Decizia nr. 2193/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 24.11.2023 la Tribunalul Brăila, secția I civilă sub nr. x/2023, precizată la data de 08.12.2023, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul Brăila solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor morale în cuantum de 100.000 euro pentru condițiile necorespunzătoare de detenție de care a beneficiat din momentul arestării pentru și pentru neacordarea dreptului la asistență medicală începând cu data de 20.10.2023, dată la care a fost transferat la Penitenciarul Brăila.

În drept, în cuprinsul cererii reclamantul a invocat prevederile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, art. 22 din Constituția României. La termenul de judecată din data de 20.03.2024, Tribunalul Brăila a pus în discutie și a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Penitenciarul Brăila și Administrația Națională a Peniteciarelor, pe care le-a scos din cauză, a respins aceeași excepție în ce privește pârâtul Statul Roman, a respins excepția nulității cererii de chemare în judecată și a inadmisibilității acțiunii, respectiv a prematurității acțiunii. La termenul de judecată din data de 20.03.2024, Tribunalul Brăila a pus în discuție excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare, excepție pe care instanța a unit-o cu fondul cauzei.

I.2. Sentința pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 396 din 05.06.2024, Tribunalul Brăila, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 03.01.2013-23.11.2020. A respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor, în ce privește pretențiile aferente perioadei 03.01.2013-23.11.2020 ca fiind prescris dreptul material la acțiune. A admis cererea în ce privește pretențiile aferente perioadei 24.11.2020-și până în prezent. A obligat pârâtul Statul Român să plătească reclamantului daune morale în cuantum de 2000 euro (în RON la cursul BNR din ziua plății), pentru perioada 24.11.2020 – până în prezent.

A dispus ca ajutorul public acordat prin încheierea din data de 18.12.2023, sub forma scutirii de la plata taxei de timbru în sumă de 100 RON, să rămână în sarcina statului. I.3. Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 238/A din data de 14 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a fost respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila împotriva sentinței civile nr. 396/05.06.2024 pronunțate de Tribunalul Brăila, secția I civilă în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.. A fost respins ca neîntemeiat, apelul formulat de apelatul-reclamant A. – deținut în Penitenciarul Tulcea, împotriva aceleași sentinței civile, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor.

II. Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 238/A din data de 14 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 11 martie 2025 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs) II.1. Motivele de recurs II.1.1. Recursul formulat de reclamantul A. Prin recursul formulat, fără a încadra susținerile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc.

civ., reclamantul A. a arătat că este nemulțumit de cuantumul daunelor morale ce i-au fost acordate, pe care-l consideră mult prea scăzut raportat la suferințele îndurate și numărul mare de afecțiuni dobândite în perioada de detenție. Astfel, recurentul a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale între 5.000 și 10.000 euro motivat de faptul că suma de 2000 euro acordată de instanța de fond nu îi este suficientă pentru a se vindeca de afecțiunile de care suferă, iar după eliberarea din penitenciarul în care este încarcerat în prezent nu va putea să muncească, fiind declarat inapt pentru efort de către medicii specialiști. A apreciat recurentul că pârâtul Statul Român ar fi fost obligat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului să îi plătească despăgubiri de cel puțin 5000 euro.

II.1.2. Recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brăila Prin memoriul de recurs, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În motivarea căii de atac, după prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, recurentul-pârât a susținut că prin hotărârea pronunțată instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1357 și art. 1373 Noul C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituție, art. 3 din CEDO, precum și a prevederilor H.G.

nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției. În ceea ce privește calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor, recurentul a susținut că în mod eronat a fost reținută având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului, în temeiul dispozițiilor art. 1357 si art. 1373 Noul C. civ. În prezenta cauză, fapta ilicită reclamată s-ar fi produs, în mod incontestabil, în mediul penitenciar. Prin urmare, în conținutul raportului juridic dedus judecății, dreptului reclamantului de a i se asigura spațiul minim legal de cazare și condiții corespunzătoare de detenție îi corespunde obligația subiectului pasiv de a asigura aceste condiții.

