Decizia nr. 160/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 427/2024 a Tribunalului Timiș

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. x/2023, reclamantii A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite constând în punerea în executare a unui titlu ce și-a pierdut caracterul executoriu și, pe cale de consecință, să se dispuna obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 euro, cu titlul de daune morale pentru suferințele cauzate prin săvârșirea faptei ilicite. Totodată, au solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 427/PI din 03 aprilie 2024, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 312 din 05 decembrie 2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de către apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 427/PI/03.04.2024, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C., și a respins cererea apelanților de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 312 din 05 decembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs reclamanții A. și B.. Prin recursul formulat, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții critică hotărârea instanței de apel din perspectiva greșitei constatări a existenței unei cauze exoneratoare de răspundere în privința pârâtei C.. Astfel, arată recurenții că ceea ce au imputat pârâtei este demararea executării silite împotriva acestora, în baza unui titlu care își pierduse caracterul executoriu. Instanța de apel a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile în materia răspunderii civile delictuale, apreciind greșit că fapta imputată pârâtei nu ar avea caracater ilicit. Or, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale unor persoane sau a intereselor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Motivarea instanței de apel în sensul că fapta pârâtei nu are caracter ilicit întrucât ar fi fost săvârștă dintr-o eroare scuzabilă nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât aceasta aparține unui profesionist, în exploatarea unei unei întreprinderi, în privința căruia legiuitorul a prevăzut o răspundere chiar și pentru cea mai ușoară culpă. Consideră recurenții că pârâta a săvârșit fapta ilicită prin neglijență gravă, atunci când a decis demararea procedurilor de executare silită împotriva acestora, în temeiul unui titlu care își pierduse caracterul executoriu încă din anul 2020, ca urmare a pronunțării unei hotărâri judecătorești într-un litigiu care s-a judecat chiar în contradictoriu cu aceasta. Or, din momentul la care respectiva hotărâre a fost pronunțată, ori cel târziu la data când aceasta a devenit definitivă, pârâta avea obligația de a face mențiune despre acest aspect în evidențele sale, ștergând pretinsa datorie de pe numele lor. Drept urmare, constatând că eroarea scuzabilă nu reprezintă cauză exoneratoare de răspundere, iar fapta pârâtei putea fi evitată prin luarea unor minime diligențe, recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și trimiterea cauei spre rejudecare, în vederea atragerii răspunderii civile delictuale a intimatei.

Apărările formulate în cauză În data de 06 iunie 2025, cu respectarea termenului legal, intimata C. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția inadmisibilității recursului, din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de casare iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat. În esență, arată că situația de fapt prezentată de recurenți este corectă, că cererea de executare silită a fost forrmulată din eroare, însă susține că aceasta a remediat situația de îndată ce a luat la cunoștință despre greșeala efectuată, motiv pentru care nu poate fi atrasă răspunderea sa delictuală. Întâmpinarea a fost comunicată recurenților în data de 24 iunie 2025, care au formulat răspuns la întâmpinare, prin care susțin că motivele invocate prin memoriul de recurs pot fi analizate din perspectiva motivului de nelegaliate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, fiind și întemeiate.

