Decizia nr. 2072/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 3724/2021 a Tribunalului Constanța

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 13 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții C., D., Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța, obligarea celor dintâi pârâți să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren, în suprafață de 376 mp, și construcția aferentă (platformă betonată), situat în municipiul Constanța, stațiunea Mamaia, zona E., amplasat la nord de aleea x, înscris în CF nr. x nr. cadastral x; constatarea nulității absolute a documentației cadastrale nr. x/2004, aferente numărului cadastral x, precum și a încheierii nr. 14318/18.11.2004, prin care s-a dispus deschiderea CF nr. x, pentru intabularea terenului intravilan în suprafață de 376 mp, situat în municipiul Constanța, stațiunea Mamaia, emisă de OCPI Constanța, în favoarea pârâților C. și D.; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 și art. 966 C. civ., precum și pe cele ale Legii nr. 7/1996. Primul ciclu procesual

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 3724 din 27 octombrie 2021, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța, și a respins acțiunea în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis acțiunea precizată și a obligat pârâții să lase reclamanților, în deplină proprietate și posesie, terenul intravilan, în suprafață de 376 mp, în acte (375,99 mp, din măsurători), situat în municipiul Constanța, Stațiunea Mamaia, zona E., jud. Constanța, înscris în CF nr. x (nr. vechi x), cu număr cadastral x. A dispus radierea dreptului de proprietate intabulat în favoarea pârâților C. și D. cu privire la terenul individualizat mai sus, în CF nr. x, cu nr. cadastral x.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 209/C din 4 octombrie 2022, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții C. și D. împotriva sentinței nr. 3724 din 27 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Constanța – secția I civilă, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Constanța.

Hotărârea instanței de recurs Prin decizia nr. 1552 din 11 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâții C. și D. împotriva deciziei nr. 209/C din 4 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. A casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel. Al doilea ciclu procesual

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 163/C din 30 septembrie 2024, Curtea de Apel Constanța, secția I civil a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâții C. și D. împotriva sentinței nr. 3724 din 27 octombrie 2021 pronunțate de Tribunalul Constanța – secția I civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Recursul Împotriva deciziei nr. 163/C din 30 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs pârâții C. și D.. Sub un prim aspect, recurenții au criticat decizia recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocând nelegalitatea acesteia pentru nerespectarea prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) din același act normativ. Recurenții au învederat că, prin decizia nr. 1552 din 11 octombrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este întemeiată critica privind modalitatea în care instanța de apel a aplicat principiul qui prior tempore potior iure, pentru a dezlega disputa judiciară referitoare la revendicarea imobilului, reținând că, pentru a acorda prioritate titlului prin care acesta a fost dobândit, nu este suficientă anterioritatea datei perfectării actului, ci și formalizarea/opozabilitatea dreptului, prin realizarea formelor de publicitate, care să poarte asupra obiectului actului translativ, inclusiv prin raportare la înscrierea exactă, cu privire la dreptul și bunul menționat în actul translativ, cu titlu oneros, cu aplicarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 7/1996, devenit art. 33 la republicare (forma în vigoare la data realizării înscrierii). De asemenea, au menționat că, în finalul deciziei citate, instanța de recurs a consemnat expres chestiunile pe care instanța de apel urma a le analiza, respectiv aplicabilitatea principiului prior tempore potior iure, ținând seama nu doar de prioritatea înscrierii în cartea funciară, ci și de exigențele principiului publicității materiale, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 7/1996, indicate în considerentele deciziei, urmând a efectua verificări în legătură cu obiectul concret al înscrierilor în cartea funciară, inclusiv prin valorificarea statuărilor irevocabile ale deciziei nr. 70/2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, evaluând buna-credință, ca excepție de la nulitatea actului, a reținut și aspecte determinante privind modalitatea în care părțile și-au înscris drepturile în cartea funciară. Recurenții au susținut că, în rejudecare, instanța de apel a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în sensul că a determinat eronat limitele casării și a distorsionat sensul indicațiilor trasate prin hotărârea de recurs, atunci când, realizând o analiză a înscrierilor în cartea funciară, a concluzionat că înscrierea lor este inexactă, prin raportare la lipsa menționării reperului reprezentat de aleea betonată în cuprinsul schiței cadastrale aferente documentației de înscriere, reținând că s-a efectuat o individualizare imprecisă a amplasamentului a imobilului lor în schiță (deși, implicit, coroborând documentația tehnică desenată cu partea scrisă a titlului lor de proprietate s-a constatat că obiectul înscrierii îl reprezenta imobilul de la nord de aleea betonată). Aceeași concluzie a înscrierii neconforme a fost reținută de instanța de apel în rejudecare și cu privire la imobilul intimaților-reclamanți, în cazul acestora, din cuprinsul înscrierii în cartea funciară a imobilului, existentă la momentul înscrierii dreptului de proprietate al recurenților, lipsind coordonatele de identificare în plan ale terenului de la sud de aleea betonată (deși se reținuse că acesta a format obiectul