Decizia nr. 75 din 22 iunie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 695/1/2026, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Lia Savonea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 2.236/118/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse opinii ale specialiştilor consultaţi, concluziile scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Doamna procuror-şef Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea sesizării, apreciind că sunt întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, şi dezlegarea chestiunii de drept, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, sesizarea instanţei penale cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile art. 483 din Codul de procedură penală, reprezintă/echivalează cu trimiterea în judecată şi constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, în măsura în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei priveşte o infracţiune dintre cele prevăzute la art. 465 alin. (1) lit. h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare. Susţine argumentele formulate prin concluziile scrise depuse la dosar.

Nefiind întrebări pentru reprezentanta Ministerului Public, doamna judecător Lia Savonea, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 5 februarie 2026, în Dosarul nr. 2.236/118/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă sesizarea instanţei penale cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă/echivalează cu trimiterea în judecată şi, prin urmare, constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, conform art. 513 alin. (1) lit. l) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 1 aprilie 2026 cu nr. 695/1/2026, termenul de judecată fiind stabilit pentru data de 22 iunie 2026. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare (Codul administrativ) : Art. 513. – Suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ” (1) Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii: (…) l) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 465 lit. h); (…)”

Codul de procedură penală: Art. 327. – Rezolvarea cauzelor ” Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal; b) emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.” Art. 479. – Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei ” Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.” Art. 483. – Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei ” (1) După încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală. (2) În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei. (3) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1), procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Recurenta-reclamantă are calitatea de funcţionar public, desfăşurându-şi activitatea în cadrul aparatului de specialitate al primarului municipiului Constanţa. Aceasta a fost cercetată penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare.

La data de 4 decembrie 2023 a fost încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei între recurentă, în calitate de inculpată, şi procurorul de caz, reţinându-se că inculpata, în perioada 20.12.2021-27.12.2021, în calitate de funcţionar public delegat în funcţia de secretar al unităţii administrativ-teritoriale Constanţa şi candidat la concursul de ocupare a acestei funcţii, a folosit în mod direct informaţii ce nu erau destinate publicităţii, respectiv i s-a permis de către secretarul comisiei de examinare să formuleze subiectele pentru propriul concurs, în scopul obţinerii unui avantaj vădit în faţa contracandidatului său.

Faţă de sesizarea instanţei penale cu acest acord de recunoaştere a vinovăţiei, prin Dispoziţia nr. xxx/22.01.2024 emisă de primarul municipiului Constanţa, s-a constatat suspendarea de drept a raportului de serviciu al recurentei-reclamante până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive în dosarul penal.

Împotriva dispoziţiei sus-menţionate persoana vătămată a formulat plângere prealabilă ce a fost respinsă prin Adresa nr. xxxxx/22.02.2024.

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 3 aprilie 2024 cu nr. 2.236/118/2024, reclamanta a solicitat anularea Dispoziţiei nr. xxx/22.01.2024 emisă de pârâtul primarul municipiului Constanţa.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că deţine o funcţie publică de execuţie în cadrul aparatului de specialitate al primarului municipiului Constanţa, iar prin dispoziţia atacată s-a constatat suspendarea de drept a raportului său de serviciu, în temeiul dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

Reclamanta a susţinut că nu se putea dispune suspendarea raportului de serviciu în baza prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, întrucât nu a fost trimisă în judecată, ci a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

În raport cu dispoziţiile art. 327 lit. a), art. 481 alin. (2) şi ale art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, rechizitoriul este unicul act de procedură prin care se poate dispune trimiterea în judecată, iar în cazul sesizării instanţei cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu are loc cercetarea judecătorească, ci o procedură sumară în care instanţa verifică doar îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 480-482 din Codul de procedură penală.

Astfel, reclamanta a arătat că sesizarea instanţei cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi asimilată cu trimiterea în judecată prin rechizitoriu, deoarece reprezintă două proceduri diferite.

