3ra-1207/18 — contestarea actului administrativ

3ra-1207/18 — contestarea actului administrativ (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr.3ra-1207/18

prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Centru (Jud: V. Guțan)

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (Jud: M. Guzun, L. Pruteanu, V. Buhnaci)

ÎNCHEIERE

12 septembrie 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Tatiana Vieru

Judecătorii Maria Ghervas

Mariana Pitic

examinând admisibilitatea recursului declarat de către Casa Națională de

Asigurări Sociale,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Grigore Ciubuc

împotriva Casei Naționale de Asigurări Sociale cu privire la contestarea actului

administrativ, obligarea recalculării și achitării pensiei pentru vechimea în muncă

împotriva deciziei din 29 mai 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin care s-a

respins apelul depus de Casa Națională de Asigurări Sociale și s-a menținut hotărârea

din 8 februarie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru,

c o n s t a t ă :

La 9 august 2017, Grigore Ciubuc a depus cerere de chemare în judecată

împotriva Casei Naționale de Asigurări Sociale cu privire la contestarea actului

administrativ, obligarea recalculării și achitării pensiei pentru vechimea în muncă.

În motivarea acțiunii, reclamantul a indicat că, începând cu luna decembrie

2005, în conformitate cu art. 34 alin. (1) si (6) Legea cu privire la Procuratură nr.

118-XV din 14 martie 2003, în vigoare la acel moment, i-a fost stabilită pensia

pentru vechime în muncă, în mărime de 80% din salariul mediu lunar, potrivit

funcției deținute, pe care a primit-o, beneficiind de dreptul de recalculare a pensiei,

în dependență de majorarea salariului procurorului în exercițiu, începând cu luna

următoare celei în care s-a majorat salariul, indiferent de faptul dacă pensionarul

lucrează sau nu în organele Procuraturii și a durat aceasta până la sfârșitul anului

2011.

Reclamantul a menționat că, odată cu majorarea salariului procurorului în

exercițiu în baza Legii nr. 355- XVI din 23 decembrie 2005 cu privire la sistemul de

salarizare în sectorul bugetar, de la 1 ianuarie 2008, cuantumul pensiei i-a fost

recalculat dreptul dobândit în corespundere cu art. 73 alin. (8) din Legea nr. 294-

XVI din 25 decembrie 2008, în vigoare din 17 martie 2009 cu privire la Procuratură.

Conform Legii nr. 37 din 7 martie 2013 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 355 din 23 decembrie 2003 cu privire la sistemul de salarizare în sistemul

1

bugetar, salariul procurorului s-a majorat cu 35%, efectuat începând cu 1 ianuarie

2013.

Potrivit Legii nr. 152 din 1 iulie 2016 pentru modificarea și completarea unor

acte legislative, începând cu 1 august 2016, salariul de funcție al procurorului se

stabilește în raport cu salariul judecătorului, conform Legii nr. 328 din 23 decembrie

2013 privind salarizarea judecătorilor și procurorilor și Legii nr. 3 din 25 februarie

2016 cu privire la Procuratură, ținându-se cont de nivelul procuraturii în care își

desfășoară activitatea și de vechimea în muncă în funcția de procuror.

Grigore Ciubuc a invocat că, conform art. 51 alin. (3), lit. b) și art. 52 lit. b)

din Legea nr. 328 din 23 decembrie 2013 privind salarizarea judecătorilor și

procurorilor, salariul de funcție al procurorului în Procuratura Generală, cu o

vechime în funcția de procuror de peste 16 ani, este în mărime de 4,5 salarii medii

pe economie.

La 10 iulie 2017, considerând că organele de asigurări sociale îi încălca grav

dreptul la proprietate (pensie), dobândit anterior licit, s-a adresat către Casa

Națională de Asigurări Sociale cu o cerere prealabilă întru restabilirea sa în dreptul

de a beneficia de principiul recalculării pensiei în legătură cu majorarea salariului

procurorului în funcție potrivit prevederilor Legii nr. 37 din 7 martie 2013 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 355 din 23 decembrie 2003 cu privire la

sistemul de salarizare în sistemul bugetar, Legii nr. 3 din 25 februarie 2016 cu privire

la Procuratură și Legii nr.152 din 1 iulie 2016 pentru modificarea și completarea

unor acte legislative.

