Decizia nr. 130/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă sub nr. x/2023, reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 100.988,16 RON (cu TVA) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.02.2020 – 31.03.2020, respectiv 01.07.2020 – 31.12.2022; la încheierea de autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiul administrat; la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 din C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1779 pronunțată în data de 23.05.2024, Tribunalul Constanța a admis cererea formulată de reclamanta Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L și a obligat pârâta la plata sumei de 100.988,16 RON (cu TVA) reprezentând remunerație datorată artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.02.2020 – 31.03.2020, respectiv 01.07.2020 – 31.12.2022, cu TVA. A obligat pârâta să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiul administrat.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 217/C din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel Constanța – secția I civilă a respins apelul civil formulat de pârâta A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1779 din 23.05.2024 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2023, în contradictoriu cu intimata reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți – CREDIDAM, ca nefondat.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 217/C din 13 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța – secția I civilă a formulat recurs pârâta A. S.R.L.. A menționat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată, așa cum rezultă din cuprinsul filelor x din acțiune, pe dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 și ale pct. I și 2 din Deciziile ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, texte legale citate în cererea de chemare în judecată și care au ca premisă (vădit eronată) a dreptului de a percepe sumele solicitate faptul că apelanta pârâtă ar avea calitatea de "utilizator care comunică public fonograme, reproduceri ori prestații artistice audio-video", iar imobilul proprietatea sa ar fi un "loc deschis publicului sau orice alt loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia". Interpretarea pe care intimata reclamantă o dă acestor texte legale, raportându-le la situația de fapt care particularizează imobilul proprietatea apelantei pârâte, natura și destinația sa este una pro causa, vădit forțată prin care tinde la a conferi suport juridic unui temei neîntemeiat, prin raportare riguroasă la textele legale în vigoare, invocate de altminteri și de partea adversă în acțiune. Constatând că, în realitate, pentru apartamentele oferite spre închiriere nu se datorează sumele solicitate, în mod deliberat intimata reclamantă ignoră realitatea juridică ce îmbracă situația imobilului proprietatea apelantei pârâte, forțând logica juridică și încadrând activitatea de închiriere la pct. D11 din Tabelul - unități de cazare situate în orașe, stațiuni turistice, comune și sate (M.Of. nr. 149/15.11.2022), respectiv Hotel, hotel - apartament, apartamente și camere de închiriat până la 3 stele (inclusiv), până la 50 spații de cazare (camere) situate în orașe și stațiuni. Pentru exemplificare, apartamentele pârâtei sunt destinate închirierii exact cum sunt închiriate sute de mii de apartamente de locuit în România, mare parte dintre ele deținute de persoane fizice și pentru care nu se datorează prestațiile pretinse în prezentul dosar și în raport de care intimata reclamantă și alte organisme de gestiune colectivă nu tind la a le percepe. Astfel, întreaga construcție logico-juridică ce stă la baza acțiunii se fundamentează pe interpretarea eronată pe care intimata reclamantă o propune, în sensul că pârâta desfășoară activitate turistică, percepție care nu îi este foarte clar pe ce se fundamentează, întrucât activitatea desfășurată nu are profil turistic, pârâta având ca obiect de activitate închirierea sau subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate, Cod CAEN 6820. Din lectura înscrisurilor depuse în susținerea acțiunii și a anexelor transmise de reclamantă împreună cu Notificarea nr. x/23.11.2022, comunicată pârâtei în data de 09.12.2022, a constatat că intimata reclamantă o încadrează printr-un artificiu de logică forțat la pct. D 11 din Tabelul - unități de cazare situate în orașe, stațiuni turistice, comune și sate (M.Of. nr. 149/15.11.2022), respectiv Hotel, hotel - apartament, apartamente și camere de închiriat până la 3 stele (inclusiv), până la 50 spații de cazare (camere) situate în orașe și stațiuni. Deci intimata CREDIDAM se raportează la activitatea de natură turistică, eventual aplicabilă structurilor de primire turistică, de tip hotelier, cu activitate desfășurată în regim de această natură, iar nu de închiriere bunuri imobile, așa cum stau lucrurile în realitate. Arată că în Cod CAEN 6820 sunt incluse: închirierea și subînchirierea bunurilor imobiliare proprii sau închiriate, clădiri de apartamente