Prin Sentinţa civilă nr. 209 din 12 februarie 2025, Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, că suspendarea de drept a raportului de serviciu al reclamantei a fost dispusă în mod legal prin dispoziţia atacată, prima instanţă apreciind că sunt incidente în speţă prevederile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

Împotriva acestei sentinţe reclamanta a formulat recurs, criticând legalitatea hotărârii prin prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În esenţă, recurenta a invocat aplicarea greşită de către prima instanţă a prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, precizând că ipoteza normei indicate are în vedere doar situaţia în care se dispune trimiterea în judecată a unui funcţionar public, prin întocmirea unui rechizitoriu, nu şi ipoteza în care se regăseşte aceasta, respectiv sesizarea instanţei penale cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Totodată, recurenta-reclamantă a menţionat că textul de lege în discuţie are în vedere doar trimiterea în judecată ca modalitate de sesizare a instanţei penale prin rechizitoriu şi nu prin alte modalităţi.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că, deşi din interpretarea strictă a prevederilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ ar rezulta că suspendarea de drept a raportului de serviciu nu se poate produce decât atunci când are loc emiterea rechizitoriului şi trimiterea în judecată de către procuror, trebuie observată voinţa legiuitorului de a se proceda la suspendarea de drept a raportului de serviciu în toate situaţiile în care a fost finalizată urmărirea penală şi, ca urmare a punerii în mişcare a acţiunii penale, a fost sesizată instanţa de judecată, chiar dacă această sesizare a instanţei a avut loc prin rechizitoriu sau prin acordul de recunoaştere.

Intimatul-pârât a apreciat că această voinţă a legiuitorului rezultă şi din prevederile art. 513 alin. (4) din Codul administrativ.

Dacă suspendarea de drept a raportului de serviciu se produce în situaţia sesizării instanţei cu rechizitoriu – act ce cuprinde doar acuzaţia, cu atât mai mult se impune suspendarea de drept a raportului de serviciu când sesizarea aceleiaşi instanţe căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond are loc cu acordul de recunoaştere, întrucât în acest din urmă caz acuzaţia este deja recunoscută de către inculpat.

Totodată, potrivit apărărilor formulate prin întâmpinare, împrejurarea că, în temeiul dispoziţiilor art. 481 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acordul nu poate fi interpretată decât în sensul că, în această ipoteză, emiterea rechizitoriului, ca act de inculpare (acuzare), nu mai este necesară, întrucât inculpatul, recunoscând fapta şi acceptând încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, a convenit cu procurorul asupra felului şi cuantumului pedepsei, precum şi asupra formei de executare a acesteia, respectiv asupra felului măsurii educative ori, după caz, asupra soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată din cadrul instanţei de trimitere a considerat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând că există o cauză aflată în curs de judecată, în ultimă instanţă, în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Constanţa, învestit să soluţioneze cauza, iar litigiul pendinte este început după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură civilă, acţiunea fiind înregistrată pe rolul instanţei la data de 3 aprilie 2024.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea problemei de drept în discuţie, întrucât obiectul acesteia este reprezentat de interpretarea dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, ce reglementează situaţia suspendării de drept a raportului de serviciu al unui funcţionar public în cazul trimiterii în judecată a acestuia. Astfel, prin demersul judiciar recurenta-reclamantă solicită, în esenţă, constatarea faptului că sesizarea instanţei penale cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu echivalează cu trimiterea în judecată a funcţionarului public, nefiind astfel incidente prevederile referitoare la suspendarea raportului de serviciu în temeiul art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ.

Chestiunea de drept prezintă noutate, întrucât, deşi dispoziţiile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ nu sunt recent intrate în vigoare, din verificarea jurisprudenţei naţionale nu reiese că norma în discuţie a primit o rezolvare substanţială, neexistând astfel conturată o practică judiciară cu privire la problema dedusă judecăţii.

Instanţa de trimitere a apreciat că, raportat la efectele produse de actul administrativ supus analizei şi premisele conturării unei practici judiciare neunitare, este necesară oferirea unei interpretări clare a dispoziţiilor aplicabile situaţiei de faţă, iar singurul mecanism de unificare, la acest moment, este pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile prin care să dezlege chestiunea de drept în privinţa căreia s-a dispus sesizarea.