Prin răspunsul din 13 iulie 2017, Casa Națională de Asigurări Sociale a respins

cererea prealabila invocând, ca temei, Legea nr. 56 din 9 iunie 2011, prin care s-au

abrogat alin. (3), (4), (5), (6), (7), (8), (9) si (10) a art. 73 ale Legii nr. 294 din 25

decembrie 2008.

Astfel reclamantul a considerat neîntemeiat refuzul Casei Naționale de

Asigurări Sociale privind recalcularea și achitarea pensiei conform cerințelor

formulate, deoarece pârâtul nu a determinat corect raportul juridic în cauză,

circumstanța importantă pentru soluționarea litigiului. Totodată reclamantul a notat

că Casa Națională de Asigurări Sociale nu a luat în considerație, că Legea nr. 56 din

9 iunie 2011 pentru modificarea și completarea unor acte legislative, prin care au

fost abrogate alin. (3)-(10) ale art. 73 din Legea nr. 294 din 25 decembrie 2008 cu

privire la Procuratură nu este aplicabilă în cazul din speță, deoarece contravine

normelor CEDO, practicii unanim recunoscute a CEDO, Constituției Republicii

Moldova, Hotărârilor Curții Constituționale, legislației civile naționale și

principiului securității juridice, instituit în jurisprudența instanțelor internaționale și

naționale de justiție.

În acest sens, reclamantul a relatat că Legea nr. 902 din 29 noiembrie 1992 cu

privire la Procuratură, Legea nr. 118 din 14 martie 2003 cu privire la Procuratură

(ajustată la Legea nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului), Legea

nr. 294 din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură, prevedeau că procurorii

beneficiază de aceleași drepturi la toate înlesnirile, garanțiile, recompensele și

suplimentele prevăzute pentru judecător.

Grigore Ciubuc a menționat că procurorii pensionați în conformitate cu

prevederile Legii nr. 118 din 14 martie 2003, primeau pensiile conform prevederilor

2

Legii nr. 544 din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului. Astfel reclamantul

a specificat că atât Legea nr. 294 din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură,

cât și cele anterioare (din 1992 și 2003) prevedeau aceleași garanții sociale pentru

procurori și judecători, una din ele fiind acordarea pensiei, la o anumită vârstă - 50

ani, cu respectarea obligatorie a principiului de recalculare a pensiei la fiecare

creștere ordinară a salariului lunar al procurorului în funcție.

Reclamantul menționat că a beneficiat de dreptul la pensie pentru vechime în

munca începând cu luna decembrie 2005. Astfel, Curtea Constituțională prin

Hotărârea nr. 4 din 27 ianuarie 2000 privind controlul constituționalității unor

prevederi din legile care reglementează asigurarea cu pensii a judecătorilor,

procurorilor, anchetatorilor Procuraturii, funcționarilor publici, a decis că stipulările

legii privind stabilirea unor garanții materiale ale independenței procurorilor,

judecătorilor trebuie să corespundă înaltului statut de persoane cu demnitate publică.

Mai mult ca atât reclamantul a notat că, prin Hotărârea menționată, Curtea

Constituțională a reținut că, dreptul cetățeanului la asigurarea cu pensie se află în

dependență directă de caracterul activității social-utile prestate. Pensiile pentru

vechime în muncă ale judecătorilor, procurorilor (...) au fost obținute prin munca

prestată de aceștia, prin exercitarea unor funcții speciale, de importantă majora

pentru societate. Totodată, Curtea Constituțională s-a pronunțat univoc asupra

faptului că cuantumul pensiei, stabilite printr-o lege anterioară, nu poate fi micșorat,

iar plata pensiei fixate, nu poate fi suspendată prin act normativ adoptat ulterior.

Grigore Ciubuc a indicat că prin Hotărârea Curții Constituționale nr.9 din 30

martie 2004 pentru controlul constituționalității unor prevederi ale art. 1, pct. 22 și

art. II - V din Legea nr. 358 din 31 iulie 2003 pentru modificarea și completarea unor

acte legislative, Curtea Constituțională a statuat că normele privind protecția de stat,

asigurarea materială și socială, inclusiv asigurarea cu pensie, consfințite în legile

anterioare, nu pot fi anulate sau modificate.

