Decizia nr. 188/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1116/2022 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a civilă la 12 august 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, contestație împotriva deciziei de validare nr. 6369/20.07.2021, solicitând anularea în parte a acesteia și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie prin care să fie acordate despăgubiri bănești pentru întreaga avere abandonată de autorul său, A., în comuna Dropia, județul Caliacra, Bulgaria, compusă din 10 ha teren agricol, casă cu trei camere, din piatră și cărămidă, grajd, magazie, șopron, 2.500 mp curte, 0,5 ha recoltă neculeasă de porumb, 1 ha recoltă de floarea soarelui și 3.000 bucăți pepinieră. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 9/1998 și ale Legii nr. 290/2003.

Hotărârile instanței de fond Prin încheierea de ședință din 6 aprilie 2022, Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., a dispus introducerea în cauză, în calitate de reclamanți, a numiților B., C., D. și E., ca beneficiari, alături de reclamant, ai deciziei contestate. Prin sentința nr. 1116 din 20 iulie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis în parte acțiunea, dispunând anularea în parte a deciziei de validare nr. 6369/20.07.2021 emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. A obligat pârâta să emită în favoarea reclamantului și a intervenienților o nouă decizie, prin care să fie acordate compensații bănești pentru următoarele bunuri abandonate de fostul proprietar A. în comuna Dropia, județul Caliacra: 10 ha teren agricol, 0,5 ha recoltă neculeasă de porumb, 3.000 bucăți pepinieră, 2.400 mp teren curte și casă cu trei camere, din piatră și cărămidă, în suprafață de 45 mp.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 142A din 13 februarie 2025, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1116 din 20 iulie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți D., C., E. și B..

Recursul Împotriva deciziei nr. 142A din 13 februarie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Printr-o primă critică de recurs a susținut că instanța de apel a reținut eronat faptul că reconstituirea suprafeței de 5 ha și 7.500 mp teren arabil, menționat în titlul de proprietate nr. x/10.03.1993 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Arad, nu s-a realizat cu titlu de despăgubire, prin raportare la caracterul oneros al modului de dobândire a suprafeței de 10 jugăre 783 stânjeni pătrați teren arabil, situat în comuna Sînmartin, jud. Arad, în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare. Recurenta a combătut acest raționament, afirmând că actul normativ menționat a avut ca principal scop mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești care dețineau mai puțin de 5 ha și crearea unor noi gospodării țărănești individuale pentru agricultorii care nu posedau pământ. Făcând referire la dispozițiile art. 16 din lege, a susținut că dobândirea cu titlu oneros a terenului trebuia dovedită cu înscrisuri care să ateste plata prețului. În lipsa unei asemenea dovezi, a considerat că nu se putea reține că suprafața de teren în discuție a fost dobândită cu titlu oneros de către autorul reclamantului. Invocând prevederile art. III lit. f) din Decretul Lege nr. 912/1946, precum și pe cele al art. 3 lit. d) din Legea nr. 715/1946 privind stabilirea despăgubirilor cuvenite populației evacuate din Dobrogea de Sud, în urma încheierii Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, recurenta a afirmat că, potrivit Legii nr. 187/1945, imobilele dobândite de persoanele evacuate din Bulgaria au fost primite de la statul român cu titlu de despăgubire pentru terenurile agricole abandonate în această țară. În viziunea recurentei, faptul că fostul proprietar, A., nu a primit și diferența de teren prevăzută în Decretul Lege nr. 912/1946 nu modifică gratuitatea terenului dobândit în anul 1945, legea stabilind drepturi suplimentare doar pentru coloniștii stabiliți în Dobrogea Veche. Raportat la scopul Legii nr. 9/1998 - acela al stabilirii unei reparații integrale pentru bunurile abandonate în Bulgaria - a menționat că, potrivit titlului de proprietate nr. x/10.03.1993, emis în baza Legii nr. 18/1991 de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Arad, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de teren de 5 ha și 7.500 mp, din totalul suprafeței de 10 ha, abandonate de autorul său în Bulgaria, motiv pentru care era îndreptățit la despăgubiri doar pentru o diferență de 4,24 ha. Cu toate acestea, curtea a apreciat eronat că reclamantul trebuie să beneficieze de despăgubiri și pentru terenul aferent locuinței, de 2.400, întrucât contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.09.1940, prin care fostul proprietar A. a dobândit acest imobil de la statul român se circumscrie prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, fiind un înscris certificat de autoritățile competente. Dimpotrivă, conform