Decizia nr. 219/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 152/2023 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 octombrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc B. a solicitat să se constatate refuzul organului de executare de a pune în aplicare sentința civilă nr. 2196 din data de 25 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 1851R din 17 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă și obligarea pârâtului la plata sumei de 224.786,25 RON, reprezentând despăgubiri materiale și a sumei de 15.000 RON reprezentând daune morale.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 152 din 10 februarie 2023 pronunțată de Tribunalului București, secția a V-a civilă, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile nulității, inadmisibilității și lipsei de interes, invocate de pârât. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 440A din 12 aprilie 2024, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 152 din data de 10 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. A respins, ca rămas fără interes, apelul incident formulat de apelantul-pârât Biroul Executor Judecătoresc B. împotriva încheierilor din 6 decembrie 2019, 14 ianuarie 2019 și 20 mai 2022 și a sentinței civile nr. 152 din 10 februarie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 440A din 12 aprilie 2024 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de recurs, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată conține o motivare contradictorie cu privire la aspectele de fapt ce au fost analizate, fiind reținute aspecte ce nu au fost invocate de reclamant și care nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, fără a fi pusă în dezbaterea contradictorie a părților calificarea acestor fapte, în acord cu dispozițiile art. 224 C. proc. civ. Astfel, la fila x paragraful 8 decizia recurată reține faptul că în susținerea pretențiilor sale reclamantul "a pornit de la premisa că ulterior pronunțării sentinței civile irevocabile arătate, executorul judecătoresc avea obligația de rezultat de a îi sili pe creditori în orice modalitate consideră de cuviință să accepte preluarea acțiunilor deținute de către debitor în contul creanțelor la valoarea de piață a acțiunilor". Recurentul precizează că nu a susținut niciodată în cursul procedurilor judiciare că executorul judecătoresc ar fi trebuit să "oblige" creditorii să procedeze în vreun fel cu privire la drepturile pe care le dețineau. Ceea ce a susținut a fost faptul că intimatul din cauză (și nu creditorii sau alte părți) a înstrăinat, în mod nelegal și la o valoare derizorie, acțiunile acestuia (debitor în executarea silită), fără evaluarea cerută de lege, anulând astfel șansa sa de a acoperi cu pachetul de acțiuni, în integralitate, creanțele urmărite în executarea silită. Această calificare ex officio a faptelor și schimbarea literară a sensului celor susținute de reclamant a fost realizată de instanță fără dezbatere, cu nerespectarea dispozițiilor art. 224 C. proc. civ. Totodată, motivarea contradictorie se regăsește și în ceea ce privește calificarea faptei ilicite săvârșite de intimat. Astfel, la fila x paragraful 6 din decizia recurată, instanța a reținut faptul că "prima faptă a executorului judecătoresc a fost constatată ca fiind ilicită prin chiar sentința civilă irevocabilă nr. 2196/25.02.2013". Ulterior, referindu-se la aceeași faptă ilicită, decizia recurată reține la fila x paragraful 3: "fapta executorului judecătoresc nu a fost abuzivă și nu a reprezentat o neglijență evidentă, ci o chestiune de interpretare și aplicare a legii, cu privire la care părțile din executarea silită au avut opinii divergente". Această calificare a faptelor este străină de toate susținerile recurentului. Or, rolul considerentelor unei hotărâri judecătorești este acela de a explica hotărârea pronunțată de instanță, ceea ce în speță nu este îndeplinit, aceasta întemeindu-se numai pe elemente de fapt prezentate de intimat și pe interpretarea acestuia, fără să existe o analiză pertinentă a argumentelor reclamantului sau a motivelor pentru care a fost înlăturat raportul de expertiză administrat la fond. În continuare, recurentul evidențiază alte aspecte consemnate în decizia recurată și care nu au făcut obiectul susținerilor sale, arătând că la pagina 11 paragraful 2 instanța a reținut că "executorul judecătoresc nu are nicio modalitate legală de a îi obliga pe creditori să accepte preluarea acțiunilor deținute de către debitor