înscrierii - imobilul de la sud de aleea betonată). Recurenții au afirmat că, ulterior, instanța de apel a reținut că prima înscriere conformă din punctul de vedere al condițiilor de validitate a înscrierii în cartea funciară este cea realizată de intimați în anul 2005 pentru imobilul acestora, când s-ar fi făcut o actualizare a documentației cadastrale (dar care, în realitate, independent de inserarea coordonatelor stereo, a reprezentat o translatare a imobilului de la sud de aleea x, la nord de aleea x, peste ceea ce subsemnații intabulaseră deja). În viziunea lor, această concluzie a instanței de apel înfrânge limitele trasate prin hotărârea de recurs, prin care s-a statuat cu claritate faptul că, în rejudecare, instanța de apel va avea în vedere realizarea formalităților de intabulare a dreptului de proprietate, prin efectuarea formelor de carte funciară, care să poarte asupra obiectului actului translativ, inclusiv prin raportare la înscrierea care să privească dreptul și bunul asupra căruia poartă aceasta conform actului translativ cu titlu oneros. Recurenții au precizat că rațiunea pentru care instanța de recurs a dispus casarea primei hotărâri pronunțate în apel constă în faptul că înscrierea în cartea funciară pe care intimații au realizat-o în anul 2003 ar fi fost inexactă, câtă vreme a vizat un amplasament diferit al imobilului, la sud de aleea x, deși conform actului de proprietate al acestora, reprezentat de contractul de vânzare nr. x/15.05.2003, terenul este situat la nord de aleea x, iar această notare era cunoscută de pârâți. Prin urmare, conform deciziei de casare, în rejudecare instanța de apel avea obligația de a analiza dacă înscrierile în cartea funciară privesc dreptul și bunul ce constituie obiectul contractelor de vânzare care reprezintă titlurile de proprietate ale părților litigante, însă Curtea de Apel Constanța a depășit aceste limite și a analizat chestiuni suplimentare referitoare la documentațiile cadastrale ce au stat la baza înscrierilor și care nu conduc la concluzia că înscrierea dreptului pârâților vizează un amplasament diferit față de obiectul actului translativ de proprietate, apreciind că se poate reține că documentațiile ar fi fost, cel mult, incomplete. Ocolind obiectul exact al analizei stabilit de instanța de casare în primul ciclu procesual, recurenții au susținut că instanța de apel a modificat în mod nepermis obiectul de analiză trasat, respectiv identitatea între dreptul și bunul asupra căruia poartă înscrierea în cartea funciară și obiectul contractelor de vânzare-cumpărare. De asemenea, au afirmat că instanța de apel nu a analizat incidența dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996 (devenit art. 33 după republicare), iar, în ceea ce privește valorificarea statuărilor cuprinse în decizia civilă nr. 70/2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au arătat că în hotarârea atacată s-a făcut trimitere la aceasta numai din perspectiva susținerilor lor din recursul formulat în primul ciclu procesual, privitoare la principiul validității aparenței în drept (error communis facit ius). Contrar îndrumărilor instanței de recurs, curtea nu a analizat și nu a valorificat chestiunile tranșate prin decizia de casare, în ceea ce privește menținerea titlului de proprietate al recurenților, ca urmare a respingerii cererii având ca obiect anularea acestui act, soluție întemeiată pe buna lor credință, care a fost reținută, irevocabil, de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2012. Pe de altă parte, au afirmat că instanța de apel nu a reținut aspectele determinante din cuprinsul acestei hotărâri, referitoare la modalitatea în care părțile și-au înscris drepturile în cartea funciară, respectiv obiectul acestor înscrieri, deși considerentele deciziei civile nr. 70/2020 stabileau, cu titlu obligatoriu față de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, că obiectul înscrierii materiale în cartea funciară a intimaților, la momentul la care recurenții au dobândit imobilul, viza un alt teren față de cel pe care l-au achiziționat, precum și faptul că prima intabulare asupra imobilului, de la nord de aleea x, le-a aparținut. Exemplificând, au susținut că aspectele reținute de instanța de apel la paragr. 2-4, pag. 8 din hotărârea recurată încalcă limitele rejudecării stabilite de instanța de recurs, în primul ciclu procesual, întrucât curtea trebuia să efectueze o verificare, nu de ordin esențialmente tehnic, ci a conținutului concret al înscrierilor părților în cartea funciară, respectiv dacă terenul revendicat a făcut prima dată obiectul înscrierii de către recurenți sau de către intimați, la paragr. 6, pag. 7 din hotărârea recurată reținându-se că părțile adverse au intabulat terenul de la sud de aleea x, pe care însă nu l-au cumpărat. Recurenții au afirmat că hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva reținerii unor considerente străine de actele dosarului, cu privire la faptul că ar fi încercat actualizarea cărții funciare a imobilului lor, în anul 2017. În opinia lor, o astfel de ipoteză este lipsită de suport juridic, fiind, probabil, o eroare a instanței de apel, deoarece din toate actele dosarului a rezultat că nu a existat o asemenea procedură inițiată de către recurenți, iar înscrisul la care s-a făcut referire - referatul din 02.11.2017 (paragr. 4, pag. 7 din hotărâre)- a fost emis de OCPI ca urmare a unei cereri formulate de către intimatul A.. Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții au invocat încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 70/2020 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2012, prin care a fost menținută soluția cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare nr. x/16.06.2004, care reprezintă titlul lor de proprietate asupra imobilului în suprafață de 376 mp, situat în Mamaia, jud. Constanța. Astfel, au învederat că în acest litigiu s-a reținut, cu autoritate de lucru judecat, că recurenții au fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare nr. x/16.06.2004, prin raportare la faptul că bunul a fost dobândit în urma unei proceduri publice, transparente, de natură să înlăture orice suspiciune privitoare la situația juridică a imobilului, precum și că nu li se poate imputa o omisiune în consultarea cărții funciare, cât timp, până în anul 2005, dreptul de proprietate dobândit de intimați era intabulat în CF nr. x, nr. cadastral x, schița aflată în evidențele OCPI Constanța individualizând terenul acestora la sud de aleea x, liber de construcții. Deși în litigiul anterior s-a reținut cu autoritate de lucru judecat buna-credință a recurenților, ce a condus la menținerea contractului de vânzare nr. x/14.06.2004, hotărârea instanței cuprinzând și aspecte referitoare la modalitatea în care părțile au realizat înscrierea drepturilor în cartea funciară, instanța de apel nu a valorificat aceste chestiuni în soluționarea cererii de apel din prezentul litigiu și nu a dat eficacitate efectelor ce derivă din acestea. În situația în care instanța de apel ar fi dat eficiență celor statuate în litigiul anterior, ar fi observat că, derivat din reținerea validității contractului, înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară realizată prin încheierea OCPI nr. 14318/18.11.2004 este una conformă, fiind realizată anterior actualizării cărții funciare de către intimați, în anul 2005. Însă, în rejudecarea apelului, instanța a ignorat îndrumările instanței de recurs din decizia de casare, nedând eficiență validității titlului de proprietate al recurenților și nici efectelor pe care buna-credință a cumpărătorului cu titlu oneros al bunului imobil le produce. Recurenții au susținut că, încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2012 se desprinde din considerentele de la paragr. 2 și 3, pag. 7, din hotărârea recurată, prin care curtea a consemnat că documentația pe baza căreia s-a intabulat dreptul de proprietate al acestora nu conține elemente de identificare de natura celor menționate de comisia de trei experți - carnet teren, inventar de coordonate, descriere-reperaj puncte de stație noi. Or, tocmai această situație a permis intabularea celor doi proprietari, F. și Alexe, asupra aceleiași suprafețe unice de teren vândute de către Municipiul Constanța. În acest context au afirmat că, în cadrul dosarului nr. x/2012, instanțele nu au reținut, ca situație premisă a intabulării celor doi proprietari asupra aceleiași suprafețe de teren, că documentația pe baza căreia a fost înscris în cartea funciară dreptul recurenților este deficitară, întrucât, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 70/2020 pronunțată de Curtea de Apel București, împrejurarea care a determinat această situație constă în faptul că în evidențele cadastrale imobilul intimaților era identificat la sud de aleea betonată (deci pe un alt amplasament față de cel privind obiectul contractului de vânzare nr. x/15.05.2003), faptul generator fiind reprezentat de înscrierea inexactă pe care intimații au realizat-o în anul 2003, prin încheierea OCPI nr. 10155/22.07.2003. În susținerea motivului de casare întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenții au afirmat încălcarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 7/1996 (devenit art. 33 după republicare), precum și ale art. 3.2.2 din Ordinul nr. 946/2000. Sub un prim aspect, au arătat că, astfel cum s-a menționat prin decizia de casare, instanța de apel avea obligația ca, la reluarea judecății, să analizeze prioritatea înscrierilor în cartea funciară, ținând cont de exigențele principiului publicității materiale, din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 7/1996. Recurenții au menționat că intimații au încercat să anuleze contractul de vânzare nr. x/16.06.2004, însă, în litigiul care a format obiectul dosarului nr. x/2012 s-a reținut, irevocabil, atât validitatea acestui act, cât și buna lor credință. Din coroborarea dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 7/1996 cu soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2012, au afirmat că reiese că a fost confirmată prezumția existenței dreptului recurenților, fiind stabilită definitiv buna credință la momentul încheierii contractului de vânzare. Recurenții au susținut că instanța de apel nu a analizat prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data înscrierii în cartea funciară a dreptului lor de proprietate, deși avea o astfel de obligație conform deciziei de casare, decizia recurată încălcând normele care dau prioritate înscrierii în cartea funciară pe care au realizat-o în anul 2004. Sub un alt aspect, au menționat că art. 3.2.2 din Ordinul nr. 946/2000, reținut de instanța de apel, nu prevede sancțiunea lipsei producerii efectelor juridice a publicității înscrierii realizate în lipsa unora dintre documentele menționate în cuprinsul acestor prevederi, care a fost dispusă în prezentul litigiu, printr-o interpretare și aplicare greșită a acestor dispoziții, dar și prin adăugarea la lege. În ipoteza în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde cu situația juridică reală se poate cere rectificarea acesteia, neexistând sancțiunea lipsirii de efecte a demersului de înregistrare, analizată de instanță cu depășirea limitelor rejudecării dispuse prin decizia de casare. Conform hotărârii de casare, curtea trebuia să examineze conformitatea înscrierilor din cartea funciară cu obiectul actelor translative de proprietate, prin raportare la faptul că înscrierea realizată de către intimați, în anul 2003, a fost efectuată asupra unui imobil ce avea un alt amplasament față de cel ce rezultă din contractul de vânzare încheiat în anul 2003, fapt ce a generat confuzii cu privire la situarea imobilului și înscrierile ulterioare în cartea funciară, nefiind asigurată opozabilitatea dreptului de proprietate al intimaților. Față de înscrierea din cartea funciară pe care au făcut-o în anul 2004, au afirmat că nu există vreun indiciu cu privire la neconformitatea acesteia cu amplasamentul imobilului, relativ la contractul de vânzare nr. x/16.06.2004, iar