Tratatului de la Craiova din 1940, actul doveditor al proprietăților abandonate de autor în mediul rural, verificate și acceptate de Comisia mixtă română-bulgară, este doar situația de avere rurală imobiliară întocmită ulterior verificării actelor de proprietate și deplasării la fata locului, în vederea inventarierii bunurilor. Situația de avere imobiliară rurală, semnată și verificată de Comisia mixtă româno-bulgară reprezintă, în opinia recurentei, un factor determinant în procedura acordării despăgubirilor pentru bunurile imobile abandonate în mediul rural în Bulgaria (Cadrilater). Având în vedere că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.09.1940 nu emană de la Comisia mixtă română-bulgară, a apreciat că nu poate fi considerat un înscris apt să ateste un drept de proprietate, situația de avere imobilă rurală fiind unicul document cu o asemenea forță doveditoare, conform art. 4 din Legea nr. 164/2014. A precizat că, potrivit situației de avere a numitului A., semnate de Comisia mixtă română-bulgară la 01.11.1941, acesta deținea în comuna Dropia, jud. Caliacra, 10 ha teren agricol, casă cu trei camere, 200 salcâmi și 3.000 pepinieră, în acest document nefiind menționată suprafața terenului aferent locuinței. Totodată, a menționat că în situația de avere s-a consemnat declarația fostului proprietar A., din 20.05.1942, prin care a arătat că deținea o casă cu trei camere din piatră și cărămidă, gard față piatră, 200 salcâmi, 3.000 pepinieră, ceea ce denotă faptul că, la întocmirea documentului, autorul reclamantului nu a formulat obiecțiuni cu privire la omisiunea suprafeței de teren aferente curții, fiind de acord cu constatările comisiei, referitoare la bunurile abandonate. Recurenta a mai susținut că valoarea despăgubirilor acordate reclamantului a fost determinată ipotetic, prin raportare la suprafața construită a unei case cu trei camere, în limita suprafețelor minimale prevăzute în anexa nr. 1 la Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (2) din H.G. nr. 753/1998, privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Apărările formulate Intimații nu au formulat întâmpinare. Prin concluziile scrise depuse la termenul din 5 februarie 2026, intimata-reclamantă F., introdusă în cauză, în această calitate, în temeiul dispozițiilor art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca unică moștenitoare a autorului său, reclamantul A., decedat pe parcursul procesului, a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Procedura în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluție, s-a stabilit termen în ședința publică din 5 februarie 2026, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de care recurenta se prevalează în susținerea recursului, prevăd că se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când aceasta "(...) a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Acest motiv de casare se referă, exclusiv, la aplicarea greșită a normelor de drept material, în ipoteza în care instanța a recurs la texte de lege care sunt de natură să conducă la soluționarea cauzei, dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit, interpretarea fiind prea extinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Printr-o primă critică circumscrisă acestui motiv de recurs, recurenta a contestat aspectul reținut de curtea de apel, în sensul că reconstituirea dreptului de proprietate al autorului reclamantului asupra suprafeței de 5 ha și 7.500 mp teren arabil, situat în satul Sînmartin, jud. Arad, prin titlul de proprietate nr. x/10.03.1993 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Arad în baza Legii nr. 18/1991 nu reprezintă o despăgubire, în considerarea calității sale de persoană evacuată din Cadrilater, susținând că, dimpotrivă, reprezintă un act doveditor al acestui drept, în sensul prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, întrucât legea reformei agrare s-a aplicat și persoanelor strămutate în anul 1940 din Cadrilater. Prevalându-se de dispozițiile Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, recurenta a combătut și constatările instanței de apel, potrivit cărora suprafața de teren de 10 jugăre și 783 stânjenei pătrați teren arabil, situată în comuna Dropia, jud. Caliacra, Bulgaria, ar fi fost dobândită de autorul reclamantului cu titlul oneros, invocând lipsa dovezii plății prețului, precum și prevederi ale Decretului Lege nr. 912/1946 și ale Legilor nr. 715/1946 și nr. 9/1998, care instituie modalitatea de despăgubire a persoanelor evacuate din Bulgaria în urma încheierii Tratatului de la Craiova din 1940, susținând că partea adversă poate fi dezdăunată doar pentru un lot de 4,24 ha, ce reprezintă diferența dintre suprafața de teren pentru care i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și cea de 10 ha, abandonată în Dobrogea de Sud în urma evacuării. Sub un alt aspect, recurenta a criticat decizia instanței de apel prin care s-a reținut dreptul reclamantului la despăgubiri pentru