în contul creanțelor la valoarea de piață a acțiunilor". Această motivare este străină de cele invocate, recurentul arătând că nu a susținut vreodată obligația executorului în sensul celor descrise prin decizia recurată. Diferit de cele reținute de instanța de apel, reclamantul a susținut că intimatul a înstrăinat, în anul 2011, cu nerespectarea legii și la o valoare derizorie, acțiunile aparținând acestuia din urmă, fără evaluarea acestora, creându-i în mod indirect un prejudiciu. Concret, pârâtul a dispus vânzarea acțiunilor deținute de reclamant la un preț de 34 RON acțiune, nu la valoarea de piață, așa cum legea dispunea și obliga intimatul. Această vânzarea a comportat după sine consecințe de ordin patrimonial, pe care decizia recurată le-a ignorat, preluând întru-totul susținerile intimatului din cauză. La fila x paragraful 7 instanța a reținut că: "în opinia apelantului-reclamant, tot ceea ce excedează reușitei executorului judecătoresc de a îi sili în orice modalitate pe creditori să accepte preluarea acțiunilor deținute de către debitor în contul creanțelor la valoarea de piață a acțiunilor îi dă dreptul la desdăunare". Acesta aspect nu a făcut obiectul demersului judiciar al recurentului-reclamant și este reținut în totala sa defavoare. Reclamantul a solicitat instanței să constate că intimatul executor judecătoresc nu a respectat dispozițiile legale aplicabile în situația analizată, nu a efectuat un raport de expertiză pentru determinarea valorii de piață a unei acțiuni deținute de reclamant la C. și nu a vândut cele 1703 acțiuni la momentul la care reclamantul i-a solicitat acest lucru (moment la care valoarea unei acțiuni era mult superioară față de momentul ulterior la care au fost vândute). Procedând astfel, a rezultat un prejudiciu ce are caracter cert și reparabil, pierderea șansei recurentului-reclamant fiind consecința directă a faptei ilicite a intimatului. Nu a făcut obiectul dezbaterilor părților nici împrejurarea că executorul nu a fost obligat pe propria sa cheltuială să facă un raport de expertiză împotriva voinței creditorilor. Considerentele instanței de apel antamează exclusiv poziția procesuală a intimatului, căruia i s-a construit o apărare inexpugnabilă în fața legii, deși s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat că acesta din urmă a procedat nelegal și în contra obligațiilor sale precis reglementate de procedura executării silite. Prin cea de-a doua critică, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 2196 din 25 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2011 a fost anulată prin decizia recurată, reținându-se caracterul facultativ al obligațiilor de natură legală ce îi incumbă intimatului. Prin rămânerea definitivă a sentinței menționate a dobândit autoritate de lucru judecat chestiunea vizând faptul că acțiunile au fost înstrăinate la un preț derizoriu, deși evaluarea corectă ar fi dat șansa (și nu obligația executorului, cum în mod eronat s-a reținut în decizia recurată) reclamantului să acopere în întregime creanțele cu privire la care era executat silit. Așa) fiind, a fost făcută dovada caracterului real și serios al șansei de care recurentul-reclamant a fost văduvit, în contextul în care acțiunile au fost vândute la un moment la care valoarea acestora scăzuse considerabil (2014), față de momentul la care i s-a solicitat executorului judecătoresc vânzarea acestora la valoarea de piață (2011). Aceste împrejurări au fost calificate de instanța de apel ca fiind "calcule pe hârtie" sau acțiuni/urmări ce sunt limitate de drepturile creditorilor în procedura executării silite, constatându-se practic lipsa oricărui drept al intimatului în procedura analizată, deși o instanță de judecată a stabilit în mod definitiv și irevocabil că intimatul a procedat în mod nelegal prin înstrăinarea acțiunilor recurentului-reclamant. Printr-o ultimă critică subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată a aplicat în mod greșit principiile de drept incidente în speță, dreptul recurentului-reclamant fiind calificat ca fiind unul ipotetic, în contextul în care a fost dovedită fapta ilicită a intimatului. Decizia recurată instituie noțiunea unui prejudiciu "indirect", în condițiile în care prejudiciul solicitat a fi acoperit este rezultat din pierderea unei șanse. Dispozițiile art. 1385 alin. (4) din C. civ. instituie obligația reparării pierderii unei șanse. Prin pierderea unei șanse se înțelege pierderea de către o persoană a posibilității de a realiza un