Dispozițiile legale care reglementează executarea pedepselor stabilesc atribuții exprese și distincte în acest sens în sarcina unităților de detenție. Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele sunt locuri anume destinate unde se execută pedeapsa detențiunii pe viață și a închisorii, se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor.

Prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2772/17.10.2017 au fost aprobate Normele minime obligatorii privind condiții le de cazare a persoanelor private de libertate, prin care s-au stabilit condițiile pe care trebuie să le îndeplinească spațiile destinate cazării persoanelor private de libertate În ceea ce privește măsurile pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, prin art. 48 alin. (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 s-a stabilit în sarcina Administrației Naționale a Penitenciarelor obligația de a lua toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, iar în cazul în care capacitatea legală de cazare a penitenciarului este depășită, directorul acestuia are obligația de a informa directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor în vederea transferării persoanelor condamnate în alte penitenciare.

Dispoziții similare se regăsesc și în art. 75 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin H.G. nr. 1897/2006. Față de aceste dispoziții legale, recurentul-pârât a solicitat a se observa astfel că, în situația în care s-ar constata existența unei fapte ilicite, aceasta nu este determinată de acte sau fapte ale Ministerului Finanțelor ca reprezentant al Statului Român, ci penitenciarele sunt titulare ale obligației de a asigura persoanelor private de libertate condiții corespunzătoare de detenție, legiuitorul stabilind obligații directe in sarcina acestora.

Nici în raport de pretențiile și motivele invocate de reclamant, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are atribuții stabilite prin lege pentru administrarea penitenciarelor din România și nici atribuții referitoare la supravegherea modalității de executare a pedepselor și măsurilor privative de libertate. Totodată, nu pot fi avute în vedere argumentele relative la jurisprudența CEDO privind antrenarea răspunderii Statului Român pentru încălcarea obligației de organizare a sistemului penitenciar astfel încât să asigure respectarea demnității deținuților, câtă vreme nu se invocă existența unei hotărâri prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat, în cazul concret al reclamantului, încălcarea de către Stat a art. 3 din Convenție.

Recurentul a susținut că în mod eronat s-a reținut prin hotărârea recurată că este îndeplinită condiția faptei ilicite continue și legătura de cauzalitate, materializate în forma inacțiunii apelantului pârât de a nu respecta dreptul reclamantului de a avea la dispoziție un spațiu mai mare de 4 mp. În acest sens s-a susținut că o serie de autorități și instituții s-au implicat în proiectarea unor măsuri de redresare și reziliență, care să atenueze efectele crizei sanitare și economice iar cele mai importante demersuri, în anul 2021, au vizat continuarea dezvoltării infrastructurii sistemului penitenciar, prin crearea unor noi locuri de cazare și modernizarea celor existente, cu respectarea standardului minim de suprafață impus de Consiliul Europei, până la finalul anului fiind date în folosință un număr de 216 locuri de cazare, în nouă penitenciare.

Totodată, politicile și programele bugetare pe termen mediu ale ordonatorilor principali de credite pentru anul 2022 și în perspectiva 2023-2025, includ, printre altele, modernizarea și dezvoltarea infrastructurii sistemului penitenciar. În executarea hotărârii-pilot Rezmives și alții împotriva României, precum și a hotărârilor pronunțate în grupul de cauze Bragadireanu împotriva României, aprobat prin Memorandum de către Guvernul României în noiembrie 2020, se prevede îmbunătățirea condițiilor materiale în penitenciare prin luarea unor măsuri precum extinderea capacități de cazare a sistemului penitenciar, implementare de programe educative, îmbunătățirea condițiilor de igienă și de hrană în penitenciare, redistribuirea deținuților, cu luarea unor măsuri legislative care să determine îmbunătățirea condițiilor de detenție.