Procedura în fața instanței de recurs Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 06 septembrie 2023, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 04 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a respins excepția nulității și a reținut cauza în pronunțare asupra fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Sub aspectul împrejurărilor de fapt apreciate a fi esențiale în acest proces, instanțele fondului au stabilit următoarele: Prin sentința civilă nr. 3393 din 12 martie 2020, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2019, definitivă în data de 16 iunie 2020, prin neapelare, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. și s-a constatat, în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, stingerea datoriilor reclamanților izvorâte din contractele de credit bancar ipotecar nr. x/11.02.2008 și nr. y/10.06.2008. Ulterior acestui moment, în anul 2022, împotriva reclamanților A. și B., pârâta C. a demarat procedura executării silite în scopul recuperării creanței izvorâte din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/11.02.2008. Cererea de executare silită a fost încuviințată prin încheierea civilă nr. 19683/10.10.2022, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2022. La data de 08 noiembrie 2022 reclamanta B. a aflat, prin intermediul unui e-mail de la D., că i-ar fi fost pusă poprire pe conturi, în cadrul dosarului execuțional nr. x/2022 al BEJ E.. Cu privire la pretinsul titlu executoriu, ce face obiectul dosarului execuțional nr. x/2022, reclamanții au notificat BEJ E., arătând că există o hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța a constatat cu putere de lucru judecat stingerea debitului izvorât din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/11.02.2008. Urmare a notificării transmise de reclamanți, însoțite de comunicarea sentinței civile nr. 3393/12.03.2020, pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2019, în data de 14 noiembrie 2022, BEJ E. a emis încheierea prin care a dispus încetarea executării silite în dosarul execuțional nr. x/2022. Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții A. și B. au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei creditoare C., și obligarea acesteia la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral, pentru demararea împotriva acestora, cu rea-credință a procedurilor de executare silită, în temeiul unui titlu despre care avea cunoștință că și-a pierdut caracterul executoriu în urmă cu doi ani, urmare a pronunțării, în contradictoriu cu aceasta a unei hotărâri judecătorești prin care s-a constatat stingerea datoriilor reclamanților izvorâte din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/11.02.2008. În susținerea cererii, recurenții au arătat că prin fapta pârâtei le-a fost produs un prejudiciu, conturile lor bancare fiind blocate, veniturile poprite, iar imaginea în fața angajatorului și personalului de la locul de muncă le-a fost pătată, aspecte care le-au provocat stres și anxietate, având un puternic impact emoțional asupra lor. Judecând în primă instanță, Tribunalul Timiș a respins cererea formulată de reclamanți, ca nefondată, apreciind că din probele administrate reiese că pârâta s-ar fi conformat hotărârii judecătorești pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2019, acceptând închiderea dosarului de executare silită ulterior luării la cunoștință despre situația expusă de reclamanți, iar fapta sa nu poate fi considerată ilicită în condițiile în care, fiind un recuperator de creanțe și executând silit numeroase creanțe, exista posibilitatea reală a unei erori umane în păstrarea evidenței acestora. A mai reținut prima instanță că reclamanții sunt cei care nu au avut încredere în această sentință pronunțată în dosarul nr. x/2019, pentru că, deși se aflau în posesia acesteia, nu au conștientizat efectele pe care o hotărâre judecătorească le produce. Învestită cu soluționarea cauzei în apel, Curtea de Apel Timișoara a menținut soluția de respingere a acțiunii reclamanților, reținând că declanșarea executării silite în temeiul unor contracte de credit stinse printr-o sentință civilă, în contextul factual dat - în care intimata este o societate care, este de notorietate că se ocupă cu recuperarea creanțelor cesionate de către bănci - nu întrunește trăsăturile unei fapte ilicite în accepțiunea legii civile. Astfel, a apreciat că cererea de executare silită s-a efectuat din eroare, fără a avea în vedere existența hotărârii judecătorești prin care datoriile izvorâte din contractele de credit fuseseră considerate stinse, eroare scuzabilă în considerarea obiectului de activitate al societății intimate. A mai apreciat instanța de apel că intimata nu a intenționat să ignore efectele juridice produse de sentința civilă nr. 3393/12.03.2020, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2019, aspect care reiese din împrejurarea că nu a insistat în continuarea executării silite derulate pe parcursul a 10 zile. Constatând că nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite de către intimată, analiza celorlalte condiții cerute de legea civilă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a celei din urmă nu au mai fost analizate. Prin