Decizia nr. 192/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 897/2022 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea la 9 septembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., obligarea acestuia la plata contravalorii piscinei din beton, cu o capacitate de 6.000 L, construită în anul 2014, cu mozaic și accesorii pompă, filtru de nisip, sistem de reciclare cu scanare, împrejmuită cu pavaj; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 250.000 euro sau la contravaloarea în RON la momentul plății. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. Prin sentința civilă nr. 897 din 4 martie 2022, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Vâlcea. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la 15 martie 2022, sub același număr de dosar.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1756 din 29 mai 2024, Tribunalul Vâlcea – secția I civilă a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârât privitor la primul capăt de cerere, și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în despăgubiri materiale, formulată de reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâtul C.. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea în despăgubiri morale, formulată de aceeași reclamanți în contradictoriu cu același pârât.

Apelul Împotriva sentinței nr. 1756 din 29 mai 2024 pronunțate de Tribunalul Vâlcea – secția I civilă au declarat apel reclamanții A. și B.. Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Pitești – secția I civilă la 13 august 2024, sub același număr de dosar.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1285 din 25 martie 2025, Curtea de Apel Pitești – secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 1756 din 29 mai 2024 pronunțate de Tribunalul Vâlcea – secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C.. A obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1285 din 25 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția I civilă au declarat recurs reclamanții, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, precum și obligarea intimatului la plata spezelor de judecată. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că prin hotărârea recurată instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor cererii de chemare în judecată, asupra probelor propuse și a apărărilor formulate, nemotivând excepția litispendenței. Pretinzând o încălcare a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, recurenții au afirmat că decizia curții este succint motivată și cuprinde considerente contradictorii. Prevalându-se de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1345 și următ., precum și pe cele ale art. 1350 și următ. C. civ., stabilind eronat că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru promovarea unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără just temei. În argumentarea acestei critici, au făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care ar fi reținut că "reclamantul poate invoca dispozițiile legale ce reglementează justa cauză prin raportare la faptul că a suportat costurile aferente realizării construcției pe terenul proprietatea pârâtului, cu acordul acestuia, neputându-se susține că, până la momentul invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul are deschisă numai cale unei acțiuni în constatare fie a calității sale de constructor de bună sau rea-credință, fără a se putea stabili și întinderea drepturilor ce decurg din această calitate, fie a dreptului său de proprietate rezolubilă asupra lucrării." Totodată, a menționat că Înalta Curte ar mai fi reținut că prevederile art. 1345 și următ. C. civ. nu fac deosebire între îmbogățirea din punct de vedere faptic și îmbogățirea din punct de vedere juridic, fiind suficient, pentru aplicarea lor, a se dovedi că patrimoniul pârâtului s-a majorat, în detrimentul patrimoniului reclamantului, prin realizarea construcției, așadar, prin încorporarea materialelor de construcție în terenul proprietatea pârâtului. În altă ordine de idei, recurenta a susținut că în anul 2014 a achiziționat o casă cu teren în comuna Dăești, sat Sâmbotin, jud. Vâlcea. Având acordul vecinilor, cu resurse proprii a edificat o piscină de mari dimensiuni, care a fost amplasată atât pe terenul aflat în proprietatea acestora, cât și pe terenul său, piscina urmând a fi folosită în comun de titularii celor două imobile. În anul 2015, vecinii au înstrăinat proprietatea, condiționând cumpărătorul - pârâtul C. - să permită accesul reclamanților la piscină, fără impunerea vreunei restricții. Recurenții au învederat că în perioada 2014-2020 au avut acces la piscină, suportând toate cheltuielile necesare întreținerii acesteia. Situația s-a schimbat în anul 2020, când pârâtul a delimitat cele două proprietăți prin edificarea unui gard, interzicându-le să mai folosească piscina, aspect ce a condus la degradarea stării de sănătate a recurentului B., care este un copil cu nevoi speciale. În acest context factual expus, recurenții au afirmat încălcarea dreptului la demnitate, prevăzut de art. 72 C. civ., precum și a dispozițiilor art. 4 și 5 din același act normativ, care instituie obligația aplicării prioritare a tratatelor internaționale privind drepturile omului și a dreptului Uniunii Europene, parte integrantă a dreptului intern, conform art. 19 din Constituție. Invocând nerespectarea prevederilor art. 1349 C. civ., care impun persoanelor îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile lor, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, precum și obligația de a repara integral prejudiciul cauzat, recurenții au solicitat obligarea intimatului la plata daunelor morale și materiale precizate în acțiunea civilă. Sub un alt aspect, au susținut că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, ci a respins acțiunea ca urmare a admiterii unor excepții. Au precizat că instanța a admis excepția inadmisibilității, invocată de intimat, după ce, anterior, a respins-o, administrând probele cu martori și interogatoriul acestuia, și dispunând efectuarea unei expertize tehnice de specialitate. Deși au învestit instanța cu soluționarea a două capete de cerere, aceasta s-a pronunțat doar asupra celui dintâi, respingându-l ca inadmisibil. Recurenții au arătat că în dispozitivul hotărârii curții de apel nu se face nicio referire la cel de-al doilea capătul al cererii de chemare în judecată, încălcându-li-se accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, inadmisibilitatea presupunând ca cererea să fie de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională, C. proc. civ. nereglementând o excepție sub denumirea "inadmisibilitatea acțiunii". Totodată, au afirmat că, reținând dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., curtea a admis faptul că urma să nu se pronunțe pe fondul cauzei, ci asupra excepțiilor care ar fi făcut inutilă cercetarea acestuia.