În susținerea acestor argumente, recurentul a invocat prevederile OMJ nr. 2772/2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, art. 2 din Anexa, Administrația Naționala a Penitenciarelor ia toate masurile necesare pentru creșterea progresiva a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spatiilor existente. Conform art. 3 si 4 din OMJ nr. 2772/2017 amenajarea camerelor de cazare aflate în clădirile existente în locurile de deținere se va realiza cu maximizarea spatiilor de deținere în funcție de configurația clădirile, în scopul alocării unui spațiu mai mare de 4 mp pentru fiecare persoana privată de libertate.

Printr-un alt motiv de recurs, recurentul a susținut că instanța nu a avut în vedere că reclamantul nu a dovedit prejudiciul cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție, în contextul în care dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu dau dreptul automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparației, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție. Trebuie avut în vedere că respectarea condițiilor de detenție de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere, acesta fiind un concept vast care, chiar și în viziunea Comitetului pentru prevenirea Torturii, presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant, astfel cum reține instanța de apel, invocând prevederile CEDO.

Pentru a stabili dacă un anumit tratament este degradant, în sensul art. 3, Curtea ține seama dacă scopul acestuia este de a umili și de a înjosi persoana respectivă și dacă, în ceea ce privește consecințele, aceasta a afectat negativ personalitatea victimei respective, într-un mod incompatibil cu art. 3 din CEDO. Or, în speță, probatoriul administrat nu susține pretențiile reclamantului, nefiind făcută dovada prejudiciului moral suferit în perioada detenției. Daunele morale solicitate de reclamant nu se stabilesc doar în funcție de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, evaluarea daunelor morale făcându-se prin raportare la fiecare individ și nu prin analogie cu alte situații reținute în practica judiciară a instanțelor naționale sau europene.

Prevalându-se de dispozițiile art. 249 și art. 254 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a arătat că legea îl obligă pe reclamant să indice probele pe care își sprijină pretenția, chiar din momentul inițierii demersului judiciar și să fie cât se poate de riguros și explicit în privința acestora iar în susținerea cererii, reclamantul nu precizează nici măcar un aspect al încălcării condițiilor de detenție, făcând doar trimitere la prevederi legale și aspecte generale privind situația penitenciarelor din România, condițiile proaste de detenție, neconforme cu standardele internaționale, și condamnările pe care le-a luat Statul Român din aceste motive.

La stabilirea cuantumului daunelor solicitate, instanța trebuie să aibă în vedere consecințele negative, suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, durata acțiunilor ori inacțiunilor ilicite, intensitatea acestora, precum și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, ceea ce nu este cazul de față, reclamantul nefăcând nicio dovadă în acest sens. Respectarea condițiilor de detenție de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafețelor camerelor de deținere. Din informațiile prezentate de Penitenciarul Brăila în cauze similare, rezultă că deținuților le sunt asigurate condițiile de detenție corespunzătoare cu respectarea drepturile prevăzute de legea privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de liberate, precum și cu respectarea tuturor celorlalte prevederi legale.

Totodată, trebuie avut în vedere că Penitenciarul Brăila a fost construit în anul 1983 și nu a fost supus unor reparații capitale, modificări sau transformări, iar conform legislației nu sunt permise intervenții asupra destinației spațiilor, iar în cazul cazării colective, asigurarea unei suprafețe mai mari de 4 mp se va realiza cu prioritate pentru regimul de maximă siguranță și regimul închis. În speță, reclamantului A. i s-a asigurat suprafața de cazare de minim 4 mp fiind cazat alături de un efectiv maxim de 7 persoane private de libertate motiv pentru care, în cauză, în opinia recurentului-pârât, nu sunt dovedite încălcări ale drepturilor garantate prin art. 3 din CEDO.

Având în vedere situația de fapt prezentată, rezultă că reclamantul nu face dovada prejudiciului suferit și nici a legăturii de cauzalitate între prejudiciul moral suferit și condițiile de detenție, nu au fost probate încălcări ale condițiilor de detenție sau aspecte din care să rezulte suferințele și lipsurile îndurate de reclamant și nici nu sunt indicate demersurile făcute de acesta către conducerea penitenciarelor pentru remedierea situației. Din analiza întregului probatoriu rezultă fără echivoc că aspectele invocate de reclamant nu sunt de natura să depășească nivelul de suferință inerent stării de detenție, iar simplul motiv că s-a aflat încarcerat în penitenciarele din România nu justifică acordarea de despăgubiri morale.