terenul de 2.400 mp, aferent locuinței deținute în Bulgaria, pe motiv că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.09.1940, prin care autorul acestuia a dobândit, de la statul român, suprafața menționată se circumscrie noțiunii de "act doveditor", prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014. În opinia sa, doar situația de avere rurală imobiliară, întocmită de Comisia mixtă română-bulgară înființată în baza Tratatului de la Craiova din 1940, constituie actul doveditor al proprietăților abandonate de autorul reclamantului în localitatea din care a fost strămutat în România. Prealabil examinării motivelor de recurs anterior rezumate, Înalta Curte constată că acestea vizează, în esență, regimul probatoriu instituit în materia cererilor formulate în temeiul Legii nr. 164/2014 de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile abandonate de populația transferată din Bulgaria în România, ca țară de afinitate etnică, în baza Tratatului de la Craiova din 1940, mai precis al dreptului de proprietate, în baza căruia reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul Legilor nr. 9/1998 și nr. 290/2003. Din această perspectivă, în considerarea caracterului extraordinar al prezentei căi de atac, limitate la verificarea legalității deciziei analizate prin prisma cazurilor de casare expres prevăzute la art. 488 C. proc. civ., în prezentul recurs nu se va examina modalitatea în care curtea de apel a valorificat în mod efectiv conținutul probelor administrate relativ la modalitatea specifică de dovedire a dreptului la despăgubirile pretinse (care reprezintă aspecte de temeinicie), ci va verifica, pe baza criticilor deduse judecății, problema de drept care privește normele direct incidente litigiului, care reglementează regimul probatoriu, date fiind modificările relevante introduse prin Legea nr. 164/18.12.2014. Astfel, conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 9/1998, "Cetățenii români prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, denumit în continuare tratat, au dreptul la compensațiile stabilite potrivit prezentei legi, în măsura în care nu au primit anterior sau au primit numai parțial compensații ori despăgubiri pentru bunurile imobile - construcții și terenuri - pe care le aveau în proprietate în județele Durostor si Caliacra, cedate Bulgariei, pentru recoltele neculese de porumb, bumbac și floarea-soarelui, precum și pentru plantații de pomi fructiferi și/sau pepiniere de pomi fructiferi altoiți." Sub aspect probatoriu, actul normativ prevedea, la art. 4 alin. (1) (în forma în vigoare la data emiterii hotărârii nr. 5175/29.05.2019 a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003), că cererile persoanelor îndreptățite trebuiau "însoțite de acte doveditoare", respectiv că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor pentru care se solicitau compensații urma să se facă prin înscrisuri, conform art. 5, fără a se reglementa o ierarhizare a valorii probatorii a acestora. Prin dispozițiile art. 6 din H.G. nr. 753/1998 privind Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a explicitat noțiunea de "înscris" prevăzută la art. 5 din lege, precizând că "Prin înscris se înțelege orice dovadă eliberată de instituții – arhive, primării, notariate, instanțe judecătorești – în legătură cu fostele proprietăți, cum ar fi chitanțe de plată a impozitelor, extrase din cărțile de imobil, planuri și autorizații de construcție, raportate de expertiză, contracte de vânzare-cumpărare, hotărâri judecătorești și orice alte documente care se referă la existența bunurilor rămase în județele cedate, inclusiv listele-anexă la Tratatul de la Craiova." Potrivit art. 5 alin. (1) și (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998, beneficiarii "vor face, de asemenea, declarații cu privire la suprafețele de teren obținute în temeiul Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare. (2) Dovada acestora se face cu titlul de proprietate, cu adeverințele însoțite de procesele-verbale de punere în posesie, eliberate de comisiile pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 18/1991, cu decizia sau cu ordinul prefectului, după caz." Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 stipulează că "Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate." Prin Legea nr. 164/2014 referitoare la stabilirea despăgubirilor, aplicabilă, potrivit art. 3 alin. (2) din acest act normativ, cererilor soluționate până la data intrării în vigoare, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la această dată, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost abrogat art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, probele și mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptățirii la măsuri reparatorii fiind extinse, titularii cererilor trebuind să dovedească "dreptul la despăgubiri", potrivit art. 4 din lege, pe baza "actelor" care atestă existența acestui drept, certificate de autoritățile competente, care