procesului penal. O altă interpretare ignoră specificul cercetării judecătorești, care permite administrarea de probe în apărare, valorificarea nulităților în cazul actelor procedurale și impune, în mod nerezonabil și nerealist, ca la data întocmirii rechizitoriului și punerii în mișcare a acțiunii penale, procurorul să aibă certitudinea unei condamnări penale. Nici critica vizând caracterul disproporționat ("nejustificat de mare") al despăgubirilor solicitate de reclamant și acordate de instanța de apel, constând în onorariul de avocat avansat în procesul penal, nu poate fi validată, în contextul în care această chestiune litigioasă nu se transpune într-o critică de nelegalitate ci, vizează aprecierea probatoriului - cuantificarea daunelor decurgând din aprecierea, pe baza mijloacelor de dovadă administrate, a existenței și întinderii prejudiciului încercat de reclamant. Or, o atare apreciere, reprezintă o chestiune de fapt, ce pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate. Ca atare, aceste aspecte nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a circumstanțelor concrete ale cauzei ce țin de situația de fapt conturată de probele administrate. De altfel, se observă că, în aprecierea caracterului rezonabil al costurilor cu apărarea reclamantului în faza de judecată a procesului penal, instanța de apel nu a utilizat alte criterii decât cele indicate în cuprinsul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., relative la activitatea desfășurată de avocați, ținând seama de circumstanțele cauzei, sub toate aspectele (durată, complexitate mare - dată de natura și obiectul cauzei, măsuri ale instanței, probatoriul administrat și activitatea prestată de apărători), nefiind nicidecum vorba despre o evaluare și apreciere arbitrară, ci, dimpotrivă, despre una corect argumentată și justificată în criteriile oferite de lege. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Reținând existența culpei procesuale, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța la plata sumei de 6000 RON către intimatul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.