În condițiile în care prejudiciul moral nu a fost dovedit, recurentul-pârât a susținut că în mod eronat instanța a dispus acordarea de daune morale în cuantum de 2.000 euro, ca "o compensare a suferințelor și lipsurilor îndurate". II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare față de recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin care a susținut, în esență, că a acumulat mai multe afecțiuni în urma condițiilor de detenție în penitenciarele în care a fost încarcerat. În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât potrivit căror în cauză nu s-a făcut dovada prejudiciului, recurentul-reclamant a arătat că înscrisurile aflate la dosarul cauzei dovedesc condițiile de detenție și afecțiunile de care suferă.

Pe cale de consecință, dispozițiile art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost încălcate și prima instanță i-a acordat suma de 2000 euro cu titlu de recompensă, nu cu titlu de despăgubire. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, în termen legal, a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat, în principal să se constate nulitatea recursului declarat de pârâtul A., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În susținerea excepției nulității recursului, pârâtul a susținut că motivele de recurs invocate de reclamant nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Susținerile recurentului-reclamant nu privesc considerentele deciziei recurate ci constituie nemulțumiri ale părții față de aprecierea probelor pe baza cărora instanța și-a întemeiat raționamentul, recursul fiind, din perspectiva pârâtului, nul.

Pe fondul recursul, pârâtul a solicitat respingerea acestuia ca nefondat motivat de faptul că din analiza întregului probatoriu rezultă că aspectele invocate de recurentul-reclamant nu sunt de natură să depășească nivelul de suferință inerent stării de detenție iar simplul motiv ca s-a aflat încarcerat în penitenciarele din Romania nu justifică acordarea de despăgubiri morale. II.3. Răspunsul la întâmpinare Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, la data de 09 iulie 2025 a depus răspuns la întâmpinarea reclamantului A. prin care au fost reluate apărările formulate prin intermediul întâmpinării formulate împotriva recursului reclamantului. II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 alin. (5) C. proc.

civ., prin rezoluția din data de 02 iulie 2025, s-a fixat termen de judecată la data de 02 decembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursurilor declarate în cauză. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității celor două recursuri formulate în cauză pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește calea de atac formulată în cauză, se reține că recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege.

În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază acesta și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. De asemenea, în conformitate cu art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care există motive de casare de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. Cu privire la recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte reține că acesta a susținut, în esență, că suma acordată de instanța de fond și menținută de instanța de apel cu titlu de daune morale nu este suficientă, solicitând majorarea acesteia.

În raport de motivele invocate, analizând cererea formulată, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu constituie critici de nelegalitate a hotărârii atacate, recurentul-reclamant neînvederând argumente prin care să se demonstreze că decizia recurată a fost pronunțată în urma interpretării și/sau aplicării greșite a normelor de drept incidente. Dimpotrivă, argumentele invocate în memoriul de recurs, în susținerea acestei critici, privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurentul-reclamant urmărește doar o reevaluare a cuantumului daunelor morale acordate, solicitând majorarea sumei acordate la o sumă cuprinsă între 5.000 și 10.000 euro.

Or, aprecierea cuantumului daunelor morale reprezintă o chestiune ce implică extinse aprecieri de fapt, rezervate instanțelor de fond (prima instanță și cea de apel), iar nu o veritabilă chestiune de nelegalitate, cenzurabilă în recurs, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale instanța de apel realizând o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. Astfel, în analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în această fază procesuală nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probațiune, o astfel de împrejurare excedând limitelor analizei permise în această cale extraordinară de atac, așa cum s-a arătat supra.

Dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, condiție care nu este îndeplinită în speță, simplele nemulțumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la repararea justă a prejudiciului moral nefiind veritabile critici de nelegalitate. Pentru aceste motive, Înalta Curte Înalta Curte va constata nul recursul declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 238/A din data de 14 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Cu privire la recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeana a Finanțelor Publice Brăila, Înalta Curte reține că acesta nu conține critici care să poată fi circumscrise cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar susținerile din cuprinsul recursului formulat nu reprezintă o motivare a căii de atac, în sensul exigențelor textului legal anterior menționat. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul a reiterat, în întregime, motivele de apel și a criticat modalitatea de apreciere a instanței de apel asupra probatoriilor, precum și asupra situației de fapt dedusă judecății.

Recurentul nu a adus critici punctuale deciziei atacate și nu au arătat în ce au constat greșelile de judecată săvârșite de instanța de apel astfel că nemulțumirile recurentului cu privire la soluția instanței de apel reprezintă, în fapt, veritabile critici de netemeinicie, făcând referire la elementele de fapt ale cauzei, reluând argumentele expuse și în etape procesuale anterioare.

În cererea de recurs nu se fac referiri la soluția respingerii apelului și nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate a deciziei recurate, ori dispozițiile legale încălcate, ci recurentul a reluat în totalitate criticile formulate împotriva hotărârii de primă instanță referitoare la reținerea eronată a calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a statului în temeiul art. 1357 și art. 1373 C. civ., la reținerea ca fiind îndeplinită condiția faptei ilicite continue și a legăturii de cauzalitate materializată în nerespectarea dreptului reclamantului de a avea la dispoziție un spațiu mai mare de 4 m precum și cele privind lipsa dovedirii de către reclamant a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului garantat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, prin decizia atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanța de apel le-a expus în motivarea soluției adoptate. Astfel, instanța de apel a arătat care sunt motivele pentru care recurentul-pârât are calitate procesuală pasivă în cauză, ce derivă, în esență, din constatările Curții Europene a Drepturilor Omului întrucât statele semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului sunt obligate să ia măsurile necesare în vederea respectării garanțiilor prevăzute de art. 3 din Convenție. În aceleași mod, instanța de apel a reținut în sarcina recurentului fapta ilicită de a nu i se respecta reclamantului dreptul de a beneficia de un spațiu mai mare de 4 mp pe perioada detenției.

Totodată, instanța de apel a răspuns criticilor recurentului referitoare la cuantumul prejudiciului acordat de prima instanța pe care l-a apreciat ca fiind justificat în raport de probele administrate și în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind despăgubirile stabilite prin hotărârile pronunțate contra României reținute în cauză. Astfel, recurentul-pârât nu arată în ce modalitate decizia instanței de apel nu este conformă legii, și nu se raportează la considerentele acesteia, ci reia ad literam critici formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente, controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual la conținutul deciziei supuse acestei căi extraordinare de atac, ci sentinței pronunțate de prima instanță, atrag nulitatea recursului, întrucât nu combat dezlegarea juridică dată problemelor litigioase prin hotărârea instanței de apel. De asemenea, invocarea formală a normelor legale considerate ca fiind încălcate sau aplicate greșit în cauză, precum dispozițiile art. 1357 și art. 1373 C. civ.

privind răspunderea civilă delictuală sau invocarea prevederilor art. 11 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, respectiv dispozițiile art. 75 alin. (1) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 nu relevă veritabile elemente de nelegalitate a deciziei recurate, cât timp ele nu se grefează pe considerentele acesteia, ci constituie o simplă reiterare a motivelor de apel și care, astfel cum s-a reținut și anterior, au primit deja dezlegare prin decizia atacată. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul-pârât a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Aceasta întrucât în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ci obiectul exclusiv al judecății îl constituie legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Pentru considerentele arătate, constatând și că în speță nu sunt incidente motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata nul recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeana a Finanțelor Publice Brăila împotriva deciziei civile nr. 238/A din data de 14 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Constată nulitatea recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, reprezentat prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați prin Administrația Județeana a Finanțelor Publice Brăila împotriva deciziei civile nr. 238/A din data de 14 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 02 decembrie 2025.