Apărările formulate Intimatul-pârât C. nu a depus întâmpinare.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului în ședința publică din 5 februarie 2026, cu citarea părților. La acest termen de judecată, Înalta Curte, constatând lipsa părților de la dezbateri, precum și solicitarea recurentei privind judecata în lipsă, dând eficiență dispozițiilor art. 223 alin. (3) C. proc. civ., a rămas în pronunțare asupra recursului, cu prioritate asupra excepției de nulitate pe care a invocat-o din oficiu.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: (...) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat." Conform dispozițiilor art. 483 alin. (3) din același act normativ, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în categoria căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ la art. 488 C. proc. civ. În acest sens, este de subliniat faptul că prin prevederile art. 489 alin. (1) și (2) din același cod se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, înțeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică referitoare la hotărârea atacată, precum și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în cazurile de casare inserate la art. 488. Față de reglementarea de la art. 483 C. proc. civ., prin care recursul a fost conceput ca o cale extraordinară de atac, de ultim nivel de jurisdicție, în care părțile își pot apăra drepturile subiective, înlăturând efectele hotărârii atacate doar în condițiile reglementate la art. 488 al aceluiași act normativ, în recurs este necesar ca recurenții să invoce, iar susținerea sa să fie apreciată că este întemeiată, în sensul că, în cazul hotărârii atacate cu recurs, se regăsesc motivele de casare prevăzute de textul legal menționat. Înalta Curte constată că recursul reclamanților nu se circumscrie condițiilor și dispozițiilor legale enunțate. Sintetizând criticile expuse de reclamanți în memoriul de recurs, Înalta Curte remarcă faptul că acestea vizează, pe de o parte, o nepronunțare a instanței de apel asupra fondului cauzei, respectiv o soluționare parțială a cauzei, prin prisma excepției de inadmisibilitate invocate de intimat, care, admisă fiind la fond, a condus la respingerea, ca inadmisibil, a primului capăt de cerere, prin care s-au solicitat despăgubiri materiale echivalente contravalorii piscinei, estimate la suma de 25.000 RON. Recurenții au arătat că în dispozitivul hotărârii curții de apel nu se face nicio referire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, prin această manieră de judecată fiindu-le încălcat accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil, inadmisibilitatea acțiunii presupunând ca cererea să fie de competența unui organ al statului fără activitate jurisdicțională, în C. proc. civ. nefiind reglementată o excepție sub denumirea "inadmisibilitatea acțiunii". Invocarea acestor motive de recurs s-a făcut în cadrul normativ prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în baza căruia recurenții au considerat că se impune casarea deciziei instanței de apel pentru existența considerentelor contradictorii, ca urmare a nepronunțării asupra tuturor capetelor cererii de chemare în judecată, asupra probelor propuse și a apărărilor formulate, precum și pentru nemotivarea excepției litispendenței, din această perspectivă susținând că li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, reglementat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Prin motive de recurs circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1345 și următ., precum și pe cele ale art. 1350 și următ. C. civ., stabilind eronat că nu sunt îndeplinite condițiile legale ale îmbogățirii fără just temei. În argumentarea acestei critici, au făcut referire la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie (fără a indica sursa citată), expunând exhaustiv situația de fapt care a generat conflictul litigios, derivat din relațiile precare de vecinătate cu intimatul, care le-a interzis folosirea piscinei, deși aceasta a fost edificată din resurse proprii, interdicție care a condus la degradarea stării de sănătate a recurentului, care este o persoană cu nevoi speciale. În contextul factual relevat, recurenții au invocat încălcarea dreptului la demnitate, prevăzut de art. 72 C. civ., precum și a principiului aplicării prioritare a tratatelor internaționale privind drepturile omului și a dreptului Uniunii Europene, potrivit art. 4 și 5 din același act normativ, parte integrantă a dreptului intern, conform art. 19 din Constituție. Susținând că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1349 C. civ., care impun persoanelor îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile lor, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, precum și obligația de a repara integral prejudiciul cauzat, recurenții au reiterat solicitarea privitoare la obligarea intimatului la plata daunelor morale și materiale