Problema de drept nu face obiectul unei alte cereri pentru lămurirea chestiunii de drept şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data sesizării.

Totodată, din verificarea centralizatoarelor privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a identificat nicio decizie care să vizeze exact chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, opinia sa fiind în sensul că prevederile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ nu sunt aplicabile în cazul în care instanţa penală este sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Intimatul-pârât nu şi-a exprimat punctul de vedere în scris, însă, fiind reprezentat la termenul de judecată când instanţa a pus în discuţie cererea de sesizare a instanţei supreme, acesta a precizat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de sesizare a apreciat că dispoziţiile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ sunt susceptibile de interpretări diferite, întrucât textul de lege nu reglementează expres ipoteza sesizării instanţei penale cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, cum este situaţia în speţă, ci prevede doar că suspendarea raportului de serviciu intervine în cazul trimiterii în judecată a funcţionarului public.

Într-o primă opinie s-a susţinut că atât rechizitoriul, cât şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă modalităţi de sesizare a instanţei penale prin care se urmăreşte angajarea răspunderii penale a inculpatului.

Raportat la soluţiile ce pot fi negociate prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei – renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, condamnarea cu suspendarea executării pedepsei sau condamnarea cu executarea pedepsei, acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o alternativă la trimiterea în judecată realizată prin rechizitoriu.

Potrivit acestei opinii, întrucât procurorul poate finaliza urmărirea penală fie prin clasare sau renunţare la urmărirea penală (soluţii de încetare a urmăririi penale), fie prin trimiterea în judecată prin rechizitoriu, rezultă că şi sesizarea instanţei penale prin acord de recunoaştere a vinovăţiei se circumscrie instituţiei trimiterii în judecată în sensul art. 327 din Codul de procedură penală.

Totodată, din perspectiva finalităţii urmărite de dispoziţiile art. 513 din Codul administrativ – suspendarea de drept din funcţie în ipoteza sesizării instanţei în vederea judecării inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 465 alin. (1) lit. h) din acelaşi act normativ – nu prezintă relevanţă modalitatea concretă de sesizare a instanţei, atât timp cât aceasta este chemată să se pronunţe asupra răspunderii penale a funcţionarului public.

În opinie contrară s-a susţinut că acordul de recunoaştere a vinovăţiei, deşi reprezintă un act de sesizare a instanţei penale, nu constituie un act de trimitere în judecată şi nu produce efectele juridice specifice învestirii instanţei penale cu un rechizitoriu.

În argumentarea acestei opinii s-a arătat că procurorul poate finaliza urmărirea penală prin trei modalităţi distincte: emiterea unei ordonanţe de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei ori întocmirea rechizitoriului prin care dispune trimiterea în judecată.

Din perspectiva procedurii desfăşurate în faţa instanţei penale, există diferenţe semnificative între cele două modalităţi de sesizare.

Astfel, în cazul rechizitoriului, legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este verificată în procedura camerei preliminare, etapă obligatorie şi prealabilă judecăţii propriu-zise.

În schimb, în ipoteza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procedura camerei preliminare nu este parcursă, instanţa fiind sesizată direct pentru a verifica legalitatea şi temeinicia acordului, în cadrul procedurii speciale reglementate de art. 483 şi următoarele din Codul de procedură penală.

Totodată, analiza dispoziţiilor art. 482 din Codul de procedură penală, referitoare la conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, relevă că acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu cuprinde o dispoziţie de trimitere în judecată. Spre deosebire de acesta, art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce reglementează conţinutul rechizitoriului, prevede expres că rechizitoriul trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată, ceea ce evidenţiază distincţia conceptuală şi juridică dintre cele două instituţii procesuale.