Concomitent reclamantul a specificat că Curtea Constituțională și-a menținut

ferm concluziile sale expuse în Hotărârea nr. 9 din 30 martie 2004 privind declararea

parțial neconstituțională a Legii nr. 358 din 31 iulie 2003, care anula și pensiile aflate

în plată ale unor categorii speciale de angajați. Astfel, Curtea Constituțională a

subliniat că Legea nr. 358 din 31 iulie 2003 și la acel moment aducea atingere unor

drepturi de proprietate dobândite și anume pensiilor aflate în plată, inclusiv al

procurorilor.

Grigore Ciubuc a considerat că prin refuzul Casei Naționale de Asigurări

Sociale nr. C-1285/17 din 13 iulie 2017, de a-i recalcula pensia, reieșind din mărimea

salariului de funcție a procurorului în exercițiu, se încalcă un drept prevăzut de lege,

drept dobândit la momentul stabilirii pensiei și care nu poate fi restrâns pe viitor.

Solicită reclamantul Grigore Ciubuc recunoașterea ca fiind ilegală a deciziei

Casei Naționale de Asigurări Sociale nr. C-1285/17 din 13 iulie 2017, repunerea în

dreptul lezat si obligarea Casei Naționale de Asigurări Sociale de a-i recalcula și

achite pensia pentru vechimea în muncă, reieșind din salariul mediu lunar achitat

procurorului - șef-adjunct de secție din cadrul Procuraturii Generale, cu recalcularea

acesteia, în cazul majorării generale a salariului procurorului în exercițiu, ținându-

se cont de funcția deținută la data ieșirii la pensie.

3

Prin hotărârea din 8 februarie 2018 a Judecătoriei Chișinău sediul Centru, s-a

admis parțial acțiunea depusă de Grigore Ciubuc. S-a obligat Casa Națională de

Asigurări Sociale să-i stabilească și să-i achite lui Ciubuc Grigorie pensia pentru

vechimea în muncă, reieșind din salariul mediu lunar achitat procurorului șef-

adjunct de secție din cadrul Procuraturii Generale în exercițiul funcției, cu

recalcularea pensiei pentru vechimea în muncă, ținînd cont de majorarea salariului

procurorului în funcție, începînd cu 5 aprilie 2013, după creșterea salariului cu 35%

și începînd cu 1 august 2016, potrivit art. 60 din Legea cu privire la Procuratură nr.

3 din 5 februarie 2016, în vigoare din 1 august 2016 (f.d. 53-62).

Prin decizia din 29 mai 2018 a Curții de Apel Chișinău, s-a respins apelul depus

de Casa Națională de Asigurări Sociale și s-a menținut hotărârea din 8 februarie 2018

a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru

La 23 iunie 2018, Casa Națională de Asigurări Sociale, prin intermediul

oficiului poștal a depus recurs împotriva deciziei din 29 mai 2018 a Curții de Apel

Chișinău, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și

hotărârii primei instanțe cu emiterea unei noi decizii cu privire la respingerea acțiunii

ca fiind neîntemeiate.

Recurentul Casa Națională de Asigurări Sociale, în motivarea recursului, a

indicat că instanțele de judecată la adoptarea hotărârilor contestate, au aplicat și

interpretat eronat normele dreptului material aplicabile raportului juridic litigios.

Recurentul a menționat că conform art.73 din Legea nr. 294-XVI din 25

decembrie 2008 cu privire la Procuratură, în vigoare la 1 iulie 2011 prevede că

procurorii, cu excepția procurorilor militari, au dreptul la pensie conform Legii

privind pensiile de asigurări sociale de stat nr. 156-XIV din 14 octombrie 1998.

Astfel, începând cu 1 iulie 2011 drepturile de pensionare a procurorilor sunt

reglementate de prevederile art. 462 din Legea nr.156 din 14 octombrie 1998 privind

pensiile de asigurări sociale de stat.

Astfel recurentul a notat că conținutul art. 462 din Legea nr.156 din 14

octombrie 1998 nu prevede faptul că pensiile procurorilor și indemnizațiilor viagere

se recalculează în cazul majorării generale a salariului procurorului.

Casa Națională de Asigurări Sociale a Republicii Moldova a relatat că începând

cu 1 iulie 2011 pensia procurorilor nu se recalculează, dar se indexează anual la 1

aprilie conform art.13 din Legea nr. 156 din 14 octombrie 1998.

