Decizia nr. 78 din 22 iunie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 705/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Raluca Emilia Leote, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Buzău – Secţia I civilă în Dosarul nr. 983/114/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, reclamantul formulând un punct de vedere la raport.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Buzău – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 16 decembrie 2025, în Dosarul nr. 983/114/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă în interpretarea şi aplicarea art. 41 şi art. 53 din Constituţia României privind dreptul fundamental la repaus pot exista prevederi ale unui act administrativ – Procedura PO-56-DF – prin care se stabileşte modalitatea de compensare a orelor suplimentare prin timp liber în cele 48 de ore de după tura de 24 de ore, respectiv dacă este permisă suprapunerea acestui repaus de după tură cu timpul de repaus preexistent; Dacă în interpretarea şi aplicarea art. 41 şi art. 53 din Constituţia României privind dreptul fundamental la concediul anual de odihnă pot exista prevederi ale unui act administrativ – Procedura PO-56-DF – care permit angajatorului să stabilească timpul de odihnă al angajatului fără a îl diminua proporţional cu perioada petrecută în concediul de odihnă. II. Normele legale incidente

Constituţia României ” Art. 41. – (1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. (2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege. (3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore. (…)” ” Art. 53. – (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 8 aprilie 2022 în Dosarul nr. 983/114/2022, astfel cum a fost precizată la 28 aprilie 2022, reclamantul M.D. i-a chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă „Neron Lupaşcu” al Judeţului Buzău (ISU Buzău) şi colonelul T.N. – inspector-şef al ISU Buzău, având calitatea de ordonator terţiar de credite, conform art. 7 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.492/2004 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de urgenţă profesioniste, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună, în principal, următoarele: – obligarea pârâţilor la respectarea legislaţiei muncii, respectiv de a calcula corect şi de a plăti orele planificate suplimentar peste timpul normal de lucru al perioadei 5.06.2018- decembrie 2021 şi nerecunoscute, aşa cum reiese din pontajele întocmite la nivelul Detaşamentului de Pompieri Buzău, precum şi de reclamant pentru turele de serviciu lucrate suplimentar în această perioadă; – obligarea pârâţilor la respectarea legislaţiei muncii, respectiv de a calcula corect şi de a plăti sporul de noapte, sporul de antenă şi sporul pentru condiţii grele şi toxicitate aferente orelor suplimentare nerecunoscute.

În motivarea acţiunii, reclamantul, subofiţer operativ principal având gradul militar de plutonier-adjutant în cadrul Detaşamentului de Pompieri Buzău, arată că a solicitat plata drepturilor salariale pentru perioada 5.06.2018-22.12.2021 (dată de la care a încetat raporturile de muncă cu ISU Buzău), perioadă în care s-a aflat sub incidenţa Procedurii de sistem PO-56-DF. Arată că în această perioadă a efectuat ore lucrate suplimentar care nu i-au fost compensate cu timp liber plătit, ci angajatorul i-a oferit timp liber care s-a suprapus cu cele 48 de ore de timp liber după tura de serviciu, respectiv peste perioada de repaus pentru refacerea capacităţii de muncă şi de repaus săptămânal.

A mai susţinut că Procedura PO-56-DF obligă lucrătorul să recupereze orele suplimentare în repausul pentru refacerea capacităţii de muncă (repaus zilnic şi săptămânal), fără a stabili un „repaus echivalent compensatoriu” şi fără a beneficia de „protecţie adecvată”, fapt ce reprezintă o încălcare flagrantă a condiţiei de derogare.

Prin întâmpinare, pârâtul ISU Buzău a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 10 decembrie 2025, instanţa a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept prezentate la pct. 7 din prezenta decizie. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea cererii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, instanţa a reţinut că modul de calcul şi plata orelor suplimentare se fac în baza Procedurii PO-56-DF, prin care se stabileşte modalitatea de compensare a orelor suplimentare prin timp liber în cele 48 de ore de după tura de 24 de ore, iar, în cauză, reclamantul apreciază că această procedură încalcă dreptul la repaus reglementat de Codul muncii, de Constituţia României şi recunoscut de legislaţia şi jurisprudenţa europeană. V. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea

Tribunalul a reţinut că în cauză sunt incidente atât dispoziţiile art. 21 alin. (1) – (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), cât şi normele speciale privind plata şi calculul drepturilor salariale pentru orele suplimentare, stabilite prin art. 35 alin. (1) – (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018).