Această din urmă distincţie este extrem de relevantă, întrucât dispoziţiile a căror interpretare este necesară, respectiv art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, folosesc noţiunea de „trimitere în judecată”, şi nu pe cea de sesizare a instanţei penale, astfel încât se poate concluziona că suspendarea raportului de serviciu al funcţionarului public poate interveni doar în ipoteza în care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu, nu şi în ipoteza în care instanţa penală a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea adresată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a rezultat o opinie majoritară, în sensul că sesizarea instanţei cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei echivalează cu trimiterea în judecată în sensul art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, astfel încât, în această ipoteză, suspendarea de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public operează în aceleaşi condiţii ca în cazul trimiterii în judecată prin rechizitoriu.

În susţinerea acestei opinii s-a arătat că noţiunea de „trimitere în judecată” din cuprinsul art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ trebuie interpretată în spiritul legii, prin raportare la finalitatea normei, respectiv protejarea prestigiului funcţiei publice şi prevenirea exercitării atribuţiilor de serviciu de către un funcţionar public asupra căruia planează suspiciuni rezonabile privind săvârşirea unor infracţiuni incompatibile cu exercitarea funcţiei publice. Or, dacă suspendarea de drept intervine în situaţia în care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriu (în condiţiile în care instanţa ar putea chiar să dispună achitarea), cu atât mai mult aceasta trebuie să opereze în ipoteza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, când inculpatul îşi asumă fapta şi acceptă încadrarea juridică.

Deşi rechizitoriul şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă instituţii procesuale distincte, ambele constituie modalităţi prin care procurorul sesizează instanţa penală în vederea angajării răspunderii penale a inculpatului. Din această perspectivă, acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu reprezintă o soluţie de netrimitere în judecată, ci o procedură alternativă de valorificare a acţiunii penale.

Cu titlu de practică judiciară în sensul acestei opinii au fost identificate 3 hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv: – Sentinţa nr. 1.281 din 23 iulie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 2.644/2/2024, rămasă definitivă prin respingerea recursului, ca nefondat, prin Decizia nr. 1.891 din 2 aprilie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal; – Sentinţa nr. 172 din 29 aprilie 2025 a Tribunalului Giurgiu – Secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 1.092/122/2024, definitivă prin nerecurare; – Sentinţa nr. 987 din 14 august 2025 a Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. 6.138/118/2024, rămasă definitivă prin respingerea recursului, ca nefondat, prin Decizia nr. 274 din 12 martie 2026 a Curţii de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi asimilat trimiterii în judecată, întrucât Codul de procedură penală reglementează distinct cele două instituţii juridice. Astfel, în timp ce trimiterea în judecată este dispusă exclusiv prin rechizitoriu, acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie o procedură specială de sesizare a instanţei, supusă unor reguli proprii. În consecinţă, câtă vreme art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ utilizează expres noţiunea de „trimitere în judecată”, iar nu pe aceea de „sesizare a instanţei”, suspendarea de drept a raportului de serviciu nu poate opera în ipoteza sesizării instanţei prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Nu a fost identificată practică judiciară în acest sens, fiind formulate doar puncte de vedere teoretice de către instanţe. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedurile de unificare a practicii judiciare, nu au fost identificate decizii obligatorii care să vizeze chestiunea de drept supusă dezlegării prin prezenta sesizare.

La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost pronunţată în calea de atac a recursului Decizia de speţă nr. 1.891 din 2 aprilie 2025, în Dosarul nr. 2.644/2/2024, ce a fost indicată şi în cuprinsul încheierii de sesizare, în sensul opiniei majoritare, prezentată la capitolul VII din prezenta decizie.