puteau fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. În aceste condiții, raportat la conținutul normei cuprinse la art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu se poate pretinde că vreuna dintre probele menționate ar avea o valoare probatorie apriorică, superioară celorlalte probe, astfel că cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 trebuiau analizate și soluționate pe baza actelor care atestă dreptul la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, care puteau fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate. Aplicând norma în sensul anterior precizat, Curtea de apel a constatat că reclamantul a depus la dosar titlul de proprietate emis de Ministerul Agriculturii și Domeniilor pe numele autorului său, A., care atestă împroprietărirea acestuia cu suprafața de 10 jugăre 783 stânjeni pătrați teren arabil, situat în comuna Sînmartin, jud. Arad, în baza hotărârii Comitetului Comunal de împroprietărire ales de obștea sătenilor plugari lipsiți de pământ sau cu pământ puțin, în temeiul Legii pentru înfăptuirea reformei agrare nr. 187/1945. Examinând titlul de proprietate în contextul normativ al Legii nr. 187/1945, cu precădere prin raportare la dispozițiile art. 16, instanța de prim control judiciar a reținut că acest titlu are aptitudinea de a dovedi existența dreptului de proprietate al autorului reclamantului asupra suprafeței de teren arabil, de 10 jugăre 783 stânjeni pătrați, precum și probabilitatea achitării prețului aferent datorat, dată fiind perioada îndelungată de timp, scursă de la data împroprietăririi până la declanșarea, de către regimul comunist, a operațiunii de colectivizare în România (în anul 1949). Prin Legea nr. 187/1945 s-a urmărit, printre altele, "Mărirea suprafețelor arabile ale gospodăriilor țărănești existente, care au mai puțin de 5 ha", potrivit art. 1 lit. a), precum și "Crearea de noi gospodării țărănești individuale pentru muncitorii agricoli fără pământ" (lit. b) a aceluiași articol). Conform art. 16 din lege, "Prețul pământului pentru împroprietărire va fi egal cu al unei recolte mijlocii anuale la hectar, socotit astfel: În grâu: 1.000 kg. În porumb: 1.200 kg. Noii împroprietăriți plătesc în bani sau în natură 10% din prețul de cumpărare, restul prețului de cumpărare va fi plătit în rate, după cum urmează: Pentru cei cu pământ puțin, în 10 ani. Pentru cei fără pământ, în 20 ani. În caz de plată în bani, prețul va fi acel al grâului pe piața liberă la 1 martie 1945." Așadar, prin Legea nr. 187/1945 s-a stabilit caracterul oneros al împroprietăririi, precum și modalitatea de individualizare și de achitare a prețului, o amânare de la plată fiind stipulată doar în favoarea celor "fără pământ", care puteau obține de la prefectură, după rezoluția comisiei de plasă pentru reforma agrară, o amânare a consemnării primei rate, pe un termen de până la 3 ani, conform art. 17 din lege. În aceste condiții, lipsa unei dovezi concrete a plății contravalorii suprafețelor de teren dobândite în baza Legii nr. 187/1945 nu este de natură să modifice temeiul juridic al dobândirii dreptului de proprietate pentru titular și să îl transforme într-o formă de despăgubire în considerarea calității sale de refugiat, de vreme ce împroprietărirea a fost condiționată legal de executarea, de către beneficiari, a unei contraprestații, constând în plata prețului, structurat ca o achiziție subvenționată, în funcție de valoarea grâului la 1 martie 1945. Având în vedere că plata prețului a fost stipulată în corpul actului normativ ca o obligație corelativă, indisolubilă, împroprietăririi, instanța de apel a prezumat că autorul reclamantului a dispus de timp suficient pentru achitarea acestuia, raportându-se la perioada îndelungată de timp, scursă între momentul împroprietăririi și cel al declanșării procesului de colectivizare de către regimul comunist (în martie 1949). Prezumția deductivă a curții de apel a fost susținută și de faptul că, în scopul valorificării dreptului afirmat, reclamantul se prevalează de titlul de proprietate emis în favoarea autorului său, în baza Legii nr. 187/1945, astfel că însăși existența actului juridic este de natură să confirme că împroprietărirea autorului său s-a făcut conform prescripțiilor legale, context în care s-a apreciat ca fiind inutilă, din această perspectivă, administrarea unor probe suplimentare, în scopul atestării unei împrejurări intrinsece validității sale, cum ar fi plata prețului. Aceste aspecte țin exclusiv de probatoriul în funcție de care instanțele fondului au de stabilit limitele aplicării unei prezumții judiciare ale cărei valoare și putere doveditoare sunt lăsate de legiuitor la aprecierea judecătorului cauzei, conform art. 329 C. proc. civ. Raportat la caracterul oneros al împroprietăririi, derivat din lege, astfel cum a fost constatat de instanța de apel prin interpretarea probelor administrate, este nefondată susținerea recurentei, în sensul că restituirea suprafeței de 