A mai reţinut că Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 35/2019 privind condiţiile de stabilire a majorării salariale pentru munca suplimentară prestată de personalul cu statut special, precum şi activităţile deosebite cu caracter operativ sau neprevăzut (Ordinul nr. 35/2019) reglementează condiţiile de stabilire a majorării salariale prevăzute de art. 35 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018. De asemenea, prin Procedura operaţională PO-56-DF se stabileşte modalitatea de acordare a timpului de repaus, „orele lucrate peste durata normală de lucru fiind compensate prin timp liber corespunzător în cele 48 de ore de după tura de 24 h”. VI. Punctul de vedere al părţilor

Părţile au exprimat puncte de vedere privind admisibilitatea sesizării instanţei supreme cu chestiunea de drept prezentată la pct. 7 din prezenta decizie. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Faţă de obiectul sesizării nu a fost necesară consultarea instanţelor de judecată cu privire la practica judiciară relevantă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Pentru a evalua dacă sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul dispoziţiilor din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută, aceea de a se pronunţa o decizie interpretativă de principiu, în scopul de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare la nivel naţional, se impune, în primul rând, evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanţelor care au generat-o, cât şi a condiţiilor legale care permit declanşarea mecanismului de interpretare.

Condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, sunt: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în prima instanţă sau în calea de atac; – cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Analiza condiţiilor de admisibilitate se face în temeiul dispoziţiilor speciale ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, observându-se că art. 4 din acest act normativ prevede completarea dispoziţiilor ordonanţei de urgenţă cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, dispoziţiile ordonanţei de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal.

Potrivit art. 1 alin. (3) din acelaşi act normativ, ordonanţa de urgenţă se aplică indiferent de natura şi de obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

De asemenea, în art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a prevăzut că dispoziţiile art. 1 şi 2 se aplică şi proceselor în curs la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă.

Sesizarea pentru pronunţarea hotărârii prealabile este formulată de un complet de judecată al Tribunalului Buzău – Secţia I civilă, instanţă învestită cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect pretenţii băneşti de natură salarială, decurgând din raporturile de serviciu ale reclamantului, cadru militar, cu pârâtul Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă Buzău.

Se confirmă deci că pretenţiile deduse judecăţii în cauza aflată în curs de judecată în prima instanţă se circumscriu unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 şi 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Verificându-se îndeplinirea cerinţelor legale prevăzute prin dispoziţiile antereferite ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în raport cu motivarea sesizării, se identifică o serie de neregularităţi de natură a contura concluzia neîndeplinirii exigenţelor procedurale pentru declanşarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare, din mai multe perspective.

Instanţa de trimitere arată că legiuitorul delegat ar fi instituit obligaţia de a sesiza instanţa supremă, în vederea pronunţării hotărârii prealabile, fără a fi lăsat la latitudinea titularului sesizării analiza privind dificultatea interpretării chestiunii de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite.

O asemenea interpretare nu poate fi primită. Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, subzistă condiţia de admisibilitate ca sesizarea să vizeze o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi „lămurită”, deci care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu. În preambulul actului normativ menţionat anterior se arată, de altfel, expres, că „măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut seama la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, potrivit principiilor expuse în preambulul acesteia, de configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională, de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti din ţară.

În acest context legislativ, jurisprudenţa consolidată în legătură cu această condiţie de admisibilitate este în continuare de actualitate şi după adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, prin care s-a urmărit asigurarea unei practici judiciare uniforme şi unitare şi care să elimine diferenţierile în materia stabilirii/plăţii drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice.

Astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme, obiectul procedurii pentru pronunţarea hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară.

Totodată, în cuprinsul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul a prevăzut în sarcina titularului sesizării şi obligaţia prealabilă de „verificare” în sensul unei prime analize a îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acesteia.

Prin urmare, din încheierea de sesizare a instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, la fel ca în cazul unei sesizări întemeiate pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit art. 520 din acelaşi cod, cu care dispoziţiile ordonanţei de urgenţă se completează, este necesar să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita. Cerinţa normei impune ca punctul de vedere al instanţei să întrevadă explicit şi care este pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu.

În procesul de interpretare şi aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne şi în cazul sesizărilor formulate în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 unul excepţional şi subsecvent, putând fi îngăduit doar atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluţionarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispoziţiile legale din care aceasta derivă sau în care este conţinută, îndeajuns de clară, generând dificultăţi veritabile de înţelegere a ei şi, din acest motiv, având vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară.

Sesizarea reproduce obiectul acţiunii cu care este învestită instanţa de trimitere, privind calculul şi plata orelor suplimentare efectuate peste timpul normal de lucru ca urmare a constatării aplicării la nivelului angajatorului a unei proceduri administrative nelegale, precum şi decelarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Rezultă neîndoielnic din conţinutul încheierii caracterul deficitar al sesizării ce nu cuprinde nicio motivare a îndeplinirii condiţiei de admisibilitate referitoare la existenţa chestiunii de drept reale şi veritabile, ci se rezumă la o prezentare a conţinutului textelor legale invocate şi a obiectului cauzei, fără a se argumenta dificultatea interpretării dispoziţiilor în legătură cu care este formulată sesizarea, care să fie susceptibilă de o interpretare in abstracto, şi nici conturarea riscului unei practici judiciare neunitare.

