Decizia nr. 1736/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 28 octombrie 2022 pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. în calitate de moștenitoare a bunurilor imobiliare ale defunctei, C., promitenta din Contractul -promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/18.02.2000, a solicitat instanței ca în contradictoriu cu pârâta să pronunțe o hotărâre judecătorească care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare a imobilului ce face obiectul promisiunii și pe cale de consecință, să dispună radierea din CF nr. x Timișoara, nr. cad. xl-U4 a pârâtei B. și înscrierea reclamantei cu titlul de dobândire prin vânzare-cumpărare a imobilului. Cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 1077 C. civ. Pârâta B., a formulat întâmpinare, precum și cerere reconvențională prin care a solicitat: (i) să se constate că au încetat efectele antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți și autentificat sub nr. x/2000, radierea din evidențele de cadastru și carte funciară a antecontractului autentificat sub nr. x/2000 și a interdicției de înstrăinare și grevare notate în favoarea reclamantei asupra imobilului înscris în CF nr. x Timișoara, nr. cad. x având ca proprietar pe B. în cotă de 1/1, precum și (ii) obligarea reclamantei A., la plata sumei de 7.200 de euro (35.568 RON, la cursul valutar din data de 13.01.2023 de 1 euro = 4,94 RON), cu titlu de lipsă de folosință a imobilului proprietate personală, aferentă ultimilor 3 ani de zile în care subsemnata a fost lipsită de prerogativa folosinței dreptului său de proprietate (200 de euro/lună x 36 de luni). Prin sentința civilă nr. 10916/10.05.2023 pronunțată de Judecătoria Timișoara, secția I civilă a fost admisă excepția de necompetență materială a Judecătoriei Timișoara, invocată din oficiu și a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiș competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la data de 24.05.2023 sub nr. x/2022.

Decizia pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința civilă nr. 933/PI/26.06.2024 pronunțată în dosar nr. x/2022, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă. A admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic. A obligat pârâta B. la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare asupra imobilului (garsonieră) situat în Timișoara, str. x, înscris în CF x Timișoara, CF vechi x nr. top. x, nr. cad. x, compus din cameră, bucătărie, cămară alimente și 1/6 părți din pci cu teren în folosință, la prețul stabilit în cuantum de 65.000.000 RON, conform promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/18.02.2000 de Biroul Notarial D. încheiate cu promitenta vânzătoare C., antecesoarea pârâtei, iar în caz de refuz, hotărârea urmând a ține loc de act de vânzare-cumpărare asupra imobilului (garsonieră) situat în Timișoara, str. x, înscris în CF x Timișoara, CF vechi x nr. top. x, nr. cad. x, compus din cameră, bucătărie, cămară alimente și 1/6 părți din pci cu teren în folosință, la prețul stabilit în cuantum de 65.000.000 RON vechi, a dispus radierea din CF nr. x Timișoara, nr. cad. x a pârâtei B. și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei cu titlu de drept dobândit prin cumpărare. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă reconvențional B. în contradictoriu cu reclamanta pârâtă reconvențional A.. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.192,95 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 305 din data de 26 noiembrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de apelanta - pârâtă B. în contradictoriu cu reclamanta- intimată A. împotriva sentinței civile nr. 933/26.06.2024 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2022. A obligat apelanta-pârâtă B. la plata sumei de 5.000 RON către reclamanta- intimată A. cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 305 din data de 26 noiembrie 2024 a declarat recurs pârâta B., invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește excepția prescripției, recurenta-pârâtă face trimitere la prevederile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și învederează că în promisiunea de vânzare cumpărare încheiată de antecesoarea sa este prevăzut faptul că vânzarea în formă autentică trebuia să aibă loc în termen de 10 ani de la achiziționarea imobilului de către antecesoarea pârâtei, deci în termen de 10 ani de la 09.06.1999 sau când legea va permite acest fapt. În sentință este menționat faptul că la data de 22.01.2004 C. a fost convocată la Cabinet Avocat E. pentru a stabili data la care să se prezinte la notar, deci cu 3 ani anterior expirării interdicției de înstrăinare, iar aceasta nu a dat curs invitației. Recurenta menționează că antecesoarea sa, C., nu