Potrivit Adresei nr. 198 din 22 mai 2026 a Direcţiei legislaţie, jurisprudenţă şi contencios – Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal nu au mai fost identificate alte decizii. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 664 din 16 iunie 2026, aflată în faza de redactare la momentul pronunţării prezentei decizii, au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, în dosarele nr. 1.637D/2024, nr. 1.599D/2023, nr. 2.872D/2022 şi nr. 2.245D/2022, pe rolul Curţii Constituţionale fiind înregistrate alte 4 dosare aflate în faza de raport, având ca obiect excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ. X. Punctul de vedere al procurorului general

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sesizarea de faţă îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra dezlegării de principiu a chestiunii de drept, procurorul general a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, sesizarea instanţei penale cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile art. 483 din Codul de procedură penală, reprezintă/echivalează cu trimiterea în judecată şi constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, în măsura în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei priveşte o infracţiune dintre cele prevăzute la art. 465 alin. (1) lit. h) din Codul administrativ.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că interpretarea logico-juridică, sistematică şi teleologică a dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ permite concluzia că sesizarea instanţei penale prin acord de recunoaştere a vinovăţiei poate fi asimilată, sub aspectul efectelor urmărite de norma administrativă, situaţiei trimiterii în judecată.

Astfel, în ipoteza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, actul care învesteşte instanţa cu judecarea cauzei, deşi nu poartă denumirea de rechizitoriu, îndeplineşte aceeaşi funcţie procesuală esenţială: sesizarea judecătorului competent să verifice obiectul şi limitele acuzaţiei formulate de procuror, probele administrate în cursul urmăririi penale, consimţământul inculpatului la încheierea acordului, precum şi legalitatea şi temeinicia soluţiei propuse.

În interpretarea dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, s-a apreciat că relevanţă juridică prezintă existenţa unei acuzaţii penale deferite instanţei, iar nu denumirea ori forma actului procedural prin care aceasta este sesizată. Din această perspectivă, norma administrativă nu condiţionează suspendarea raportului de serviciu de emiterea unui rechizitoriu, ci de existenţa unei proceduri judiciare penale aflate pe rolul instanţei şi având ca obiect una dintre infracţiunile considerate de legiuitor incompatibile, prin natura lor, cu exercitarea funcţiei publice.

Dispoziţiile art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, acuzaţia trebuie să privească o infracţiune dintre cele indicate de prevederile art. 465 alin. (1) lit. h) din Codul administrativ, iar, pe de altă parte, cauza penală trebuie să fi fost adusă în faţa instanţei. Ambele condiţii sunt compatibile cu procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Încheierea acordului presupune existenţa unei acuzaţii formulate împotriva inculpatului, iar sesizarea instanţei cu acordul determină declanşarea controlului jurisdicţional asupra acestuia.

Or, dacă raţiunea suspendării de drept constă în protejarea funcţiei publice împotriva riscurilor instituţionale generate de deferirea funcţionarului public instanţei penale, nu există nicio raţiune juridică pentru a distinge între deferirea realizată prin rechizitoriu şi deferirea realizată printr-un acord de recunoaştere a vinovăţiei. În ambele ipoteze, autoritatea administrativă se confruntă cu aceeaşi realitate juridică: funcţionarul public este inculpat într-o cauză penală aflată în faţa instanţei, pentru o infracţiune pe care legiuitorul o consideră relevantă sub aspectul compatibilităţii cu funcţia publică. XI. Opinia specialiştilor consultaţi

Pentru formularea opiniei juridice transmise de Institutul Naţional al Magistraturii, în prealabil, s-a solicitat punctul de vedere al Catedrei de drept procesual penal din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, pentru a se clarifica dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei are aceeaşi natură, din punct de vedere juridic, ca rechizitoriul. Răspunsul a fost în sensul că sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are aceeaşi semnificaţie juridică şi nu poate fi echivalată cu trimiterea în judecată prin rechizitoriu, din perspectiva normelor de drept procesual penal.

Natura juridică diferită a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi diferenţele de regim juridic dintre cele două moduri de sesizare a instanţei au stat la baza interpretării Catedrei de drept procesual penal din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii în sensul că efectul suspendării de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public nu se poate produce decât în cazul trimiterii în judecată prin rechizitoriu.

Pe de altă parte, în opinia Catedrei de drept administrativ din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, natura juridică diferită a celor două moduri de sesizare a instanţei în legislaţia procesual penală nu reprezintă un impediment pentru a opera suspendarea de drept a raportului de serviciu.