La 10 august 2018, în conformitate art. 439 alin. (2) din Codul de procedură

civilă, Curtea Supremă de Justiție i-a comunicat cererea de recurs lui Grigore

Ciubuc, informându-l că referința se depune în termen de o lună de la data primirii

scrisorii. În mod corespunzător, dacă referința nu a fost prezentată în termenul

stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia.

La 24 august 2018, Grigore Ciubuc a înaintat referință la cererea de recurs

depusă de Casa Națională de Asigurări Sociale, solicitând declararea recursului ca

fiind inadmisibil.

Analizând admisibilitatea recursului, conform art. 440 din Codul de procedură

civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră inadmisibilă cererea de recurs formulată de Casa

Națională de Asigurări Sociale, din următoarele motive.

4

În conformitate cu art. 439 alin. (3) Codul de procedură civilă, judecătorul

raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs și

face un raport verbal în fața completului de judecată instituit în conformitate cu

alin.(2).

În conformitate cu art. 434 alin. (1) Codul de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale.

Astfel, prin prisma dispoziției citate, completul Colegiului civil, comercial și

de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție constată în termen recursul

declarat de Casa Națională de Asigurări Sociale la 23 iunie 2018 împotriva deciziei

din 29 mai 2018 a Curții de Apel Chișinău.

În continuare, audiind raportul verbal al judecătorului-raportor și verificând

încadrarea în dispozițiile art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă a

temeiurilor invocate în recurs, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție constată existența temeiului prevăzut la

art. 433 lit. a) CPC, din următoarele considerente.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural. Temeiurile declarării recursului sunt enumerate

exhaustiv în alineatele (2), (3) și (4) ale acestui articol.

Rațiunea acestor dispoziții legale fundamentează ideea potrivit căreia judecarea

recursului exercitat conform Secțiunii II-a, Capitolul XXXVIII din Codul de

procedură civilă, are un caracter devolutiv și privește doar problemele de drept

material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în

fapt. În aceste condiții, trebuie observat caracterul extraordinar al aceste căi de atac,

la care se poate recurge doar în cazurile excepționale enunțate de dispozițiile art. 432

alin. (2), (3), (4) din Codul de procedură civilă.

Din acest punct de vedere, completul Colegiului își propune să verifice esența

și temeiurile recursului, precum și argumentele privind caracterul nelegal al deciziei

atacate, în limitele în care au fost formulate și prin prisma drepturilor garantate de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).

Instanța subliniază că în materie civilă Convenția nu garantează un drept de

recurs, dar că o eventuală procedură de examinare a admisibilității acestuia face

incident articolul 6 (a se vedea, inter alia, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), 13 ianuarie

2009, para. 24; Akaki Tchaghiashvili v. Georgia, 2 septembrie 2014, para. 34).

În plus, un stat care dispune de astfel de instanțe de recurs are obligația să se

asigure că justițiabilii se bucură de principiile unui proces echitabil garantate de art.

6 alin. (1), în special de dreptul de acces la o instanță și de dreptul de a fi audiat. (a

se vedea, de exemplu, Erfar – Avef v. Grecia, 27 martie 2014, para. 39 – 40;

Lebedinschi v. Republica Moldova, 16 septembrie 2015, para. 32).

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la un

tribunal al unei persoane poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității

contestațiilor înaintate prin intermediul căilor de atac, întrucât însăși natura sa

solicită o reglementare specială din partea statului, care beneficiază de o anumită

marjă de apreciere. În acest sens, condițiile pentru autorizarea unei cereri introduse

pe o cale de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o

5

cale de atac ordinară (a se vedea, inter alia, Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie

2016, para. 34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, para. 64).

În același timp, în jurisprudența sa consecventă, Curtea Europeană a precizat

că interpretarea normelor de procedură reprezintă o chestiune de drept intern și ține,

în principiu, de competența instanțelor să evalueze motivele de admisibilitate a unei

cereri de acest tip (a se vedea, de exemplu, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), ibidem,

para. 25; Vučković și alții v. Serbia (excepții preliminare), 25 martie 2014, para. 80;

Miessen v. Belgia, ibidem, para. 70).

Astfel, în conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea

de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4).

În același context, alin. (2) și (3) ale art. 432 din Codul de procedură civilă

prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de

drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alineatul (4) stabilește că

săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare

a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar fi putut

conduce la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs consideră

că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară sau în cazul

în care erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale

ale omului.