a avut cunoștință despre notificarea sau presupusa invitație, care nu a ajuns niciodată la aceasta și nu există nicio dovadă cum că această invitație ar fi fost transmisă. De asemenea, având în vedere că presupusa invitație ar fi fost transmisă cu 3 ani mai devreme de data expirării interdicției de înstrăinare, iar legea nu s-a schimbat în timpul scurs, ar fi fost imposibil ca actul autentic să fi fost încheiat la acel moment. Recurenta pretinde că la data de 09.06.2009 a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, care s-a împlinit la data de 09.06.2012, fiind evident faptul că dreptul material la acțiune s-a prescris de mai bine de 10 ani. Un antecontract de vânzare-cumpărare are, prin esența sa, caracter limitat în timp, până la perfectarea actului translativ de proprietate pe care îl anticipează. Astfel, în contextul în care dreptul subiectiv de a obține validarea antecontractului de vânzare-cumpărare n-a fost valorificat în termenul prevăzut de lege și în același timp, debitorul obligației corelative (devenită una imperfectă, fără constrângere) nu dorește să o mai execute, prescripția extinctivă are drept consecință încetarea efectelor actului încheiat. Funcția pe care o îndeplinește prescripția extinctivă este, pe de o parte, una de sancționare a pasivității titularului dreptului, iar, pe de altă parte, de consolidare a raporturilor juridice și, respectiv, de clarificare a existenței lor, nefiind permis ca în circuitul civil să existe, pe perioade mari de timp, situații juridice incerte, de natură a afecta însăși stabilitatea circuitului civil. Astfel ar fi situația creată prin menținerea ca valid a unui antecontract de vânzare-cumpărare, în privința căruia părțile, obligate deopotrivă, n-au depus diligențe pentru executarea obligațiilor asumate, așa încât prin atitudinea pasivă manifestată au făcut posibilă intervenirea prescripției extinctive. Prin urmare, deși nu este reglementată ca o cauză de încetare a efectelor antecontractului, instituția prescripției extinctive poate avea asemenea consecințe atunci când raportul juridic căruia i-a dat naștere respectiva convenție nu mai poate fi valorificat nici pe cale de acțiune și nici prin executarea de bunăvoie. Contrar argumentelor instanței, cursul prescripției este întrerupt și pe perioada în care promitentul-cumpărător exercită un drept de folosință asupra imobilului, începând însă să curgă în momentul negării dreptului acestuia. Arată recurenta că reclamanta a exercitat un drept de folosință asupra imobilului, fiindu-i predată posesia de către antecesoarea recurentei, însă posesia nu a fost una necontestată întrucât antecesoarea sa a dorit retragerea consimțământului cu privire la posesia reclamantei, poziție adoptată și de recurentă. Intimata a cunoscut aceste aspecte, având la îndemână dreptul de a cere în instanță pronunțarea unei hotărâri privind încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare, însă a ales să rămână în pasivitate până la data de 20 decembrie 2018 când, cunoscând că antecesoarea pârâtei este grav bolnavă, a notificat-o pentru prima dată și a chemat-o în judecată în dosarul civil înregistrat sub nr. x/2018 la Judecătoria Timișoara. Fiind grav bolnavă, antecesoarea recurentei nu s-a putut prezenta la respectivul proces, fapt ce reiese fără putință de tăgadă din împrejurarea că aceasta a decedat la scurt timp după chemarea a în judecată, respectiv la data de 10 iulie 2019, neexistând un refuz din partea acesteia. În probarea faptului că posesia reclamantei nu a fost una utilă, ci contestată de către antecesoarea recurentei se regăsește răspunsul reclamantei la interogatoriu, unde recunoaște că au existat divergențe privind posesia imobilului. Astfel, nu se poate constata faptul că reclamanta a exercitat o posesie utilă, fiind negată atât de către recurentă cât și de antecesoarea sa, ceea ce face ca argumentele privind intervenirea prescripției dreptului la acțiune de a cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, să fie întemeiate, iar acest drept al reclamantei este prescris, fiind o acțiune personală, prescriptibilă, termenul general de prescripție este cel prevăzut de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Până la data de 09.06.2012 reclamanta putea promova acțiunea, aflându-se înăuntrul termenului de prescripție, ulterior acestei date fiind decăzută din dreptul său ca urmare a împlinirii termenul prescripției extinctive. Astfel, reclamanta a inițiat o acțiune în instanță în baza unui drept prescris la data de 09.06.2012, impunându-se admiterea prezentului recurs. Mai mult decât atât, reclamanta a fost de rea credință în ceea ce privește presupusele notificări privind invitația antecesoarei pârâtei de a se prezenta la un notar public, cât