această chestiune a făcut obiectul analizei instanțelor de judecată în dosarul nr. x/2012, fiind tranșată situația privitoare la înscrierile în cartea funciară. Față de aspectele reținute în dosar, cu privire la intabularea dreptului de proprietate al intimaților (dobândit prin contractul de vânzare nr. x/15.05.2003, încheiat cu Municipiul Constanța, asupra unei suprafețe libere de construcții, situate la sud de aleea betonată) și la înscrierea în cartea funciară realizată de către recurenți, aceștia au arătat că instanța de apel a reținut incorect că înscrierea dreptului lor de proprietate nu corespunde cu actul de achiziționare și schița anexă a amplasamentului existent, făcând trimitere la convenția nr. 946/23.04.2003 încheiată de către intimat cu societatea G. S.R.L.. Aceasta din urmă nu reprezintă însă o convenție încheiată de către recurenți, care ar fi putut sta la baza înscrierii dreptului de proprietate dobândit prin contractul de vânzare nr. x/14.06.2004, întrucât vizează schimbarea amplasamentului chioșcului, iar nu terenul, înscrierea în cartea funciară din anul 2004 având la bază doar documentele prin care recurenții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, inclusiv planul de amplasament ce a fost anexat documentației depuse la OCPI din care rezultă poziționarea terenului. De altfel, s-a reținut în dosarul nr. x/2012 că suprapunerea imobilelor a rezultat ca urmare a actualizării documentației cadastrale de către reclamanți în 2005. Au apreciat că existența sau inexistența tuturor actelor anexate cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate nu prezintă relevanță, câtă vreme chestiunea care interesează în prezentul litigiu este verificarea înscrierilor din cartea funciară a dreptului de proprietate asupra terenului, în sensul dacă sunt conforme cu actele de vânzare pentru realizarea opozabilității. Or, câtă vreme recurenții au realizat înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului dobândit prin contractul de vânzare în anul 2004, în concordanță cu amplasamentul real al acestuia, spre deosebire de înscrierea efectuată în mod incorect de către intimați în anul 2003, au afirmat că efectul opozabilității dreptului de proprietate s-a produs de la această dată și conduce la constatarea faptului că înscrierea lor în registrele publice s-a făcut anterior celei a intimaților, care a fost înscris corect abia în anul 2005, pe baza actualizării documentației. Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenții au invocat greșita interpretare și aplicare a normelor privind incidența principiului error communis facit ius. În susținerea acestei critici, au arătat că au afirmat în fața instanței de apel că, independent de situația înscrierilor în cartea funciară, în favoarea acestora este incidentă instituția validității aparenței în drept, care paralizează demersul reclamanților, de revendicare a imobilului. Față de soluția instanței de apel, de respingere a acestei apărări, recurenții au afirmat că au invocat în etapa procesuală a fondului aspecte referitoare la buna lor credință, cu privire la existența unei reprezentări univoce vizând faptul că ambele părți au avut reprezentarea că intimații au cumpărat la sud de aleea x, iar recurenții la nord, precum și faptul că, inițial, părțile adverse au intabulat un teren la sud de aleea betonată. Or, aceste apărări, chiar neîncadrate formal ca fiind elementele instituției error communis facit ius, reprezentau, în opinia recurenților, o invocare a principiului. Recurenții au susținut că instanța de apel a aplicat rigid dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care trasează limitele caracterului devolutiv al apelului și a extins nepermis sfera acestora, interpretând restrictiv regula tantum devolutum quantum apelatum. Făcând referire la efectele bunei credințe, precum și la cele statuate prin decizia nr. 70/2020 a Curții de Apel București, recurenții au subliniat evidenta invocare a aparenței în drept (căreia i se circumscrie principiul error communis facit ius), ca mod de paralizare a acțiunii în revendicare, astfel că instanța de apel nu se putea considera străină de această regulă de drept, trebuind să o analizeze pe fond. Corelativ, recurenții au invocat greșita aplicare a regulii tantum devolutum quantum iudicatum, atunci când instanța de apel a apreciat că teoria aparenței în drept nu a fost evocată ca motiv de apărare în fața primei instanțe, cu atât mai mult cu cât apelantul poate invoca apărări noi în apel, mai ales atunci când în primă instanță a avut calitatea de pârât, art. 478 alin. (4) C. proc. civ. permițând ca în apel să se expliciteze "apărările" formulat la fond. Or, efectele soluției care consfințește buna credință a pârâților au fost evocate la prima instanță, făcând parte din teoria aparenței în drept. În viziunea recurenților, ipoteza instanței de apel cu privire la faptul că nu a fost invocată formal această apărare în fața primei instanțe sau prin memoriul de apel, nu împiedică valorificarea sa pe fondul căii ordinare de atac. Totodată, aspectul reținut de curtea de apel, care ține, în esență, de eventuala incidență a dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., a fost apreciat de recurenți că nu împiedică valorificarea unor apărări ce țin de fondul raportului litigios, anume apărări de fond care nu schimbă cadrul procesual din perspectiva obiectului, cauzei și părților litigiului, problema aparenței în drept, ca mod de paralizare a acțiunii în revendicare, aparținând motivelor de drept pur, care pot fi evocate direct în apel și chiar în recurs. Pe de altă parte, aspectul reținut în sensul că prin decizia de casare s-ar fi reținut că această apărare nu poate fi valorificată, a fost apreciat de către recurenți ca fiind o greșită interpretare a limitelor judecății și a soluției pronunțate în primul ciclu procesual. Astfel, au arătat că instanța de casare, în primul ciclu procesual, a reținut, prin raportare la considerentele deciziei nr. 70/2020 a Curții de Apel București, că nu