câștig sau, după caz, de a evita o pagubă, ceea ce poate avea ca rezultat cauzarea unui prejudiciu pentru acea persoană. Or, prin sentința civilă nr. 2196 din 25 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că "BEJ B. avea obligația de a se conforma dispozițiilor art. 411 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, în lipsa acordului părților, executorul judecătoresc avea obligația de a întocmi un raport de expertiză contabilă judiciară având ca obiect stabilirea valorii de circulație a pachetului de 1703 acțiuni deținute de contestatorul A. la S.C. C. S.A.." În aceste condiții, fapta ilicită a fost săvârșită cu vinovăție, cauzând reclamantului un prejudiciu ce a fost cuantificat la suma de 224.786,25 RON, prejudiciu stabilit prin raportul de expertiză efectuat la fondul cauzei. Concret, în cazul în care intimatul ar fi îndeplinit actele care erau de competența sa, conform legii și sentinței menționate, atunci ar fi fost supuse executării silite și sumele de bani datorate debitorului de terțul poprit S.C. C. S.A. în aplicarea art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, iar suma de bani realizată în aplicarea acestei dispoziții legale urma a fi eliberată creditorilor urmăritori în dosarul de executare nr. 749/2011 până la acoperirea integrală a drepturilor lor. Neobservarea și neaplicarea acestor dispoziții legale și împrejurări dovedite a condus la pronunțarea unei decizii nelegale.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Dosarul a fost înregistrat la 24 octombrie 2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și a urmat procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 16 septembrie 2025, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Biroul Executorului Judecătoresc B. prin întâmpinare și a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 440A din 12 aprilie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fixând termen pentru judecata cauzei la 10 februarie 2026, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Prin criticile de recurs subsumate de către recurent în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea susține că decizia recurată conține o motivare contradictorie cu privire la aspectele de fapt ce au fost analizate, calificarea faptelor fiind străină de toate susținerile sale, fiind reținute chestiuni ce nu au fost invocate și care nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată, fără a fi puse în dezbatere contradictorie în acord cu dispozițiile art. 224 C. proc. civ. Cu privire la aceste susțineri ale recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Astfel, o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent, dacă: – lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde numai considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; – există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din cealaltă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate cunoaște ce anume a decis instanța; – există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată. În cauză nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, instanța de apel arătând în cuprinsul considerentelor deciziei recurate raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată în mod neechivoc, urmare a analizei susținerilor și apărărilor părților, raportat la probele administrate și dispozițiile legale incidente. Acest raționament este concordant soluției pronunțate, cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Prin susținerile prezentate în memoriul de recurs, recurentul tinde, în fapt, la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor de temeinicie pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel, respectiv a bazei factuale reținute de către instanța de prim control judiciar ca efect al interpretării probatoriului. Astfel, invocând o pretinsă motivare contradictorie cu privire la calificarea faptelor ce au fost analizate de instanța de apel, recurentul-reclamant încearcă să argumenteze că în cuprinsul deciziei recurate au fost reținute chestiuni de fapt ce nu au fost invocate și care nu au făcut obiectul cererii de chemare în judecată. Înalta Curte reamintește faptul că instanței de recurs îi lipsește argumentul de ordin legal spre a interveni în cenzurarea cadrului factual. Recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ., situație în care o eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Susținerile recurentului, precum faptul că instanța de apel a procedat la o calificare