și în ceea ce privește presupusele notificări trimise recurentei. Astfel, acestea nu au fost notificate de reclamantă cu privire la o eventuală invitație la un notar public, aserțiunile reclamantei cu privire la comunicarea acestor invitații fiind false, făcute în scopul de a încerca să inducă în eroare instanțele de judecată, lucru reușit în ceea ce privește instanța de fond și instanța de apel. Recurenta solicită instanței să-i pună în vedere intimatei să depună la dosarul cauzei dovezile privind comunicarea invitațiilor la un notar public trimise la adrese la care antecesoarea recurentei ori pârâta locuiesc efectiv, nu invitații trimise la adresa la care însăși reclamanta locuia. Arată că după decesul antecesoarei recurentei, știind că există un proces pe rol între cele două, a adus la cunoștința instanței, la data de 20 august 2019, împrejurarea intervenirii decesul antecesoarei, reclamanta luând, la rândul ei, cunoștință despre data de deces a antecesoarei pârâtei. Învederează recurenta că s-a prezentat la notar abia la data de 4 iunie 2020 pentru a accepta bunurile defunctei. Notarul public F. a constatat că nu există un act autentic încheiat pentru imobilul din litigiu, cum nu exista nicio hotărâre judecătorească referitoare la imobil ori vreun proces pe rol și, având în vedere faptul că promisiunea de vânzare cumpărare nu producea efecte juridice, a rezultat încheierea unei succesiuni legale, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 din legea cadastrului și a publicității imobiliare, așa cum reiese din dosarul din x/2020 și astfel succesiunea a fost înscrisă și în CF cu nr. x, număr cadastral x, în termenul prevăzut de lege, pentru care se plătește impozit. Rezultă faptul că Statul Român recunoaște că recurenta este proprietar legal, cu un act de succesiune încheiat în mod legal și în termenul prevăzut de lege, pentru care se plătește impozit. La momentul decesului antecesoarei recurentei, partea s-a prezentat la un notar public, pentru dezbaterea succesiunii, iar notarul public a prezentat acesteia faptul că este necesar, în mod obligatoriu, ca imobilul din prezentul litigiu să fie dobândit în proprietate de către recurentă, unica moștenitoare, având în vedere faptul că promisiunea de vânzare cumpărarea nu producea efecte juridice. Recurenta s-a conformat și a primit în proprietate, urmare a dezbaterii succesiunii, imobilul în litigiu, actul de moștenire fiind valabil încheiat, pârâta beneficiind de o modalitate de dobândire a proprietății private, legală. După dobândirea imobilului, recurenta a fost cea care a achitat impozitul aferent imobilului, fără ca reclamanta să conteste în vreun moment dobândirea proprietății de către pârâtă. Arată că nu a fost notificată de către reclamantă, ci a aflat despre solicitarea acesteia prin primirea cererii de chemare în judecata în decembrie 2022, deci cu 3 ani și jumătate după decesul antecesoarei sale. Recurenta solicită instanței să-i pună în vedere intimatei să depună la dosarul cauzei și dovezi privind demersurile efectuate după decesul antecesoarei, respectiv să arate care este motivul pentru care a rămas în pasivitate atât inițial, aproximativ 20 de ani, cât și după decesul antecesoarei recurentei, aproximativ 3 ani. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, respingerea cererii introductive de instanță ca neîntemeiată și luarea în considerare a clauzei din promisiunea de vânzare cumpărare care arată că "în ipoteza în care nu se va autentifica actul, promitenta vânzătoare va restitui promitenților cumpărători prețul primit, toate cheltuielile efectuate de aceștia pentru consolidarea imobilului, extinderea, supraetajarea, sporirea gradului de confort". Învederează recurenta că pentru a se pronunța o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, instanța trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiții: (i) existența unei promisiuni de vânzare-cumpărare încheiată între părți, (ii) refuzul uneia din părți de a încheia contractul în formă autentică și (iii) împrejurarea că partea care a formulat o asemenea cerere să-și fi îndeplinit obligațiile, ultimele două condiții nefiind îndeplinite. Învederează recurenta că intimata este cea care nu și-a îndeplinit obligațiile. Recurenta solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată concomitent cu admiterea cererii reconvenționale.