a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a acestei din urmă hotărâri, întrucât, în respectivul litigiu nu a fost analizată instituția validității aparenței în drept. Sub un alt aspect, au menționat că aprecierile instanței de apel cu privire la faptul că teoria validității aparenței în drept nu ar fi incidență în cazul acțiunii în revendicare, ci doar a nulității actului juridic, pe baza doctrinei și jurisprudenței create în jurul acesteia, sunt rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a legii, respectiv a instituției reglementate prin dispozițiile art. 17 C. civ., dar recunoscută unanim și prin prisma C. civ. de la 1864. Distincția realizată de instanța de apel între nulitate și revendicare a fost considerată că este artificială și incorect creată la nivel teoretic, în măsura în care instituția validității aparenței în drept este aptă să înfrângă sancțiunea juridică a nulității (chiar și cea absolută), apreciindu-se că este inexplicabil cum, eventualul efect al acestei sancțiuni - repunerea părților în situația anterioară, care reprezintă, în materie imobiliară, chiar revendicarea bunului imobil - nu poate fi înfrânt de aceeași instituție de drept care a invalidat cererea de aplicare a sancțiunii nulității. Or, revendicarea nu reprezintă o instituție juridică cu efecte mai energice decât instituția nulității. Răspunsul nu poate fi decât în sensul că principiul error communis facit ius nu apără partea doar în cadrul acțiunii în nulitatea titlului, ci și în cazul efectelor eventuale ale nulității, respectiv pierderea atributelor dreptului de proprietate izvorât din actul a cărui nulitate s-a cerut, dar nu s-a obținut, respectiv predarea posesiei. O altfel de interpretare ar semnifica faptul că efectul respingerii acțiunii în constatarea nulității absolute ar fi invalidat, în mod implicit. Recurenții au arătat că posesorul unui imobil dobândit în condițiile error communis facit ius va fi protejat de toate pretențiile lui verus dominus, deci și de cele privitoare la nulitate sau la o eventuală cerere de revendicare. Așadar, au opinat că distincția creată de instanța de apel nu are la bază o teză doctrinară sau jurisprudențială, ci reprezintă o invocare a unui fine de neprimire, artificial și lipsit de substanță, creat de aceasta. 5. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații A. și B. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând, în esență, că instanța de apel a realizat o analiză aprofundată a înscrierilor în cartea funciară, precum și a fondului cauzei, având în vedere prevederile Legii nr. 7/1996 și valorificând statuările din cuprinsul deciziei nr. 70/2020, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual. Cu privire la principiul error communis facit ius, apreciat de către recurenți că are efectul de a paraliza acțiunea în revendicare, intimații au susținut că acesta nu putea forma obiectul analizei în rejudecarea după casare, dată fiind soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă prin decizia nr. 1552 din 11 octombrie 2023. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. În esență, litigiul poartă asupra acțiunii în revendicare având ca obiect un teren în suprafață de 376 mp aflat în Constanța pe faleza betonată a stațiunii Mamaia, aferent construcției "chioșc poliedral Tomis". Întrucât ambele părți litigante au exhibat titluri de proprietate pretins valide, instanțele au procedat la compararea lor în situația specifică în care acestea provin de la același autor și au același obiect material, în primul ciclu procesual în etapele devolutive fiind considerat preferabil titlul reclamanților despre care s-a constatat că este mai vechi și a fost primul înscris în cartea funciară. Primul ciclu procesual s-a finalizat prin pronunțarea deciziei nr. 1552/11.10.2023 prin care s-a admis recursul pârâților, s-a casat hotărârea recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe cu indicația ca, în procesul de comparare a titlurilor, să se țină cont și de principiul publicității imobiliare și, în acest sens, să se verifice conținutul concret al cărților funciare, întrucât prezintă relevanță momentul înscrierii conținutului corect în cartea funciară. Instanța de recurs a mai stabilit că buna credință, astfel cum a fost invocată și reținută în litigiul în care s-a respins acțiunea în constatarea nulității titlului pârâților, se bucură de autoritate de lucru judecat. În rejudecarea apelului, plecând de la premisa identității de obiect material a titlurilor părților, instanța a apreciat că primul înscris în mod corect a fost titlul reclamanților, astfel că, și din acest punct de vedere, operează preferabilitatea. În legătură cu valorificarea principiului validității aparenței în drept, instanța a constatat că a fost invocat pentru prima dată în recurs, dar și că valorificarea lui pentru salvarea actului lovit de nulitate nu se extinde și în cazul revendicării, pentru a putea da preferabilitate unui titlu într-o situație ca cea dedusă judecății. Într-o primă critică formulată în prezentul recurs și întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenții impută instanței de apel nerespectarea prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., respectiv nesocotirea îndrumărilor cuprinse în decizia de casare și a limitelor rejudecării. În acest sens, susțin că, potrivit deciziei de casare, instanța de rejudecare trebuia să compare titlurile în raport de realizarea formelor de publicitate, care să poarte asupra obiectului actului translativ, cu aplicarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 7/1996, devenit art. 33 la republicare (forma în vigoare la data realizării înscrierii), ținând cont nu doar de prioritatea înscrierii în cartea funciară, ci și de exigențele principiului publicității materiale, inclusiv prin valorificarea statuărilor irevocabile ale deciziei nr. 70/2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, evaluând buna-credință, ca excepție de la nulitatea actului, a reținut aspecte determinante privind modalitatea în care