precizate în acțiunea civilă. Referitor la judecata înfăptuită de instanța de apel, astfel cum aceasta transpare din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că reclamanții au criticat hotărârea tribunalului din perspectiva modalității de soluționare a excepției inadmisibilității, invocate de pârât, ulterior încuviințării și administrării probatorului (expertiză tehnică judiciară, martori și interogatoriu). Totodată, a remarcat că în susținerea cererii lor, reclamanții au invocat răspunderea contractuală, răspunderea civilă delictuală, precum și îmbogățirea fără justă cauză, fundamentul juridic al pretențiilor fiind art. 72, art. 1349 și art. 1357 C. civ. Față de faptul că la termenul de judecată din 19.09.2022, în fața instanței de fond, reclamanții au arătat că, pentru primul capăt de cerere, temeiul juridic a fost reprezentat de îmbogățirea fără justă cauză, iar cel de-al doilea capăt de cerere a fost întemeiat pe răspunderea delictuală, curtea a subliniat că tribunalul era obligat să se pronunțe numai asupra cererii cu care a fost sesizat, precizate la termenul menționat, în aplicarea principiului disponibilității și pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, garantat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Referitor la excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, invocată de intimat, instanța de apel a constatat că în mod corect a fost unită de tribunal cu fondul cauzei, întrucât pentru capătul doi de cerere era necesar să se administreze probe, pentru a se putea decela existența faptei ilicite, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, fiind necesar să se dovedească dacă partea adversă a îngrădit abuziv accesul reclamanților la piscină, dovedirea abuzului fiind condiționată de dovedirea dreptului lor de folosință. Pe baza acestor argumente, curtea a constatat că soluția instanței de fond, care a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în despăgubiri materiale și, ca neîntemeiată, acțiunea în despăgubiri morale este judicioasă. Procedând la examinarea apelului prin prisma dispozițiilor art. 1345-1348 C. civ., ce reprezintă sediul materiei pentru faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, și analizând dacă situația de fapt litigioasă este de natură să confirme îndeplinirea cumulativă condițiilor legale pentru ca actio de in rem verso să fie admisibilă, din perspectiva inexistenței unui alt demers judiciar prevăzut de lege pentru restituirea sumei pretinse, instanța de apel a constatat că cererea chemare în judecată prin care reclamanții au susținut că sunt constructori ai unei lucrări pe care pârâtul a devenit proprietar, solicitând despăgubiri pentru lucrarea efectuată, se circumscrie acțiunii din materia accesiunii imobiliare, întemeiate pe art. 581 C. civ. Reținând că valoarea despăgubirilor la care ar fi îndreptățiți reclamanții nu poate fi determinată decât prin raportare la aceste norme legale, pârâtul având alegerea să plătească fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării, curtea a remarcat că în mod corect a apreciat tribunalul că aceștia au la îndemână acțiunile specifice materiei accesiunii imobiliare, doar în cadrul acesteia putându-se analiza dacă au ridicat sau nu construcții pe terenul pârâtului, dacă sunt constructori de bună credință, dacă pârâtul și-a manifestat dreptul de opțiune cu privire la dobândirea construcției, stabilindu-se în acest fel momentul la care s-a născut dreptul de lor la despăgubire, precum și valoarea acesteia, în funcție de alegerea pârâtului. În acest context al analizei, instanța de apel a considerat că nu pot fi reținute susținerile reclamanților, invocate în calea de atac a apelului, relative la încălcarea dreptului la un proces echitabil și de acces la justiție, pe motiv că dreptul la un proces echitabil nu semnifică imposibilitatea respingerii unei acțiuni în baza unei excepții peremptorii invocate în condiții procedurale în fața primei instanțe, nici efectuarea unor anumite acte procesuale și împiedicarea îndeplinirii altora, ci doar stabilește că există o obligație generală a statelor semnatare ale Convenției de a asigura, în ansamblul procedurii, o judecată într-un termen rezonabil. Examinând motivul de apel referitor la repronunțarea tribunalului pe cel de-al doilea capăt de cerere, curtea a constatat că în dispozitivul sentinței se regăsește, dimpotrivă, o pronunțare expresă asupra acestuia, critica de apel fiind considerată nefondată. În ceea ce privește cererea reclamanților privitoare la obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a imposibilității folosirii piscinei, instanța de apel a reținut că tribunalul a făcut o analiza judiciară specifică litigiului, argumentele fiind expuse într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată, aspectate pe baza normelor de drept material incidente. Analizând solicitarea reclamanților prin