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care, în principal, a solicitat anularea recursului întrucât nu sunt expuse critici concrete de nelegalitate și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Susține intimata că recurenta nu a indicat modalitatea în care instanța de apel a încălcat normele de drept material care reglementează prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune, ci a făcut o expunere a situației de fapt, cu referire la probe, exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluțiile pronunțate în cauză. Arată că recurenta expune aspecte teoretice și propriul punct de vedere cu privire la dispozițiile art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1956, fără a face vorbire despre prevederile art. 16 lit. b) din același Decret care reglementează întreruperea cursului prescripției dreptului material la acțiune în situația în care promitentul vânzător a predat în fapt și în drept posesia imobilului. Totodată, arată că instanța a pronunțat o hotărâre legală, în acord cu probele administrate și interpretând în mod corect prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, preluate de dispozițiile art. 2537 lin. (1) C. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară și nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege, desființarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege. Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din același cod. Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar și ca susținerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate. În cauză, recurenta a fundamentat calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă din maniera de redactare a memoriului de recurs reiese că partea a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii extraordinare de atac a recursului. Deși în memoriul de recurs se fac referiri la texte de lege (art. 3 și art. 7 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă) și la funcțiile pe care le îndeplinește prescripția extinctivă, susținerile au caracter general, fără a se arăta, în concret, modalitatea în care au fost încălcate acestea de către instanța de apel care a reținut incidența prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958, recurenta-pârâtă urmărind, de fapt, doar o reevaluare a elementelor de temeinicie ale cauzei, care să justifice, în acest mod, împlinirea termenului de prescripție. Anume, recurenta-pârâtă a contestat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, motivat de faptul că, deși cursul prescripției este întrerupt pe perioada în care intimata exercită un drept de folosință asupra imobilului, la momentul negării dreptului (cazul de față) a încetat cauza întreruperii termenului prescripției. Dincolo de faptul că, în justificarea acestui raționament, recurenta nu a indicat punctual data la care ar fi început să curgă, în opinia sa, cursul prescripției (ci s-a referit, ca moment de început, la data de 9.06.2009 în raport cu termenul de 10 ani de la achiziționarea imobilului de către promitenta-vânzătoare, care a început să curgă din 9.06.1999, date fiind clauzele contractuale), partea pârâtă nici nu a expus argumente grefate pe raționamentul logico-juridic al instanței de apel, care să identifice eventuale greșeli imputabile instanței de prim control judiciar. Instanța de apel, în analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune, a luat act de împrejurarea că nu s-a contestat situația de fapt reținută de tribunal privind predarea imobilului către promitenta-cumpărătoare la momentul încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare (aceasta locuind continuu în imobil de la acel moment) și a substituit motivarea primei instanțe în sensul că prescripția dreptului la acțiune nu a început să curgă. A reținut instanța de apel că "predarea bunului ce formează obiectul antecontractului de vânzare în posesia celui care urmează să îl cumpere echivalează cu o recunoaștere a dreptului acestuia de a cere încheierea contractului de vânzare, recunoaștere care întrerupe prescripția, iar o nouă prescripție extinctivă nu va începe să curgă atât timp cât bunul se află în posesia celui care urmează să-l cumpere, or dacă bunul a fost predat în momentul încheierii antecontractului, cum s-a întâmplat în speța de față sau chiar mai înainte de acest moment, practic, este vorba de o amânare a începutului cursului prescripției extinctive". Totodată, a reținut că "pârâtă nu a făcut dovada încetării acestei posesii, Curtea reține că și în prezent prescripția dreptului la acțiune nu a început să curgă". Fără a se raporta la aceste considerente ale instanței de apel, se constată că, în realitate, recurenta urmărește doar o nouă dezlegare dată excepției prescripției (arătând că termenul de 3 ani a început să curgă la data de 9.06.2009 și s-a împlinit la 9.06.2012) ca urmare a reevaluării situației de fapt. Pe de o parte, argumentele recurentei privind calificarea acțiunii deduse judecății ca fiind personală și prescriptibilă ignoră considerentele instanței de apel care a validat raționamentul pârâtei și a reținut că nici instanța de fond nu