5 ha și 7.500 mp teren arabil prin emiterea titlului de proprietate x/10.03.1993 de către Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Arad, în favoarea beneficiarului A., s-a făcut cu titlu de despăgubire pentru terenurile agricole abandonate în Bulgaria, astfel că trimiterea pe care recurenta o face la dispozițiile Legii nr. 715/1946, care a avut ca obiect "stabilirea despăgubirilor cuvenite populației evacuate din Dobrogea de Sud, în urma tratatului Româno-Bulgar din 7 Septemvrie 1940", și ale Legii nr. 912/1946, nu este relevantă în prezenta analiză. În aceste condiții, în mod judicios a apreciat curtea că reclamantul este îndreptățit la acordarea compensațiilor pentru întregul teren abandonat de autorul său în Bulgaria, de 10 ha de teren arabil, în aplicarea principiului despăgubirii proporționale prejudiciului rămas neachitat, prevăzut la art. 3 din Legea nr. 9/1998, iar nu pentru diferența dintre această suprafață și cele 5 ha și 7.500 mp, reconstituite în baza Legii nr. 18/1991 prin emiterea titlului de proprietate nr. x/10.03.1993 de către Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Arad, întrucât s-a reținut din probele administrate că nu a rezultat că împroprietărirea în baza Legii nr. 187/1945 s-a făcut în considerarea calității de refugiat a autorului reclamantului. Nefondat este și motivul de recurs prin care recurenta a criticat decizia instanței de apel din perspectiva valenței probatorii acordate contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.09.1940, conform art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin care autorul reclamantului a dobândit de la statul român suprafața de teren de 2.400 mp, aferentă locuinței, în detrimentul aspectelor consemnate în situația de avere imobiliară, apreciată de recurentă ca fiind unicul înscris, determinant în vederea stabilirii despăgubirilor pentru bunurile abandonate în Bulgaria. Astfel cum deja s-a arătat, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, examinarea și soluționarea cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 se face pe baza pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permițând întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea faptelor conexe (continuitatea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul persoanei), aflate în legătură cu cele probate cu înscrisuri. Înalta Curte notează că, în vederea realizării acordului privind schimbul de populație, părțile semnatare ale Tratatului de la Craiova din 1940 au convenit constituirea unei Comisii mixte româno-bulgare, căreia persoanele interesate trebuiau să-i remită în dublu exemplar, un inventar complet al imobilelor deținute. În privința autorului reclamantului, curtea de apel a constatat că a fost întocmită situația de avere abandonată în satul Dropia, jud. Caliacra, în corpul căreia a fost inserată declarația sa, care conținea mențiuni referitoare la bunurile posedate la momentul evacuării, respectiv "casă cu 3 camere din piatră și cărămidă, gard față piatră, 200 salcâmi, 3.000 pepinieră care făcea 35.000 RON", prezumând instanța că gardul descris împrejmuia un teren pe care erau plantați salcâmii și pepiniera. Totodată, a remarcat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x/02.09.1940, încheiat în formă autentică, autorul reclamantului avea un drept de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.400 mp, cu destinația "loc de casă", situat în vatra comunei Dropia, jud. Caliacra, terenul fiind consemnat și în declarația acestuia, din 8 septembrie 1940, anexată situației de avere imobiliară rurală. Raportându-se la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, 2 septembrie 1940, și la cea a întocmirii, de către Comisia mixtă, a situației de avere rurală imobiliară, 20 noiembrie 1940, curtea a prezumat că era aproape imposibil ca autorul reclamantului să fi înstrăinat terenul în acest foarte scurt interval de timp, iar acesta să fi fost motivul omisiunii menționării suprafeței de teren din cel din urmă înscris. Aceste prezumții, fundamentate pe probațiunea administrată, interpretată conform dispozițiilor art. 479 cu referire la cele ale art. 264 C. proc. civ., nu înfrâng regimul probator reglementat de legea specială și sunt de natură să contrazică susținerea recurentei, în sensul că doar pentru bunurile menționate în situația de avere rurală imobiliară se cuvenea a fi despăgubit reclamantul, din moment ce emiterea acestui document depindea de întocmirea, de către persoana ce urma a fi evacuată, a unui inventar complet al imobilelor deținute, iar, din declarația inserată și din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/02.09.1940, contemporan situației de avere din 22.11.1940, a reieșit că autorul reclamantului deținea suprafața de 2.400 mp teren, cu destinația "loc de casă", situată în vatra comunei Dropia, jud. Caliacra. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 142A din 13 februarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.