recursul formulat, recurenții contestă întregul raționament al instanței de apel, susținând, pe de-o parte, că eroarea scuzabilă nu reprezintă cauză exoneratoare de răspundere și nu înlătură caracterul ilicit al faptei intimatei, iar pe de altă parte că, în conformitate cu prevederile art. 1357 alin. (2) C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Criticile, susceptibile de a fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt fondate, urmând a fi admise. Astfel, Înalta Curte constată că demersul judiciar declanșat de reclamanți, astfel cum a fost fixat cadrul procesual prin elementele cererii introductive și examinat de către instanțele de fond, urmărește, în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtei C. la plata unor daune morale pentru repararea prejudiciului cauzat acestora prin demararea procedurii de executare silită în temeiul unui titlu care își pierduse caracterul executoriu, succedate de blocarea conturilor bancare și poprirea veniturilor recurenților. Fapta ilicită imputată pârâtei și prejudiciul rezultat în urma sărvârșirii acesteia, elemente invocate de reclamanți în fața instanțelor de fond, sunt grefate pe constatările din sentința civilă nr. 3393/12.03.2020, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/2019, prin care s-a reținut că datoriile reclamanților, izvorâte din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/11.02.2008, s-au stins, nemaiexistând, deci, un debit de recuperat. Din perspectiva cauzei juridice a litigiului, instanțele de fond au fost învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta ilicită proprie, reglementate prin dispozițiile art. 1357 C. civ., care dispun: "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă." Antrenarea răspunderii civile delictuale presupune, în conformitate cu prevederile art. 1357 C. civ., anterior redate, astfel cum au precizat și reclamanții prin cererea de chemare în judecată, îndeplinirea cumulativă a următoarele condiții: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și a culpei autorului faptei ilicite prejudiciabile. În ce privește fapta ilicită, ca primă condiție pentru atragerea răspunderii civile delictuale a unui subiect de drept, aceasta trebuie înțeleasă ca fiind acea conduită prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, este susceptibilă de crearea unor prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei alte persoane. În cauză, instanțele fondului au reținut că este reală afirmația reclamanților în sensul că intimata a săvârșit fapta imputată, anume că aceasta a pretins executarea silită a debitului izvorât din contractul de credit ipotecar nr. x din 11 februarie 2008, în legătură cu care o instanță judecătorească a constatat anterior, chiar în contradictoriu cu această parte, că a fost stins, în condițiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, însă au apreciat că această conduită a intimatei nu are caracter ilicit, câtă vreme greșeala acesteia a fost cauzată de activitate sa intensă, care presupune gestionarea unor creanțe numeroase, greu de urmărit. Or, sub un prim aspect, se relevă faptul că instanța de apel face o confuzie între caracterul ilicit al unei fapte și vinovăția autorului, volumul mare de muncă al intimatei, în calitatea sa de recuperator de creanțe, putând reprezenta cel mult o circumstanță ce poate fi avută în vedere atunci când se analizează culpa acesteia, iar nu un aspect în raport cu care poate fi analizat caracterul ilicit al faptei imputate prin cererea de chemare în judecată. Se poate observa că instanța de apel a pus în relație volumul de activitate al intimatei cu săvârșirea unei fapte ilicite prejudiciabile pentru recurenți, considerând greșit că gestionarea a numeroase dosare de recuperare creanțe poate reprezenta cauză exoneratoare de răspundere. Or, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, care încalcă drepturile subiective ale unei persoane. În conformitate cu dispozițiile art. 632 alin. (1) C. proc. civ., "Executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu". Totodată, 663 alin. (1) C. proc. civ., prevede că "Executarea silită nu se poate face decât dacă creanța este certă lichidă și exigibilă". Nu în ultimul rând, art. 12 din C. proc. civ. impune exercitarea drepturilor procesuale cu bună-credință, fiind reglementat în mod expres la alin. (2) și (3) al acestui text de lege că partea care își exercită drepturile în mod abuziv ori cu rea-credință va răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Prin raportare la dispozițiile anterior redate, reiese obligația creditorului, și îndeosebi a persoanei juridice care are calitatea de colector de creanțe, de a-și lua toate măsurile în vederea verificării prealabile a titlului pe care îl deține, de a se asigura că acesta este în ființă, precum și că pretinsa creanța întrunește elementele cerute de lege pentru a fi susceptibilă de executare, anume că are caracter cert, lichid și exigibil. Cât o privește pe intimata în cauză, aceasta avea cunoștință despre stingerea debitului cu care reclamanții figurau în evidențele sale, în condițiile în care a avut calitate de pârâtă în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Timișoara, în cadrul căruia a și