ex officio a faptelor și la schimbarea literară a sensului celor susținute prin cererea introductivă, repun în discuție, într-o manieră inadecvată procedural, situația de fapt deja stabilită de instanțele de fond. Nemulțumirile părții care au drept scop reținerea unei alte perspective asupra situației de fapt constituie veritabile critici de netemeinicie, făcând referire la stabilirea situației de fapt și la aprecierea materialului probator, aspecte ce nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs, astfel cum anterior s-a arătat. Considerentele contradictorii, în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate. În cauză, se constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, iar motivarea deciziei recurate întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate, precizie și consecvență motivele pe care se întemeiază, hotărârea conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și explicită, cuprinzând silogismul juridic întemeiat pe starea de fapt și argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Recurentul mai susține prin cererea de recurs că motivarea contradictorie se regăsește și în ceea ce privește calificarea faptei ilicite săvârșite de intimat. În legătură cu această critică, instanța a evidențiat, într-un mod concordant și coerent, care sunt considerentele pentru care, "decelând intenția părții din natura argumentelor formulate", în circumstanțierea cadrului factual, a reținut că "apelantul-reclamant s-a plâns atât de faptul că organul de executare nu a procedat la efectuarea unei expertize evaluatorii cu ocazia primei vânzări din anul 2011, în acord cu dispozițiile art. 411 alin. (3) C. proc. civ. din 1865, astfel cum s-a și reținut ulterior prin sentința civilă irevocabilă nr. 2196/25.02.2013, cât și de neexecutarea sentinței civile irevocabile nr. 2196/25.02.2013 sub forma insuccesului organului de executare de a îi valorifica acțiunile, în anul 2014, la prețul de piață de 223,58 RON/acțiune sau la un eventual alt preț de piață, rezultat în urma unei noi expertize evaluatorii. (...) Curtea arată că prima faptă a executorului judecătoresc a fost constatată ca fiind ilicită prin chiar sentința civilă irevocabilă nr. 2196/25.02.2013. În schimb, cea de-a doua faptă nu îi poate fi imputată executorului, căci preluarea acțiunilor în contul creanței nu poate avea loc decât în baza consimțământului creditorilor, care nu a existat nici la nivelul anului 2011 și nici la nivelul anului 2014. De asemenea, și dacă ar fi existat acest consimțământ, prețul de preluare nu ar fi coincis în mod necesar cu prețul de piață." Aceste aspecte reținute de instanța de apel sunt grefate pe solicitările formulate prin cererea de chemare în judecată și reiterate în apel, prin care reclamantul a arătat că fapta ilicită a pârâtului a constat în vânzarea, la o valoare derizorie, a acțiunilor debitorului din executarea silită, fără evaluarea acestora, anulând astfel șansa sa de a acoperi cu pachetul de acțiuni, în integralitate, creanțele urmărite în executarea silită, prejudiciul fiind creat prin faptul că respectivele acțiuni au fost vândute la un moment la care valoarea lor scăzuse considerabil (în anul 2014), față de momentul la care i s-a solicitat executorului judecătoresc vânzarea acestora la valoarea de piață (în anul 2011). Urmare a faptei ilicite săvârșite de pârât (neefectuarea unei evaluări a pachetului de acțiuni anterior vânzării), reclamantul pretinde că a pierdut șansa de a acoperi integral debitul datorat prin valorificarea reală a pachetului de acțiuni deținut. Faptul presupus ilicit generator de prejudiciu a fost relevat de instanță prin sistematizarea pretențiilor solicitate de reclamant, într-un mod deloc contradictoriu, concluzia instanței fiind una pertinentă și tranșantă: "În opinia apelantului-reclamant, tot ceea ce excedează reușitei executorului judecătoresc de a îi sili în orice modalitate pe creditori să accepte preluarea acțiunilor deținute de către debitor în contul creanțelor la valoarea de piață a acțiunilor îi dă dreptul la desdăunare, ceea ce, evident, nu poate fi primit. (...) Curtea reține că premisa eronată a raționamentului apelantului-reclamant a pornit de la înțelegerea greșită a obligației stabilite în sarcina executorului judecătoresc prin sentința civilă irevocabilă nr. 2196/25.02.2013. (...) prin sentința civilă irevocabilă nr. 2196/25.02.2013, executorul judecătoresc a fost obligat ca în situația în care executarea silită mobiliară s-ar