Considerentele expuse de instanţa de trimitere au avut în vedere exclusiv împrejurarea că este obligatorie sesizarea, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, însă simpla intrare în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, în lipsa unei probleme de drept reale, nu justifică admisibilitatea sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât şi acest act normativ se referă la interpretarea propriu-zisă a conţinutului unor dispoziţii legale în sensul dezlegării de principiu a unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, sesizarea instanţei fiind obligatorie numai cu îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de actul normativ.

În consecinţă, contrar celor reţinute prin încheierea de sesizare, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu instituie în sarcina instanţelor specializate în materia prevăzută de art. 1 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă obligaţia de a declanşa mecanismul pronunţării unei hotărâri prealabile în orice situaţie în care este identificată o chestiune de drept ce nu a primit o rezolvare de principiu din partea instanţei supreme, ci numai în acele cazuri în care chestiunea de drept în discuţie reflectă acele trăsături (cu excepţia noutăţii) pe care Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept le-a subliniat în mod constant în jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă, cu care ordonanţa de urgenţă se completează.

Natura imperativă a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin mecanismul prevăzut de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 trebuie înţeleasă ca obligând instanţa care judecă procesul să ceară instanţei supreme rezolvarea de principiu a chestiunii de drept ivite atunci când verifică şi constată, în urma propriei analize, că aceasta este una reală şi veritabilă. Sunt îndeosebi necesare expunerea elementelor de fapt şi de drept relevante ale litigiului, precum şi indicarea argumentelor din care rezultă că chestiunea de drept are caracter veritabil, de natură să justifice intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării sale, respectiv caracter esenţial, fiind de natură să influenţeze în mod direct soluţia cauzei pe fond. În lipsa enunţării acestor elemente, sesizarea nu îndeplineşte condiţiile legii, iar instanţa supremă nu se poate substitui instanţei de trimitere în ceea ce priveşte identificarea şi enunţarea unei chestiuni de drept punctuale cu privire la care se solicită o dezlegare de principiu, respectiv în ceea ce priveşte determinarea contextului factual şi juridic în raport cu care rezultă îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

În cauză, titularul sesizării face trimitere la „o rezolvare de principiu” fără a demonstra nevoia de a declanşa mecanismul de unificare a practicii judiciare în chestiunea care se susţine că necesită interpretare, omiţând a semnala complexitatea, dualitatea sau precaritatea textelor de lege, fie prin raportare la anumite tendinţe jurisprudenţiale, fie prin dezvoltarea unor puncte de vedere argumentate, astfel că rezultă cu evidenţă că sesizarea formulată în cauză nu întruneşte condiţia de admisibilitate de a privi o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare.

Aşadar, instanţa supremă constată că întrebarea din cuprinsul sesizării nu vizează o problemă de interpretare a legii, ci una de aplicare a acesteia prin raportare la elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii. Întrebarea formulată nu vizează o incertitudine cu privire la sensul sau întinderea normei juridice, ci mai degrabă o îndrumare pentru a gestiona soluţionarea cauzei, anume un răspuns punctual la întrebarea dacă modalitatea de compensare a orelor suplimentare cu timp liber, stabilită, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, în Procedura PO-56-DF, încalcă sau nu încalcă dreptul la repaus reglementat de Constituţia României şi de Codul muncii, ale cărui dispoziţii instanţa de sesizare le-a decelat corect ca fiind incidente în cauză. Instanţele învestite cu soluţionarea cauzei sunt pe deplin competente să efectueze o astfel de analiză, fără a fi necesară o dezlegare de principiu din partea Înaltei Curţi. Aplicarea legii, care, de altfel, nu este nici neclară, şi nici lacunară, nelăsând dubii de interpretare, la situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, este atributul exclusiv al instanţei învestite cu soluţionarea cauzei, această competenţă neputând fi delegată instanţei supreme.

În aceste condiţii, sesizarea instanţei supreme pentru a da o dezlegare unei probleme de drept punctuale, circumscrise situaţiei factuale specifice reclamantului, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a se constitui într-o chestiune de drept care, dacă ar fi dezlegată, ar oferi o soluţie de principiu specifică mecanismului de unificare a jurisprudenţei prin hotărâri prealabile, urmărindu-se mai degrabă, în contextul particular al cauzei, stabilirea efectivă a soluţiei ce urmează a fi adoptată de instanţa de trimitere, ceea ce atrage inadmisibilitatea sesizării.

Reţinând neconformitatea prezentei sesizări, în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va conchide în sensul că mecanismul proactiv al unificării jurisprudenţiale prin intermediul hotărârii prealabile nu poate fi declanşat, impunându-se respingerea sesizării, ca inadmisibilă.