și locuințe individuale, clădiri nerezidențiale, inclusiv pavilioane expoziționale, depozite terenuri; furnizarea de case și apartamente mobilate sau nemobilate pentru utilizare pe perioade mai mari, de obicei lunară sau anuală, dezvoltarea proiectelor de construcții pentru subînchiriere personală, exploatarea amplasamentelor pentru locuințe mobile; totodată, această clasă exclude activități de exploatare a hotelurilor, caselor de vacanță, campingurilor, campingurilor pentru rulote și altele de uz nerezidențial sau pentru sejururi de scurtă durată. În aceste condiții, este vădit că dispozițiile legale ce reglementează activitatea de turism nu sunt aplicabile activității desfășurate de pârâtă, având în vedere și regimul juridic fiscal derogatoriu și favorizant al activităților în turism, de care aceasta nu beneficiază. De asemenea, a adus argumente prin raportarea la regimul fiscal aplicabil, în funcție de natura activității desfășurate și a obiectului de activitate. Susține că dacă ar fi reprezentat o structura turistică, caz în care s-ar fi încadrat în șablonul legal trasat de intimata reclamantă în mod eronat, regimul fiscal aplicabil ar fi fost unul preferențial, cu aplicarea unei cote reduse de 5% (actualmente 9%), în locul celei standard, de 19%. Per a contrario, aplicându-i-se regimul cotei standard și nu al celei reduse de 5% (actualmente 9%), a opinat că este evident că nu se încadrează în regulile derogatorii stabilite de legiuitorul fiscal, respectiv nu desfășoară activitate de cazare în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară. Cele consemnate anterior, în sensul incidenței art. 488 pct. 8 C. proc. civ., sunt confirmate și în relația cu autoritățile în sensul neîncadrării sale în categoria cazarea în cadrul sectorului hotelier sau al sectoarelor cu funcție similară cf. art. 291 din Legea nr. 227/2015 din 8 septembrie 2015 privind Codul fiscal (situație confirmată și de autoritățile fiscale care au desfășurat ultimul control în urmă cu 3 luni și care prin concluziile acestuia, confirmă cele precizate mai sus), ipoteza în care s-ar fi putut discuta de incidența pct. D 11 din Tabelul - unități de cazare situate în orașe, stațiuni turistice, comune și sate (M.Of. nr. 149/15.11.2022), respectiv Hotel, hotel - apartament, apartamente și camere de închiriat până la 3 stele (inclusiv), până la 50 spații de cazare (camere) situate în orașe și stațiuni. Ca un ultim argument al incidenței art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a precizat că a dovedit că în imobilul în discuție funcționează un spațiu comercial supus temeiurilor juridice la care se face referire în acțiune, operat de un alt agent economic (restaurant B.) care, dat fiind că se încadrează în categoriile legale care datorează remunerație echitabilă, plătește permanent c/v facturilor emise de către CREDIDAM. Așadar, în concluzie, activitatea desfășurată de pârâtă este în mod eronat încadrată de intimata reclamantă la pct. D 11 din Tabelul - unități de cazare situate în orașe, stațiuni turistice, comune și sate (M.Of. nr. 149/15.11.2022), respectiv Hotel, hotel - apartament, apartamente și camere de închiriat până la 3 stele (inclusiv), până la 50 spații de cazare (camere) situate în orașe și stațiuni. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimata reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți - CREDIDAM a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a deciziei atacate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, dar și a celorlalte apărări formulate de către reclamantă. La termenul de judecată din 3 februarie 2026, intimata a arătat că înțelege să nu mai susțină excepția nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sub un prim aspect, Înalta Curte observă cu titlu preliminar că în reglementarea C. proc. civ. recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 din C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum și din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Drept urmare, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel. Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că unele argumente expuse de recurenta-pârâtă în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cuprind referiri critice la situația de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare și la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Astfel, toate criticile recurentei care implică aprecierea situației de fapt nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanță de recurs, aceasta nefiind competentă să reaprecieze situația de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate. Această concluzie se impune întrucât reaprecierea situației de fapt în recurs, reevaluarea probelor administrate, regăsite în număr mare în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greșite în cauză, a diverse dispoziții legale substanțiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunțate, ci echivalează cu reanalizarea situației de fapt și eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reținut definitiv aspectele factuale contestate în prezent de recurentă, Înalta Curte nu poate decât să constate, pe cale de consecință, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate la situația de fapt tranșată definitiv de instanța de apel, devolutivă a fondului cauzei. În considerarea celor expuse, nu poate fi analizată susținerea recurentei-pârâte, în sensul că din mijloacele de probă administrate în cauză nu rezultă că ar fi desfășurat activități de tip hotelier, întrucât, chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat, în mod formal, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că argumentele dezvoltate în memoriul de recurs nu se referă la încălcarea, de către instanța de apel, a normelor de drept material incidente, ci privesc temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în fond și în apel. Prin motivele de recurs, societatea pârâtă arată care este cadrul juridic al speței reținut de către instanța de apel, în cuprinsul memoriului formulat fiind enumerate dispozițiile art. 13 lit. f) și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, cele referitoare la codurile CAEN 6820, 5520 și 5510, art. 291 Codul fiscal, art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE, jurisprudența CJUE - Cauzele C135/10 și C162/10, fără a preciza, în mod expres, care sunt normele de drept material încălcate de către instanța de apel. Consideră că în mod eronat instanța de apel a constatat că societatea ar avea calitatea de utilizator de fonograme și prestații artistice și că ar avea obligația de a achita remunerații aferente utilizării prestațiilor, chiar dacă, în realitate, conform codurilor CAEN pe care activează desfășoară activități de închiriere sau închiriere a bunurilor imobiliare proprii și nu activități turistice de cazare. Or, astfel cum s-a reținut de către instanțele de fond, metodologia aplicabilă în perioada pentru care s-au solicitat despăgubiri constând în triplul remunerației este cea prevăzută de Decizia ORDA nr. 120/2016, care, în art. 1 definește noțiunea de "utilizator" și trimite la dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 care reglementează "comunicarea publică", ca fiind "orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care depășește cercul normal al membrilor unei familii și al cunoștințelor acesteia...". Conform art. 1 din Decizia ORDA nr. 10/2016 și nr. 120/2016, "Prin utilizator în sensul prezentei metodologii se înțelege persoana fizică sau juridică care deține ori folosește cu orice titlu (drept de proprietate, administrare, închiriere, subînchiriere, comodat, concesiune, leasing, etc.) spații închise sau deschise, în care sunt instalate sau deținute aparate sau orice alte mijloace mecanice, electromecanice, digitale, cum ar fi aparatura de redare a înregistrărilor sonore sau audiovizuale, receptoare radio ori televizoare, echipament informatic, instalații de amplificare si orice alte aparate ce permit recepția, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoțite de sunet, spații în care are acces publicul". De aceea, Curtea de apel a reținut că imobilele închiriate de pârâtă reprezintă un loc deschis publicului care este alcătuit din potențialii destinatari, astfel că, prin prisma definiției cuprinse în legea dreptului de autor și a drepturilor conexe, operatorul unității de cazare realizează o comunicare publică de fonograme și prestații artistice din domeniul audiovizual, în camerele pe care le închiriază. În aceste condiții, în speța de față, calitatea de utilizator prin efectul comunicării publice a fonogramelor și a prestațiilor artistice, în spațiile deținute de către recurentă a rezultat atât din probele administrate, cât și din aprecierea situației concrete și a compatibilității acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (cauza C-135/10, SCF vs Marco del Corso, precum și cauza C-162/10 PPL vs Irlanda), neexistând nicio dispoziție legală care să fi fost încălcată de instanța de apel. Astfel, instanța de apel a reținut că pârâta are calitatea de utilizator, în sensul Legii nr. 8/1996 și al Metodologiei aprobate prin Decizia nr. 120/2016, respectiv de deținătoare a unor spații în care se comunică public prestații ale artiștilor interpreți, pe baza elementelor probatorii administrate de ambele părți litigante și a constatat că la sediul pârâtei "sunt menționate ca activități desfășurate, toate cele 3 coduri CAEN enumerate anterior: 6820- închirierea sau subînchirierea bunuri imobiliare proprii sau închiriate, 5520- facilități de cazare pentru vacanțe și perioade de scurtă durată, 5510- hoteluri și alte facilități." De asemenea, Curtea de Apel Constanța a reținut calitatea de utilizator de fonograme și prestații artistice al societății pârâte, deoarece aceasta "însăși promovează imobilele de tip apartament pe platformele turistice de specialitate (de tipul Booking), cu posibilitatea închirierii acestora și pentru perioade scurte de timp, pe zile, nu doar pe termen lung, așa