relua, evaluarea acțiunilor în vederea determinării prețului de pornire să se facă prin efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a unei acțiuni și stabilirea valorii de circulație a pachetului de 1.703 acțiuni nominative deținute de contestatorul A. la C. S.A. (...) după rămânerea irevocabilă a hotărârii arătate, niciun creditor nu a mai fost interesat în mod real de vânzarea silită a acțiunilor și nu a achitat onorariul de expert în vederea efectuării expertizei evaluatorii, preferând să se îndestuleze din alte bunuri, mai ușor de valorificat." Înalta Curte reține că, prin raportare la ansamblul argumentelor expuse, nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind constatată o contradictorialitate a considerentelor hotărârii, pretinsa contradicție a instanței de apel în calificarea faptelor reclamată prin cererea de recurs vizând, în realitate, o cenzură a cadrului factual, demers nepermis în actualul stadiu procesual. Prin cea de-a doua critică, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, prin rămânerea definitivă a sentinței civile nr. 2196 din 25 februarie 2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2011, chestiunea vizând faptul înstrăinării acțiunilor la un preț derizoriu a dobândit autoritate de lucru judecat. Recurentul pretinde că autoritatea de lucru judecat a acestei sentințe a fost anulată întrucât prin decizia recurată s-a reținut caracterul facultativ al obligațiilor de natură legală ce îi incumbă intimatului Biroul executorului judecătoresc. Contrar acestor susțineri ale recurentului, scoase din context, se constată că instanța de apel a reținut că: "prin sentința civilă irevocabilă nr. 2196/25.02.2013, executorul judecătoresc a fost obligat ca în situația în care executarea silită mobiliară s-ar relua, evaluarea acțiunilor în vederea determinării prețului de pornire să se facă prin efectuarea unei expertize având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a unei acțiuni și stabilirea valorii de circulație a pachetului de 1.703 acțiuni nominative deținute de contestatorul A. la C. S.A. (...) Curtea reține că după rămânerea irevocabilă a hotărârii arătate, niciun creditor nu a mai fost interesat în mod real de vânzarea silită a acțiunilor și nu a achitat onorariul de expert în vederea efectuării expertizei evaluatorii, preferând să se îndestuleze din alte bunuri, mai ușor de valorificat. (...) Prin urmare, cu respectarea principiului disponibilității creditorilor, executorului judecătoresc nu i-a incumbat nicio obligație pe care să o fi încălcat." Conform celor anterior redate, instanța de apel nu a reținut caracterul facultativ al obligațiilor de natură legală ce îi incumbă intimatului, astfel cum afirmă recurentul, iar ceea ce a dobândit autoritate de lucru judecat nu a vizat faptul înstrăinării acțiunilor la un preț derizoriu, ci obligativitatea efectuării unei expertize evaluatorii, în situația în care executarea silită mobiliară s-ar relua. Având în vedere confuzia în care se află recurentul cu privire la aspectele care au căpătat autoritate de lucru judecat, urmează a fi înlăturate susținerile sale subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Ultimă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimitere la faptul că instanța de apel a aplicat în mod greșit principiile de drept incidente în speță, respectiv prevederile art. 1385 alin. (4) din C. civ. ce instituie obligația reparării pierderii unei șanse, recurentul arătând că dreptul său a fost calificat ca fiind unul ipotetic (prejudiciu indirect), în contextul în care a fost dovedită fapta ilicită a intimatului. Înalta Curte constată că, în ceea ce privește aplicabilitatea art. 1385 alin. (4) din C. civ., instanța de apel a reținut că reclamantul nu se poate prevala de pierderea șansei de a își plăti toate datoriile deoarece nu a existat nicio posibilitate reală de reușită în acest sens, având în vedere lipsa cererilor creditorilor de preluare a acțiunilor în contul creanțelor la prețul pretins, cereri care nu au existat nici la nivelul anului 2011 și nici la nivelul anului 2014. Fără să combată aceste argumente, recurentul-reclamant își exprimă nemulțumirea față de faptul că dreptul său a fost calificat ca fiind unul ipotetic, fără să expună critici concrete de nelegalitate care să se grefeze pe considerentele deciziei recurate. Având în vedere considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății de către recurent sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.