Specialiştii din cadrul Centrului de Cercetări în Ştiinţe Penale al Departamentului de Drept Public de la Facultatea de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara au opinat că sesizarea pendinte nu este admisibilă, apreciind că nu este îndeplinită cerinţa existenţei unei veritabile chestiuni de drept, de natură să impună intervenţia instanţei supreme.

În acest sens s-a arătat că interpretarea facilă a textelor legale incidente conduce, fără echivoc, la concluzia că noţiunile de „trimiterea în judecată” şi „sesizarea instanţei cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei” desemnează instituţii procesuale distincte, cărora legiuitorul le-a atribuit regimuri juridice diferite, ce nu se pot echivala.

S-a arătat că, în sistemul procesual penal român, există trei modalităţi distincte de sesizare, ce nu se pot asimila, iar împrejurarea că, indiferent de modalitatea de sesizare, se poate ajunge la aceeaşi soluţie de condamnare este nerelevantă pentru chestiunea de drept pendinte, întrucât condamnarea atrage în toate cazurile încetarea raportului de serviciu. În schimb, suspendarea de drept nu se poate dispune decât raportat la normele de drept ce o reglementează. Cum reglementarea condiţionează suspendarea de drept doar de trimiterea în judecată, rezultă, fără dubiu, că celelalte două modalităţi de sesizare, care nu includ dispoziţia de trimitere în judecată, act rezervat procurorului, nu pot genera suspendarea.

S-a subliniat că suspendarea de drept a raportului de serviciu, prin efectele sale oneroase asupra statutului funcţionarului public, nu poate opera în alte condiţii decât cele legale. Orice analogie sau interpretare teleologică lipseşte de substanţă garanţii importante ale statutului funcţionarului public şi trimite în derizoriu natura de lege organică a Codului administrativ. Legislatorul pozitiv poate interveni şi completa regimul suspendării de drept a raporturilor de serviciu şi în cazul sesizării instanţei printr-un acord de recunoaştere a vinovăţiei, dar aceasta implică o abordare dedicată. XII. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar soluţia propusă pe fondul chestiunii de drept a fost în sensul că sesizarea instanţei penale cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu echivalează cu trimiterea în judecată şi, prin urmare, nu constituie temei pentru suspendarea de drept a raporturilor de serviciu ale funcţionarului public, conform dispoziţiilor art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ. XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XIII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ţinută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea dezvoltate în jurisprudenţa în materie a instanţei supreme -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; c) existenţa unei chestiuni de drept reale, veritabile, susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; e) noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestor cerinţe legale, în raport cu elementele sesizării, se constată că sunt îndeplinite toate exigenţele procedurale menţionate pentru declanşarea mecanismului preîntâmpinării practicii judiciare neunitare.

Astfel, sunt îndeplinite cerinţele formale referitoare la existenţa unui litigiu în curs de judecată, în ultimă instanţă, cauza aflându-se pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a fost învestită cu judecarea recursului exercitat împotriva unei sentinţe pronunţate de Tribunalul Constanţa, având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv dispoziţia emisă de primarul municipiului Constanţa prin care s-a constatat suspendarea de drept a raportului de serviciu al reclamantei ce are calitatea de funcţionar public. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, curtea de apel judecă în ultimă instanţă, hotărârea pronunţată fiind definitivă.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că sesizarea în procedura reglementată de art. 519-521 din Codul de procedură civilă trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 59 din 9 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 29 ianuarie 2020, etc.)

De asemenea, caracterul veritabil al chestiunii de drept presupune ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară şi să fie legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele, prin ultraactivitate, după data abrogării lui (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46).

Prin urmare, obiectul procedurii hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării şi printr-o argumentaţie juridică adecvată, consistentă, poate primi înţelesuri şi aplicări deopotrivă divergente în situaţii cvasiidentice şi poate determina, în final, o jurisprudenţă neunitară (Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61).