a avut în vedere un alt tip de acțiune, cu reguli derogatorii de la modul de calcul al prescripției. Pe de altă parte, criticile recurentei au un caracter formal, întrucât nu deduc judecății argumente concrete de nelegalitate în raport cu raționamentul instanței de apel expus în motivarea soluției de respingere a criticilor din apel vizând excepția prescripției, ci partea doar a susținut că prescripția începe "să curgă în momentul negării dreptului", că "antecesoarea subsemnatei a dorit retragerea consimțământului cu privire la posesia reclamantei, poziție adoptată și de subsemnata" și a expus circumstanțe factuale privind pretinsa necomunicare a convocării în vederea încheierii contractului în formă autentică ori starea de sănătate a autoarei recurentei. Așa fiind, se reține că atunci când solicită instanței de recurs să-i pună în vedere intimatei să depună la dosar înscrisuri noi, în vederea verificării aspectelor privind transmiterea convocării la notar și motivelor pentru care promitenta-cumpărătoare nu a efectuat alte demersuri până la înregistrarea cererii deduse judecății în prezenta cauză, recurentei îi scapă din vedere prevederile art. 492 C. proc. civ. precum și limitele exercițiului dreptului la recurs date de prevederile art. 483 alin. (3) din același cod. Totodată, criticile referitoare interpretarea mijloacelor de probă administrate în dovedirea "faptului că posesia reclamantei nu a fost una utilă" (înscrisuri, răspunsul reclamantei la interogatoriul) nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanța de control judiciar, modalitatea de administrare și interpretare a probatoriilor reprezentând o chestiune de fapt, ce este analizată în cadrul cercetării aspectelor legate de fondul cauzei. Așadar, repunerea în discuție a elementelor probatorii administrate în pricină nu este aptă a declanșa un control de legalitate, aspectele privind exercitarea posesiei (inclusiv dacă recurenta și promitenta-vânzătoare C. s-au împotrivit în vreun fel posesiei exercitată de reclamantă) sau pretinsa rea credință a reclamantei vizând strict devoluțiunea cauzei, improprie judecății din recurs. În egală măsură, argumentele privind dobândirea imobilului ca urmare a dezbaterii succesiunii rămase de pe urma promitentei-vânzătoare și achitarea impozitelor de către recurentă se plasează în afara limitelor cenzurii instanței de recurs întrucât reprezintă aspecte care nu au fost deduse judecății în calea de atac a apelului. Nefiind, așadar, analizate de către instanța de prim control judiciar, aceste critici nu învestesc legal prezenta instanță de recurs, din moment ce au fost formulate contrar dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. (conform cărora motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului). În acest context, simpla invocare a caracterului eronat al considerentelor instanței de apel, care a reținut că nu este incidentă excepția prescripției extinctive, nu este în măsură să imprime acesteia valența unui veritabil aspect de nelegalitate, cât timp aceasta nu este însoțită de critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se constată, astfel, că, în realitate, recurenta-pârâtă nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci, mai degrabă, își exprimă dezacordul în raport cu soluția pronunțată, reproșând, totodată, maniera în care au fost interpretate probele. Prin urmare, se constată că susținerile formulate nu configurează niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, dată fiind lipsa unor critici de nelegalitate punctuale aduse hotărârii atacate, în speță nu se poate realiza controlul judiciar în casație, fiind incidentă sancțiunea nulității prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 305 din data de 26 noiembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Având în vedere soluția de constatare a nulității recursului, se reține că recurenta-pârâtă se află în poziția procesuală de parte care a pierdut procesul, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că cererea intimatei-reclamante A., de acordare a cheltuielilor de judecată aferente recursului, apare ca fiind întemeiată. Urmează a fi făcută, însă, aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii cuantumului cheltuielilor ce vor fi puse în sarcina recurentei-pârâte, apreciindu-se că, față de maniera de formulare a criticilor din recurs și de împrejurarea că această cale de atac a fost soluționată, în ședință publică, la primul termen de judecată, suma de 5.000 RON, ce se va acorda cu acest titlu (față de onorariul de avocat în cuantum de 10.000 RON, pe care intimata-reclamantă l-a achitat și a cărui dovadă a fost făcută prin Chitanța nr. x/14.10.2025- fila x), are caracter rezonabil și echitabil. PENTRU ACESTE MOTIVE,