părțile și-au înscris drepturile în cartea funciară. Invocă recurenții că, în mod contrar acestor îndrumări, ocolind obiectivul stabilit de instanța de casare, instanța de apel a modificat obiectul de analiză trasat, respectiv identitatea între dreptul real și bunul asupra căruia poartă înscrierea în cartea funciară și obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, concluzionând că înscrierea ambelor titluri era neconformă, în cazul pârâților pentru lipsa menționării reperului reprezentat de aleea betonată în cuprinsul schiței cadastrale aferente documentației de înscriere, iar în cazul reclamanților pentru lipsa coordonatelor de identificare în plan a terenului de la sud de aleea betonată (deși se reținuse că acesta a format obiectul înscrierii - imobilul de la sud de aleea betonată). În acest context a apreciat că prima înscriere conformă din punctul de vedere al condițiilor de validitate a înscrierii în cartea funciară a fost cea realizată de intimați în anul 2005, când s-ar fi făcut o actualizare a documentației cadastrale, dar care, în realitate, a reprezentat o translatare a imobilului de la sud de aleea x, la nord de aleea x, peste ceea ce recurenții intabulaseră deja. Consideră recurenții că această judecată nu a vizat formele de carte funciară care priveau dreptul și bunul asupra căruia poartă aceasta conform actului translativ cu titlu oneros, situație în care instanța trebuia să rețină că înscrierea în cartea funciară pe care intimații au realizat-o în anul 2003 a fost inexactă, câtă vreme a vizat un amplasament diferit al imobilului. Curtea de Apel Constanța a analizat chestiuni suplimentare referitoare la documentațiile cadastrale ce au stat la baza înscrierilor și care nu conduc la concluzia că înscrierea dreptului pârâților vizează un amplasament diferit față de obiectul actului translativ de proprietate, apreciind că se poate reține că documentațiile ar fi fost, cel mult, incomplete. Critica este nefondată. Astfel, instanța de recurs a dispus ca, la rejudecare, să se verifice veridicitatea conținutului înscrierilor în cartea funciară, pentru a se stabili dacă formele de publicitate care asigură opozabilitatea dreptului poartă chiar asupra obiectului contractelor, adică dacă s-a intabulat chiar terenul din actul translativ de proprietate, urmând ca instanța de apel să țină seama de dezlegările factuale din litigiul privind nulitatea conform cărora reclamanții ar fi intabulat un alt teren decât cel care a făcut obiect al contractului lor din 2003 și au rectificat înscrierea greșită ulterior, în anul 2005. În litigiul ce a constituit obiect al dosarului nr. x/2012, în care s-au pronunțat deciziile nr. 4029/26.10.2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, respectiv decizia nr. 70/7.02.2020 a Curții de apel București, secția a III-a civilă, s-a reținut în esență că același teren a fost vândut de Mun. Constanța atât reclamanților, cât și pârâților în condițiile în care documentațiile depuse la OCPI au fost întocmite pe baza unui sistem de coordonate locale și a declarațiilor pe proprie răspundere. Deși reclamanții Alexe au dobândit terenul situat la nordul aleii betonate, iar reaua credință a Mun. Constanța a fost dovedită, pentru pârâți nu a fost răsturnată prezumția bunei credințe întrucât, la momentul la care au încheiat propriul contract, știau despre angajamentul privind modificarea amplasamentului chioșcului, au dobândit proprietatea în baza unei proceduri publice și transparente și nu li se poate imputa o eventuală omisiune de consultare a cărții funciare cât timp, până în 2005 dreptul de proprietate dobândit de reclamanți era intabulat în baza unei schițe ce plasa terenul la sud de aleea betonată și liber de construcții, iar al pârâților, în baza unei documentații care nu conține elemente de identificare. În rejudecare, instanța de apel, fără a infirma chestiunile factuale de care instanța de control judiciar a solicitat să se țină seama, a stabilit, pe baza probelor administrate și, astfel cum a precizat, continuând raționamentul inițiat în decizia de casare, că și pârâții au înscris un drept ce nu corespundea terenului ce a constituit obiect al contractelor, întrucât acesta nu putea fi localizat, neavând reperele indicate conform standardelor tehnice, iar primii care au rectificat această neconcordanță au fost reclamanții, concluzionând că, și prin prisma acestui criteriu, titlul lor este preferabil. Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare în condițiile în care aceasta a valorificat elementele reținute de instanța de control judiciar, stabilind că nu au corespuns exigențelor unei înscrieri conforme cu realitatea actului juridic niciuna dintre înscrieri, nefiind vorba de două terenuri distincte intabulate. Mai mult, instanța de apel a explicat și proveniența acestor erori. În cazul reclamanților, deși aceștia au cumpărat terenul asupra căruia dețineau un drept de folosință întrucât era aferent activului imobiliar (chioșc poliedral Tomis) pe care îl dețineau în proprietate începând cu 1992, s-a valorificat o schiță ce constituia rezultatul înțelegerilor anterioare ale părților rezultate din tranzacția autentificată sub nr. x la data de 19.03.2003 și a convenției autentificate sub nr. x/23.04.2003 prin care se convenea cu privire translatarea terenului și la costurile realizării lucrărilor de mutare a activului chioșc al reclamanților Alexe, cu toate că pentru acest nou "amplasament propus" (plajă) nu s-au mai finalizat demersurile de trecere ulterioară în proprietatea privată a Municipiului Constanța. Ulterior, reclamanții Alexe și-au actualizat documentația cadastrală inițială, prin încheierea nr. 17507 din 19.05.2005, din care rezultă un amplasament al terenului situat la nord de aleea betonată folosită ca punct de reperaj definitoriu pentru identificarea situării bunului vândut. În această nouă documentație cadastrală actualizată, amplasamentul bunului coincide cu descrierea din actul de vânzare cumpărare. În situația pârâților, a constatat că aceștia au intabulat