participat activ, formulând apărări, prin care a tins la respingerea cererii reclamanților din respectivul dosar, hotărârea fiindu-i pe deplin opozabilă. Așadar, nu se poate susține în mod valabil faptul că noua cerere de executare silită îndreptată împotriva reclamanților s-a efectuat din eroare, din lipsa informației potrivit căreia datoria fusese stinsă, cu atât mai mult cu cât acest fapt nici nu poate reprezenta un caz exonerator de răspundere, astfel cum greșit a considerat instanța de apel. Aceasta întrucât cauzele exoneratoare de răspundere sunt strict prevăzute prin art. 1351-1354 C. civ., și acestea se referă la evenimente de forță majoră sau de caz fortuit, fapta victimei sau a terțului, legitima apărare, starea de necesitate, ordinul legii sau al autorității competente ori consimțământul victimei. Cum în cauză nu a fost invocată nicio astfel de cauză exoneratoare de răspundere, iar acțiunea intimatei de a solicita executarea silită în temeiul unui titlu căruia i-a încetat caracterul executoriu este susceptibilă de a produce un prejudiciu celor împotriva cărora a fost demarată executarea silită, nu se poate nega faptul că aceasta întrunește caracteristicile faptei ilicite, în accepțiunea legii civile. În raport cu cele expuse, Înalta Curte constată că fapta descrisă de recurenți, prin cererea introductivă de instanță, are caracter ilicit, sens în care decizia instanței de apel, prin care s-a reținut contrariul, urmează a fi casată. Cât privește condiția vinovăției, aceasta a fost lăsată neanalizată de instanța de apel, urmare a constatării lipsei faptei ilicite însă, având în vedere că eroarea scuzabilă despre care a amintit instanța de apel poate fi pusă în discuție în analiza culpei, Înalta Curte urmează a face anumite distincții și în legătură cu aceasta. Așadar, pentru a se putea vorbi despre vinovăție, este necesară o legătură subiectivă, psihologică între autor și fapta ilicită. Cu alte cuvinte, este necesar ca făptuitorul să posede facultatea, pe de o parte, de a aprecia corect, clar și conștient circumstanțele faptei și, pe de altă parte, de a-și conforma conduita în funcție de această apreciere. El trebuie să fie, deci, capabil, să aibă discernământ, să înțeleagă semnificația faptei sale și a urmărilor acesteia. Pentru a decela această atitudine psihică a autorului faptei ilicite, instanța trebuie să cerceteze fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acțiunii acestuia, latura subiectivă a faptei, atitudinea pe care autorul ei a avut-o față de faptă și de urmările acesteia, la momentul săvârșirii ei. Vinovăția reprezintă fundamentului subiectiv al răspunderii civile pentru fapta proprie, la art. 16 din C. civ. fiind prevăzut, cu titlu de principiu, că "Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârșite cu intenție sau din culpă". Dispoziția de principiu conținută în art. 16 C. civ. este reluată și în cuprinsul art. 1357 alin. (1) din același act normativ, într-o formulă adaptată specificului răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, unde se prevede că "Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu intenție sau din culpă, este obligat să îl repare". Potrivit alin. (2) al art. 16 C. civ., "Fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat". Conform tezei I a alin. (3) al aceluiași text normativ, "Fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să îl prevadă". Așadar, în materia răspunderii civile delictuale, vinovăția se poate înfățișa fie sub forma intenției, fie sub cea a culpei. Culpa cu prevedere sau imprudența se manifestă în sensul că făptuitorul își dă seama de caracterul ilicit al faptei sale, prevede consecințele ei, pe care nu le acceptă, sperând, în mod ușuratic, că ele nu se vor produce. Culpa fără prevedere sau neglijența apare atunci când făptuitorul nu își dă seama de caracterul ilicit al faptei și nu prevede consecințele acesteia, deși trebuia și putea, în circumstanțele date, să le prevadă. Neglijența se caracterizează prin lipsa voinței celui care, prevăzând sau trebuind să prevadă rezultatul ilicit al acțiunii sale, nu a depus diligența și prudența solicitate de către circumstanțe pentru a împiedica rezultatul ilicit nedorit. Rezultă din cele de mai sus că intimata, afirmând existența unor inadvertențe în propria evidență a creanțelor pe care le gestionează, cauzate de volumul mare de activitate, se prevalează de cea mai ușoară formă a culpei în susținerea nevinovăției ale, arătând că, din eroare, a solicitat punerea în executare a contractului de credit ipotecar nr. x din 11 februarie 2008, fără a verifica dacă datoria izvorâtă din acest titlu mai exista sau nu. Instanța de apel, prin decizia atacată, a reținut că intimata nu a intenționat să ignore efectele juridice produse de sentința civilă nr. 3393 din 12 martie 2020 a Judecătoriei Timișoara, neinsistând nici în continuarea executării silite ulterior notificării executorului judecătoresc despre existența respectivei hotărâri judecătorești, ceea ce echivalează cu excluderea intenției ca formă a vinovăției intimatei. Însă, așa cum s-a arătat mai sus, vinovăția poate îmbrăca nu doar forma intenției, ci și a culpei, art. 1357 alin. (2) C. civ. prevăzând în mod expres chiar