Prin urmare, reglementările referitoare la formalitățile și termenele impuse de

articolele 433 și 432 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă urmăresc protejarea

interesului părții, precum și competența asigurării interpretării unitare a legii de către

Curtea Supremă de Justiție. Aceste limitări urmăresc un scop legitim, îndeplinind

cerințele securității juridice și a bunei-administrări a justiției (a se vedea, mutatis

mutandis, Beniamin Nersesyan v. Armenia, 19 ianuarie 2010, para. 22; Erfar – Avef,

ibidem, para. 41, Marc Brauer, ibidem, para. 35; Miessen, ibidem, para. 67;

Trevisanato v. Italia, 16 decembrie 2016, para. 36 - 37).

În speță, instanța constată că cererea de recurs declarată de către Casa Națională

de Asigurări Sociale este formulată în baza art. 432 din Codul de procedură civilă,

așa cum prevede art. 437 alin. (1), lit. f) din Codul de procedură civilă.

Completul judiciar notează că-i revine obligația de a verifica dacă argumentele

recurentului întrunesc condițiile necesare pentru a declara admisibil cererea acestuia,

inclusiv dacă normele de drept invocate în favoarea punctului său de vedere sunt

incidente la soluționarea fondului cauzei. Cu toate acestea, trebuie subliniat că din

succesiunea actelor dosarului reiese că recurentul a reluat criticile formulate în faza

procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin urmare, Colegiul constată că încălcările invocate, exprimate sub forma

unor enunțuri generale, fără a fi aprofundate, nu permit încadrarea lor în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de procedură civilă. Deci, în mod

evident, lipsește o formulare suficientă și adecvată în ceea ce privește chestiunea de

drept pusă în discuție pentru a identifica esența și temeiul cererii de recurs, impuse

de art. 437 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă.

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi audiat”, garantat de Convenție,

instanța notează că obligația de a motiva o hotărâre judecătorească poate varia în

funcție de natura deciziei în cauză (a se vedea, inter alia, Helle v. Finlanda, 19

6

decembrie 1997, para. 55; Latourniere v. Franța, 10 decembrie 2002, para. 2;

Hansen v. Norvegia, 2 octombrie 2014, para. 71 – 74). De fapt, în concepția instanței

europene, art. 6 alin. (1) nu impune motivarea detaliată a deciziei unei instanțe de

recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice, respinge un recurs, ca fiind

„lipsit de șanse de succes” (a se vedea, mutatis mutandis, Kukkonen v. Finlanda (nr.

2), ibidem, para. 24; Beniamin Nersesyan, ibidem, para. 23 – 24; Akaki

Tchaghiashvili, ibidem, para. 34 sau Papaioannou v. Grecia, 2 iunie 2016, para. 45).

Mai mult, instanța observă că recurentul Casa Națională de Asigurări Sociale a

formulat prezenta cerere după ce a avut posibilitatea de a fi audiat de o instanță de

fond și de o instanță de apel, care au fost competente de a examina toate chestiunile

de fapt și de drept relevante litigiului (a se vedea, mutatis mutandis, Levages

Prestations Services v. Franța, 23 octombrie 1996, para. 48; A. Menarini

Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27 septembrie 2011, para. 59; Akaki Tchaghiashvili,

ibidem, para. 34).

În sfârșit, în limitele impuse de art. 439 alin. (3) din Codul de procedură civilă,

instanța conchide că recursul dedus judecății nu corespunde cerinței de a fi „efectiv”,

adică nu s-a bazat exclusiv pe chestiuni de drept, care ar cuprinde încălcări esențiale

sau aplicări eronate din partea instanței judecătorești ierarhic inferioară a normelor

de drept material sau a normelor de drept procedural. Din aceste raționamente,

completul Colegiului constată existența temeiului prevăzut la art. 433 lit. a) din

Codul de procedură civilă, fiind respectat, în viziunea instanței, raportul rezonabil

de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În conformitate cu art. 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

Astfel, având în vedere circumstanțele stabilite supra, completul Colegiului

civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție decide

în mod unanim că recursul declarat de către Casa Națională de Asigurări Sociale nu

ridică probleme de drept și nu poate fi acceptat spre examinarea în fond, urmând a

fi considerat inadmisibil.

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Recursul declarat de către Casa Națională de Asigurări Sociale se consideră

inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, judecătorul Tatiana Vieru

Judecătorii Maria Ghervas

Mariana Pitic

7