Sesizarea de faţă priveşte o chestiune de drept cu un grad de complexitate ridicat, susceptibilă de interpretări diferite şi, prin urmare, de o aplicare diferită în situaţii asemănătoare, instanţa de trimitere argumentând atât dificultatea, cât şi posibilele interpretări ce se pot da şi motivele care stau la baza acestora.

Totodată, se verifică şi caracterul de noutate al acesteia, în contextul în care până în prezent nu s-a dezvoltat o jurisprudenţă consistentă în materie, fiind identificate doar 3 hotărâri definitive de dată recentă.

Sunt îndeplinite şi condiţiile de admisibilitate ce vizează legătura dintre chestiunea a cărei dezlegare se cere şi soluţionarea fondului cauzei, precum şi nestatuarea de către instanţa supremă printr-o hotărâre prealabilă anterioară sau o decizie de recurs în interesul legii.

În concluzie, sunt îndeplinite condiţiile sesizării instanţei supreme în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel că mecanismul de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile poate fi activat. XIII.2. Asupra fondului sesizării

Problema de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă în vederea dezlegării de principiu vizează stabilirea înţelesului noţiunii de „trimitere în judecată”, utilizată de art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ, respectiv dacă această noţiune include şi ipoteza sesizării instanţei penale prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Textul legal menţionat instituie un caz de suspendare de drept a raportului de serviciu al funcţionarului public, în ipoteza în care acesta este trimis în judecată pentru una dintre infracţiunile prevăzute la art. 465 alin. (1) lit. h) din Codul administrativ.

Prin urmare, norma juridică ataşează unei anumite situaţii procesual penale o consecinţă juridică directă asupra statutului profesional al funcţionarului public, constând în suspendarea de drept a raportului de serviciu.

Întrucât această măsură împiedică exercitarea atribuţiilor funcţiei publice şi produce efecte directe asupra situaţiei profesionale şi patrimoniale a persoanei, condiţiile de incidenţă ale acestei măsuri trebuie să rezulte în mod clar şi neechivoc din lege, fiind supuse unei interpretări stricte.

Din perspectiva dreptului procesual penal, noţiunea de „trimitere în judecată” are un conţinut juridic determinat.

Potrivit art. 327 din Codul de procedură penală, procurorul dispune trimiterea în judecată prin rechizitoriu, iar conform art. 328 alin. (1) din acelaşi cod rechizitoriul trebuie să cuprindă, între altele, dispoziţia de trimitere în judecată.

Aşadar, legiuitorul a asociat în mod expres noţiunea de „trimitere în judecată” cu rechizitoriul, ca act de sesizare a instanţei în procedura de drept comun.

În schimb, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat distinct, în cadrul procedurii speciale prevăzute de art. 478-488 din Codul de procedură penală. În această materie, legiuitorul nu utilizează noţiunea de „trimitere în judecată”, ci pe aceea de sesizare a instanţei competente cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Această diferenţă terminologică nu este lipsită de relevanţă juridică. Ea exprimă opţiunea legiuitorului de a reglementa două instituţii procesuale distincte: pe de o parte, trimiterea în judecată prin rechizitoriu, specifică procedurii de drept comun, iar, pe de altă parte, sesizarea instanţei prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, specifică unei proceduri speciale, consensuale şi derogatorii.

Caracterul distinct al celor două instituţii rezultă şi din procedurile judiciare pe care acestea le declanşează.

Astfel, în cazul sesizării instanţei prin rechizitoriu, cauza parcurge procedura camerei preliminare, în cadrul căreia se verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală. În procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei instanţa este învestită direct cu verificarea legalităţii şi temeiniciei acordului încheiat între procuror şi inculpat, fără parcurgerea procedurii camerei preliminare.

De asemenea, acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu constituie un act unilateral de acuzare prin care procurorul dispune trimiterea inculpatului în judecată, ci un act procesual cu caracter consensual, întemeiat pe recunoaşterea faptei şi acceptarea încadrării juridice, precum şi a felului şi cuantumului pedepsei ori a soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării acesteia.