dreptul pe baza unui plan de amplasament și delimitare a corpului de proprietate întocmit fără niciun reperaj (alee betonată sau alte asemenea) și fără inventar de coordonate sau alte repere fixe de teren care să conducă la localizarea amplasamentului terenului, aspecte reținute chiar în considerentele deciziei nr. 4029 A/26.10.2018 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia nr. 70/7.02.2020 a Curții de Apel București, conchizând că această situație a permis intabularea celor doi proprietari Fălina și Alexe asupra aceleiași suprafețe unice de teren vândute de către Municipiul Constanța. Prin urmare, fără a contrazice îndrumările cuprinse în decizia de casare, instanța de apel a stabilit, pe baza probelor administrate, circumstanțele care au determinat erorile de înscriere în cartea funciară. Este lipsit de echivoc faptul că, astfel cum reține instanța de apel, reclamații au cumpărat terenul pe care era amplasat chioșcul, activ imobiliar aflat deja în proprietatea lor tabulară, și că, în condițiile în care înțelegerile colaterale de schimb de terenuri cu mutarea amplasamentului chioșcului, intervenite cu acordul Mun. Constanța, proprietar inițial comun al terenurilor, nu s-au materializat, bunul dobândit de reclamanți a rămas în continuare cel pe care a fost edificată construcția deținută cu titlu de proprietate. În ceea ce privește eventuala modificare a obiectului de analiză, constând în schițe cadastrale în loc de actul translativ de proprietate, instanța de apel a considerat că nu se poate reține întrucât identitatea imobilului descris în act nu poate fi stabilită decât pe baza documentației cadastrale ce a fost întocmită în vederea încheierii actului ținând seama că, la acel moment, nu era deschisă o carte funciară, fiind ulterior atașată cărții funciare nou deschise, în condițiile în care sistemul de carte funciară este organizat pe imobil (teren/construcție) și nu pe proprietar, precum în sistemul registrelor de transcripțiuni imobiliare. Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, în sensul că, în rejudecare, trebuia să se efectueze o verificare, nu de ordin esențialmente tehnic, ci a conținutului concret al înscrierilor părților în cartea funciară, în mod corect instanța de apel a procedat la verificarea specificațiilor din documentația tehnică pentru a stabili dacă există concordanță între terenul pe care planurile cadastrale îl identifică drept obiect al operațiunii juridice translative de proprietate și obiectul material al contractului de vânzare cumpărare. În acest context, instanța de apel a stabilit că ambele înscrieri au conținut erori de identificare a terenului determinate de specificațiile tehnice incorect întocmite, specificații de care părțile nu se pot prevala, și că primii care au corectat erorile de localizare au fost reclamanții, chesiune factuală ce nu mai poate fi reevaluată în recurs. Recurenții au susținut și că instanța de apel a încălcat îndrumările deciziei de casare prin faptul că nu a valorificat în favoarea lor prevederile art. 33 din Legea nr. 7/1996, dând prevalență bunei-credințe, astfel cum a fost reținută în litigiul anterior prin care s-a respins acțiunea în anularea titlului lor de proprietate. Contrar susținerilor recurenților, instanța nu a încălcat dispozițiile art. 33 din Legea nr. 7/1996 potrivit cărora: "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, cât timp nu se dovedește contrariul." Acestea se coroborează cu prevederile art. 34 alin. (2) din lege care dispun în sensul că "dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare, sau dacă din titlul transmițătorului și din cuprinsul cărții funciare nu reiese vreo neconcordanță între aceasta și situația juridică reală". Aplicabilitatea principiului publicității imobiliare are ca situație premisă principiul legalității înscrierilor, ce presupune exactitatea, corectitudinea și certitudinea înscrierilor în cartea funciară. Or, câtă vreme s-a stabilit, ca circumstanță factuală, împrejurarea că ambele înscrieri au fost eronate, acesta nu poate genera prezumția de care recurenții se prevalează, aceea că buna lor credință, reținută în litigiul anterior, constituie singurul criteriu de preferabilitate pentru a fi considerați adevărații titulari ai dreptului de proprietate înscris. Este justificată valorificarea, de către instanța de apel, a realității conținute în documentația tehnică întocmită la momentul încheierii contractelor de vânzare în condițiile în care drepturile dobândite atât de reclamanți, cât și de pârâți au fost intabulate în cărți funciare nou deschise după încheierea fiecărui contract. Ca atare, părțile nu s-au întemeiat, la momentul dobândirii dreptului real, pe cuprinsul unei cărți funciare a imobilului preexistente, dovedit cu extrase de carte funciară. Or, principiul publicității imobiliare, normă specială și restrictivă prin aplicarea căreia se creează drepturi tabulare ce nu mai pot fi contestate, produce efecte împotriva adevăratului proprietar, în condițiile în care vizează dobândirea unui drept tabular al unui terț de la un titular de drept care nu este adevăratul proprietar. Acest principiu este întemeiat pe prezumția că starea tabulară preexistentă încheierii actului translativ de proprietate a imobilului corespunde stării de drept juridice reale, protejând pe terțul subdobânditor cu titlu oneros și de bună-credință. Un argument suplimentar în acest sens se regăsește în legea de aplicare a C. civ. în care a fost inserată o dispoziție lămuritoare asupra sferei de aplicare a acestui principiu. Astfel, în conținutul art. 79 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 care, deși nu se aplică în cauză, date fiind dispozițiile alin. (2) ale aceluiași articol, sunt înserate următoarele prevederi:, În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 58 1 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, terții dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credință, pe cuprinsul cărții funciare, nu se pot prevala contra adevăraților proprietari, străini