că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Reiese, astfel, că fără vinovăție acționează doar cel care nu a avut reprezentarea caracterului ilicit al faptei sale, nu a prevăzut și nici nu trebuia să prevadă urmările ei păgubitoare, factorul intelectiv lipsind din componența vinovăției. Or, în speță, intimata avea obligația de a verifica caracterul executoriu al titlului pe care îl deține, cunoscând și faptul că anterior demarării oricărei proceduri de recuperare a creanțelor, îi revenea în primul rând obligația de a se asigura de existența acestora și exactitatea evidențelor sale. Astfel, nu se poate susține că, în considerarea obiectului său de activitate, deci în calitatea sa de recuperator de creanțe, aceasta era disculpată de obligația de verificare a titlului în baza căruia a pretins demararea procedurilor de executare silită împotriva reclamanților, așa cum greșit a reținut instanța de apel. Dimpotrivă, chiar, în calitate sa de profesionist, răspunderea sa este mai largă, acesta având subînțeleasă, tocmai prin natura activității sale, obligația de verificare a creanțelor pe care tinde să le valorifice. De altfel, în acest sens, prin dispozițiile art. 1358 alin. (1) C. civ. se arată că, pentru aprecierea vinovăției, se va ține seama de situația în care prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi. Prin această reglementare, legiuitorul nu a urmărit, așa cum greșit a interpretat instanța de apel, aprecierea cu o mai mare laxitate a vinovăției unei persoane juridice ci, din contră, a urmărit aprecierea mai strictă a vinovăției în situația unui profesionist, prezumându-se că acesta este un "practician avizat", situație în care standardul de diligență și de competență se impun a fi mai ridicat. Criteriul de apreciere a culpei este direct relaționat cu standardul de calitate pe care executarea obligației practicianului trebuie să-l releve. Astfel, dacă acest standard este acela al "celui mai diligent și mai prudent profesionist" care ar fi acționat în aceleași împrejurări, atunci și criteriul de apreciere a culpei trebuie să fie același. Căci fapta culpabilă nu este nimic altceva decât imaginea oglindită invers a executării corespunzătoare a obligației. În aprecierea greșelii profesionale, se remarcă un criteriu obiectiv de raportare – tipul ideal de comportament – cerut în anumite condiții concrete de exercitare a practicii în activitatea respectivă. Un asemenea tip se caracterizează prin competență, prudență, atenție și devotament raportate la activitatea specifică a profesionistului. Criteriul de apreciere a culpei este constituit de atitudinea profesională cea mai înaltă, a unui alt profesionist, care, în condiții similare de lucru, nu ar fi comis greșeala. Culpa practicianului se apreciază, așadar, in abstracto. Ea se constituie într-o eroare de conduită pe care un individ avizat, acționând în aceleași împrejurări, nu ar fi comis-o. Este necesar, deci, ca urmările nefaste ale comportamentului profesionistului să fi putut fi prevăzute, dacă nu de autorul lor, atunci cel puțin de acest tip abstract – individul avizat – plasat în aceleași condiții externe, gravitatea culpei fiind direct proporțională cu posibilitatea previzibilității acestor consecințe, în funcție de cum ele apăreau, la momentul comiterii faptei, ca fiind doar posibile sau, dimpotrivă, certe. Dacă aceste circumstanțe de ordin exterior trebuie luate în calcul întotdeauna pentru a se aprecia culpa practicianului, nu pot fi avute în vedere elementele de ordin personal, adică calitățile ori situația fiecărui individ în parte. În acest sens, neputința unui profesionist, în speță a intimatei, de a ține o gestiune corectă a debitorilor și creanțelor de recuperat, în condițiile unui volum mare de activitate, nu va putea fi reținută ca o cauză exoneratoare de răspundere, ci, dimpotrivă, răspunderea acesteia va fi agravată de faptul că, fiind conștientă de propria-i incapacitate fizică, a continuat totuși să efectueze activitatea prejudiciabilă. Așa fiind, plecând de la aceste premise, potrivit cărora răspunderea unui profesionist urmează a fi angajată și pentru cea mai ușoară culpă, Înalta Curte constată ca fiind greșit raționamentul instanței de apel, acela prin care s-a apreciat în sens contrar celor anterior expuse, anume că, în considerarea obiectului de activitate al societății intimate, eroarea sa este scuzabilă, astfel încât nu ar putea fi atrasă răspunderea pentru fapta ilicită săvârșită. Raportat la toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluția dată cererii de apel încalcă dispozițiile art. 16, art. 1351-1354, art. 1357 alin. (2) și art. 1358 C. civ., devenind incident motivul de casare prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Față de toate cele ce precedă, apreciind că este nelegală hotărârea instanței de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, care urmează a reanaliza cauza în limitele trasate prin prezenta hotărâre. Astfel, cu ocazia rejudecării, instanța urmează să analizeze toate condițiile răspunderii civile delictuale, inclusiv cele referitoare la existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită deja constatată și pretinsul prejudiciu invocat de reclamanți, lăsate neanalizate prin decizia atacată.