raportare la dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ., a validat raționamentul tribunalului, consemnând că nu a fost dovedită existența faptei ilicite a pârâtului, astfel că în lipsa acesteia, nu a devenit operantă răspunderea civilă delictuală. Reevaluând probațiunea administrată (înscrisuri, depoziția martorului audiat), curtea a constatat că interdicția de a folosi piscina nu a fost dovedită, în același sens apreciind și în privința existenței vreunei înțelegeri cu privire la utilizarea ei pe termen nelimitat. Examinând motivele de apel referitoare la nemotivarea sentinței, curtea a apreciat că nu sunt fondate, deoarece tribunalul analizase cauza în limitele învestirii, expunând situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția, indicând atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Raportând criticile de recurs la judecata realizată prin hotărârea atacată, rezumată în cele ce preced, Înalta Curte notează că acestea nu pot forma obiect al analizei în cadrul controlului judiciar specific în calea extraordinară de atac pendinte. O astfel de constatare se impune prin prisma faptului că motivele concrete de recurs invocate nu reprezintă o reflexie a judecății anterioare din etapa procesuală a apelului, ci expuneri ale situației de fapt, care a generat apariția conflictului judiciar, recurenții, prin reiterarea, într-o formă cvasiidentică a motivelor de apel, exprimându-și nemulțumirea față de soluția adoptată și argumentele dezvoltate de prima instanță, fără a combate considerentele hotărârii atacate și fără a deduce judecății vreo critică de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel. Această critică ar fi presupus identificarea explicită a normelor de drept material și procedural aplicabile cauzei, precum și demonstrarea modului în care măsurile instanței de apel le încalcă, printr-o interpretare eronată. Deși s-au prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamând încălcarea prevederilor art. 4, art. 5 și art. 72 C. civ., a principiului aplicării prioritare a tratatelor internaționale privind drepturile omului, a dreptului Uniunii Europene și a dreptului la demnitate, respectiv a normelor stipulate la art. 1345 și la art. 1349 din același act normativ, care reglementează îmbogățirea fără justă cauză și răspunderea civilă delictuală, maniera în care recurenții au argumentat aceste motive de recurs face imposibilă decelarea unor critici de nelegalitate, care, raportate la judecata instanței de apel, să declanșeze controlul de legalitate specific recursului. Având în vedere că toate aceste dispoziții legale au fost invocate în susținerea elementelor de fapt ale cauzei, o indicare formală a textelor de lege fără a fi însoțită de argumente concrete de nelegalitate, de natură juridică, în raport de care s-ar aprecia că soluția curții de apel nu este legală, nu poate fi privită ca un recurs motivat. Stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile, în recurs neputându-se proceda la o devoluare a fondului cauzei și la o reevaluare a probatoriului administrat, pentru a se stabili o altă situație de fapt cu privire la cauzele și împrejurările care au declanșat conflictul litigios. Ceea ce recurenții trebuiau să conteste în recurs, pentru a permite examinarea recursului prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., era modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 1345 și 1350 C. civ., pe baza cărora curtea a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile formulării actio de in rem verso, dată fiind existența unui alt demers judiciar pus la îndemână de legiuitor constructorului unei lucrări pe care pârâtul a devenit proprietar, prin reglementarea de la art. 581 C. civ., care, grefându-se pe situația de fapt dedusă judecății, a permis validarea soluției tribunalului, de respingere, ca inadmisibil, a primului petit al acțiunii civile. Totodată, era necesar ca aceștia să critice maniera de interpretare a prevederilor art. 1349 și art. 1357 C. civ., precum și raționamentul și argumentele instanței de apel, care susțin soluția de respingere a cererii privind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, ca urmare a constatării inexistenței faptei ilicite invocate. În mod similar, se impunea ca recurenții să indice considerentele contradictorii ale deciziei atacate, precum și aspecte reale de nepronunțare ale instanței de apel (excepția litispendenței nefăcând obiectul examinării în calea ordinară de atac), pentru a declanșa controlul de legalitate în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În lipsa învestirii cu astfel de critici și a identificării unor motive de casare de ordine publică, Înalta Curte nu poate exercita controlul de legalitate al judecății anterioare. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1285 din 25 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel Pitești – secția I civilă.