de cartea funciară, de dispozițiile art. 901 din C. civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de C. civ. sau dacă în acest termen s-a înscris o acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare." Într-o interpretare per a contrario, rezultă că, pentru a se putea prevala cu succes de principiul publicității imobiliare în vederea consolidării dreptului său, terțul trebuie să fi dobândit un drept tabular, care să figureze deja înscris în cartea funciară, premisă neexistentă în cauză. Recurenții au afirmat că hotărârea instanței de apel este nelegală și din perspectiva reținerii unor considerente străine de actele dosarului, respectiv cele cu privire la faptul că, la rândul lor, ar fi solicitat actualizarea cărții funciare a imobilului în anul 2017, cerere respinsă, apreciind că, din eroare, instanța de apel ar fi evaluat greșit un înscris. Or, această chestiune, ce vizează exclusiv un considerent referitor la un înscris întocmit de OCPI și analizat ca probă, nu echivalează cu o critică de nelegalitate a hotărârii recurate aptă a fi analizată din perspectiva prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care nu rezultă din argumentele recurenților caracterul decizoriu al acestei afirmații și nici posibila vătămare generată de păstrarea acesteia în corpul considerentelor deciziei recurate. Un alt motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. susține încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 70/2020 a Curții de Apel București, prin care s-a reținut valabilitatea contractului de vânzare nr. x/16.06.2004 și buna credință a recurenților pârâți la încheierea acestuia, prin raportare la faptul că bunul a fost dobândit în urma unei proceduri publice, transparente, de natură să înlăture orice suspiciune privitoare la situația juridică a imobilului, precum și că nu li se poate imputa o omisiune în consultarea cărții funciare, cât timp, până în anul 2005, dreptul de proprietate dobândit de intimați astfel cum era intabulat în cartea funciară localiza terenul acestora la sud de aleea x, liber de construcții. Consideră recurenții că, deși valorificarea excepției invocate, sub aspectul bunei credințe, ar fi dat eficiență validității titlului lor de proprietate și efectelor pe care buna-credință a cumpărătorului cu titlu oneros a bunului imobil le produce, instanța și-a întemeiat judecata pe constatările rezultate din documentația pe baza căreia și-au intabulat dreptul de proprietate, reținând că aceasta nu conține elemente de identificare de natura celor menționate de comisia de trei experți - carnet teren, inventar de coordonate, descriere-reperaj puncte de stație noi. Apreciază că această statuare contrazice cele stabilite în precedentul dosar privind faptul că în evidențele cadastrale, imobilul intimaților era identificat la sud de aleea betonată (deci pe un alt amplasament față de cel privind obiectul contractului de vânzare nr. x/15.05.2003), faptul generator fiind reprezentat de înscrierea inexactă pe care intimații au realizat-o în anul 2003, prin încheierea OCPI nr. 10155/22.07.2003. Critica este nefondată în condițiile în care nu se poate reține că instanța de apel ar fi contrazis statuările din litigiul anterior. Astfel, instanța nu a negat buna-credință a recurenților la momentul încheierii contractului de vânzare, împrejurare ce a salvat actul de la aplicarea sancțiunii nulității, însă nu a valorificat, precum solicită recurenții, efectul pe care legea îl recunoaște acestui principiu în materia publicității imobiliare. Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, a reținut că înscrierea aceluiași imobil în cartea funciară s-a făcut, pentru ambele contracte, în baza unor documente cadastrale eronate, astfel că părțile nu se pot prevala de această înscriere pentru a-și susține preferabilitatea dreptului dobândit. O astfel de concluzie nu infirmă existența bunei credințe, care însă nu poate fi valorificată eo ipso, ci doar ca un element asociat celorlalte condiții prevăzute de lege pentru ca principiul publicității imobiliare să își producă efectele arătate de reclamanți. Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborate cu cele ale pct. 5 din același alineat, recurenții susțin greșita interpretare și aplicare a normelor ce reglementează principiul error communis facit ius a cărei aplicare, în cauză, în opinia lor, paralizează acțiunea în revendicare, independent de situația înscrierilor în cartea funciară. Consideră că în mod greșit instanța a respins această apărare pe motiv că a fost invocată pentru prima dată în recurs în primul ciclu procesual. Afirmă că în fața instanței de fond au prezentat elemente precum buna lor credință, existența unei reprezentări univoce a ambelor părți în sensul că intimații au cumpărat la sud de aleea x, iar recurenții la nord, precum și faptul că, inițial, părțile adverse au intabulat un teren la sud de aleea betonată elemente care, deși neîncadrate formal, se circumscriu celor ce definesc instituția error communis facit ius. Corelativ, recurenții au susținut că pot invoca apărări noi în apel, mai ales atunci când în primă instanță au avut calitatea de pârâți, art. 478 alin. (4) C. proc. civ. permițând ca în apel să se expliciteze "apărările" formulate în primă instanță ce țin de fondul raportului litigios, atunci când nu se schimbă cadrul procesual, în măsura în care aparțin motivelor de drept pur ce pot fi evocate direct în apel și chiar în recurs. Referitor la aceste susțineri, Înalta Curte constată că problema momentului până la care putea fi invocată această apărare de fond nu mai poate fi repusă în discuție în prezentul recurs, întrucât a fost soluționată în ciclul procesual anterior. Astfel, prima instanță de recurs a reținut că recurenții nu au invocat în mod direct acest principiu, ci prin prisma efectului pozitiv al unor considerente din litigiul anterior, care însă nu se referă decât la buna-credință, unul dintre elementele ce definesc aparența în drept. Instanța de casare a mai reținut, prin raportare la c