Un argument suplimentar în sensul distincţiei dintre trimiterea în judecată şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei rezultă şi din dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, legiuitorul reglementează ipoteza în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei este încheiat numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi procurorul dispune trimiterea în judecată, prevăzând că sesizarea instanţei se realizează separat.

Prin urmare, chiar în cuprinsul aceleiaşi norme, legiuitorul operează cu două noţiuni distincte: pe de o parte, acordul de recunoaştere a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, trimiterea în judecată.

Împrejurarea că cele două instituţii sunt reglementate ca modalităţi procedurale diferite, susceptibile să funcţioneze concomitent, în cadrul aceleiaşi cauze penale, demonstrează că legiuitorul nu le-a atribuit aceeaşi natură juridică şi nu le-a considerat echivalente.

Dimpotrivă, din economia dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală rezultă că acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimiterea în judecată reprezintă modalităţi alternative şi autonome de valorificare a acţiunii penale, fiecare fiind supusă propriului regim juridic.

Or, dacă legiuitorul însuşi distinge între cele două instituţii în cadrul aceleiaşi reglementări, pe calea interpretării nu se poate concluziona că noţiunea de „trimitere în judecată” utilizată de art. 513 alin. (1) lit. l) din Codul administrativ include şi ipoteza sesizării instanţei prin acord de recunoaştere a vinovăţiei.

În realitate, art. 483 alin. (2) din Codul de procedură penală constituie una dintre cele mai clare manifestări ale voinţei legiuitorului de a se separa conceptual şi normativ cele două instituţii, întrucât admite posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi cauze, pentru unii inculpaţi să opereze procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar pentru alţii să fie dispusă trimiterea în judecată. O asemenea reglementare nu ar fi fost necesară dacă cele două mecanisme procesuale ar fi avut aceeaşi semnificaţie juridică.

Împrejurarea că atât procedura declanşată prin rechizitoriu, cât şi cea întemeiată pe acordul de recunoaştere a vinovăţiei pot conduce, în anumite situaţii, la pronunţarea unei soluţii de condamnare nu este de natură să înlăture diferenţele juridice dintre cele două instituţii. Faptul că două instituţii pot produce efecte similare nu are ca efect confundarea lor atunci când legiuitorul le-a atribuit regimuri juridice diferite.

De asemenea, diferenţa dintre efectele procesuale ale celor două modalităţi de sesizare a instanţei confirmă inexistenţa unei identităţi de regim juridic între acestea.

Astfel, sesizarea instanţei prin rechizitoriu marchează finalizarea urmăririi penale şi deschide procedura de cameră preliminară şi, ulterior, faza judecăţii propriu-zise, în cadrul căreia instanţa poate pronunţa oricare dintre soluţiile prevăzute la art. 396 din Codul de procedură penală, respectiv condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau achitarea inculpatului.

În schimb, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, competenţa instanţei este limitată la soluţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 485 din Codul de procedură penală, respectiv admiterea acordului şi pronunţarea uneia dintre soluţiile convenite sau respingerea acordului, cu trimiterea cauzei procurorului în vederea continuării urmăririi penale.

Prin urmare, faptul că sesizarea prin rechizitoriu conduce la pronunţarea soluţiilor prevăzute de art. 396 din Codul de procedură penală, în timp ce sesizarea prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei activează o procedură distinctă, guvernată exclusiv de dispoziţiile art. 485 din Codul de procedură penală, evidenţiază că legiuitorul a conferit celor două modalităţi de sesizare natură juridică şi efecte procesuale diferite. Dacă sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei ar fi echivalentă cu trimiterea în judecată, nu s-ar justifica instituirea unui regim procedural autonom şi nici limitarea expresă a soluţiilor ce pot fi pronunţate de instanţă, diferite de cele prevăzute de art. 396 din Codul de procedură penală.

De altfel, împrejurarea că, în procedura reglementată de art. 480-488 din Codul de procedură penală, instanţa nu poate dispune achitarea inculpatului, ci numai admiterea sau respingerea acordului confirmă că sesizarea prin acordul