cum se susține". De altfel, calitatea de utilizator prin efectul comunicării publice a fonogramelor în spațiile deținute de recurentă a rezultat și din aprecierea globală a situației concrete și a compatibilității acesteia cu dezlegările de drept regăsite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (C-135/10, SCF, Hotărârea din 15 martie 2012), referitoare la aspectele legate de comunicarea publică de fonograme prin utilizarea lor de către prestatorii de servicii, în cadrul căreia instanța de fond a realizat o analiză individuală a criteriilor, dar și în interacțiune unele cu celelalte, în ceea ce privește calificarea activității recurentei-pârâte ca incumbând și o comunicare publică de fonograme, cu consecința obligării sale la achitarea remunerației echitabile datorate utilizării prestației artiștilor interpreți și executanți. Considerentele instanței de apel pe aceste aspecte relevă îndeplinirea obligației ce revine instanței naționale de a interpreta dreptul intern în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, așa cum a fost consacrată prin Hotărârea din cauza C-14/83 Von Colson și Kamann pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și menționată constant în jurisprudența Curții. Astfel, în Hotărârea pronunțată în cauza C-282/10 Maribel Dominguez (cauză ce viza interpretarea unei directive), Curtea a arătat că "principiul interpretării conforme impune (...) ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (...)" - par. 27. În sensul de mai sus sunt statuările din Hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-162/10 Phonographic Performance Limited împotriva Irlandei, prin care s-au concluzionat următoarele: 1) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are calitatea de "utilizator" care realizează o "comunicare publică" a unei fonograme radiodifuzate în sensul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale. 2) Operatorul hotelier care instalează în camerele clienților televizoare și/sau aparate de radio la care difuzează un semnal radio are obligația de a plăti, pentru emiterea unei fonograme radiodifuzate, o remunerație echitabilă în temeiul articolului 8 alin. (2) din Directiva 2006/115, pe lângă cea plătită de autorul radiodifuzării." În considerentele acestei hotărâri, instanța europeană a interpretat noțiunile de utilizator și comunicare publică prin raportare la difuzarea de fonograme la televizoare și/sau radiouri instalate în camerele de hotel și a stabilit că, prin instalarea sau punerea la dispoziție a unei astfel de aparaturi în camerele de hotel, precum și a semnalului necesar funcționării acestora, hotelierul are calitatea de utilizator, realizând acte de comunicare publică. Așadar, pe baza unui raționament similar celui dezvoltat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Hotărârea din 15 martie 2012, în cauza C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei și C., care a reiterat cele statuate anterior în Hotărârea din 7 decembrie 2006, în cauza C-306/05, SGAE, instanța de apel a calificat în mod corect ca fiind comunicare publică de fonograme, activitatea pârâtei de a le utiliza, prin intermediul televizoarelor cu care sunt dotate spațiile aflate în exploatarea sa, fiind relevantă punerea la dispoziția clientelei a dispozitivelor, existența lor și aptitudinea lor de a comunica public fonogramele și nu dovedirea folosirii lor efective. În consecință, în speța pendinte devin aplicabile dezlegările Curții de Justiție a Uniunii Europene, expuse mai sus, instanțele de fond reținând că, din punct de vedere probatoriu, recurenta-pârâtă nu a răsturnat prezumția că are calitatea de utilizator al unor opere protejate de drepturi de autor și conexe, pe care le pune la dispoziția publicului în condițiile descrise de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. O altă critică pe care se axează recursul privește implicațiile fiscale ale activității desfășurate de recurentă. Înalta Curte constată că această critică expusă în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată, pentru că argumentele referitoare la regimul fiscal nu sunt relevante din punct de vedere juridic în speța de față (litigiu privind remunerațiile datorate titularilor de drepturi conexe drepturilor de autor în care a fost dovedită răspunderea delictuală a pârâtei pentru comunicarea publică a fonogramelor și prestațiilor artistice realizată prin televizoarele montate în camerele pe care le închiriază clienților), deoarece utilizatorul plătește în temeiul obligației ce derivă din Legea nr. 8/1996 (o obligație parafiscală). De altfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate și dezlegate de instanța devolutivă de control judiciar. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentei a cărei cale de atac urmează a fi respinsă, aceasta va fi obligată la plata sumei de 1800 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata reclamantă, reprezentând onorariu de avocat în recurs, conform documentelor justificative aflate la dosarul cauzei.