Decizia nr. 15 din 16 septembrie 2024

Pe rol se află Dosarul nr. 1.130/1/2024 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizând următoarea problemă de drept: dacă infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 30 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, la şedinţa de judecată a participat magistrat-asistent Elena Rosana Bota, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt cereri de formulat ori chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie să susţină punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi interpretării unitare ce face obiectul cauzei de faţă.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sesizarea îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate şi a solicitat stabilirea unui mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, în sensul de a se statua că infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

Argumentele care susţin această concluzie se referă la faptul că, printre condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a fi dispusă luarea unei măsuri de supraveghere tehnică, respectiv autorizarea prealabilă a obţinerii datelor de trafic şi localizare, legiuitorul a indicat natura infracţiunii care formează obiectul cauzei. Însă legiuitorul nu a prevăzut un criteriu unitar pentru a stabili natura faptelor care justifică emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, ci a recurs la un criteriu subsidiar referitor la maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care formează obiectul cauzei (5 ani închisoare sau mai mare), permiţând dispunerea unor astfel de măsuri sau metode speciale şi în cazul altor fapte care justifică, din cauza gravităţii, atingerea adusă vieţii private.

În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că şi în actualul Cod penal delapidarea a rămas o infracţiune complexă, prin a cărei reglementare s-a urmărit, în principal, ocrotirea relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu şi, în subsidiar, protejarea relaţiilor sociale patrimoniale.

Doamna procuror a subliniat că nu poate fi minimalizată importanţa valorii sociale ocrotite în subsidiar, respectiv cea privitoare la patrimoniu, iar opţiunea legiuitorului de a include delapidarea în categoria infracţiunilor de serviciu nu afectează caracterul complex al acestei infracţiuni.

În analiza problemei de drept nu se poate ignora faptul că legiuitorul a avut în vedere, în momentul incriminării delapidării în mediul privat, inclusiv pericolul social pe care fapta îl prezintă pentru activitatea şi patrimoniul subiectului pasiv.

În plus, atunci când a analizat constituţionalitatea dispoziţiilor art. 308 raport la art. 295 din Codul penal, Curtea Constituţională a reţinut că, din perspectiva pericolului social pe care faptele de delapidare îl prezintă, în general, pentru relaţiile patrimoniale ale unei persoane juridice, legiuitorul a incriminat, prin art. 308 alin. (1) din Codul penal, infracţiunea de delapidare atunci când este săvârşită în mediul privat de către una dintre persoanele prevăzute de acest text de lege.

A apreciat că, din perspectiva protecţiei vieţii private şi de familie conferite de Convenţia europeană a drepturilor omului, nu trebuie realizată o interpretare restrictivă a dispoziţiilor analizate. Având în vedere că legiuitorul a permis dispunerea de măsuri intruzive în dreptul la viaţa privată în cazul unor fapte mai puţin periculoase, prin raportare la modalitatea de săvârşire şi urmările imediate produse, rezultă că nu există nicio raţiune pentru a nu permite astfel de măsuri cu privire la o infracţiune aşa cum este delapidarea în forma atenuată, cu un grad mai ridicat de pericol social şi care aduce atingere relaţiilor patrimoniale.

Un alt argument invocat s-a referit la faptul că, din cauza modului de acţiune folosit de subiectul activ, recurgerea la măsurile de supraveghere tehnică sau obţinerea datelor de trafic sau localizare pot fi singurele mijloace prin care se poate dovedi săvârşirea infracţiunii.

Răspunzând întrebărilor adresate de membrii Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna procuror a precizat că soluţia includerii infracţiunii de delapidare în categoria infracţiunilor de serviciu este consacrată şi în alte legislaţii, de exemplu în Codul penal italian sau în Codul penal francez.

Totodată, a susţinut că exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri, în condiţiile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale dispoziţiilor constituţionale. În plus, a arătat că există situaţii în care, prin excepţie, în cauză există doar indicii temeinice care pot justifica o eventuală începere a urmăririi penale in rem, fiind absolut necesară obţinerea datelor solicitate, pentru ca ulterior să fie administrate şi coroborate şi alte probe.

Reprezentantul procurorului general a precizat că infracţiunea de delapidare este inclusă de legiuitor în categoria infracţiunilor de serviciu, însă nu pot fi considerate ca infracţiuni contra patrimoniului doar acele infracţiuni care au ca obiect juridic principal relaţiile sociale patrimoniale, ci trebuie avut în vedere şi obiectul juridic secundar al infracţiunii, care justifică utilizarea acestor metode speciale de supraveghere sau cercetare.

Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

Deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problema de drept care a generat practica neunitară

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 818/III-5/2024, a sesizat, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: dacă infracţiunea de delapidare în formă atenuată, prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, poate fi încadrată în noţiunea de infracţiune contra patrimoniului la care se referă art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept Legea nr. 286/2009 privind Codul penal ” Art. 35. – Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe (…) (2) Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.” ” Art. 295. – Delapidarea (1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. (2) Tentativa se pedepseşte.” ” Art. 308. – Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane (1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. (2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.” Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală ” Art. 138. – Dispoziţii generale (1) Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele: a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; b) accesul la un sistem informatic; c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere; d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale; g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor; h) participarea autorizată la anumite activităţi; i) livrarea supravegheată; j) obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. (2) Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. (3) Prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe. (4) Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. (5) Prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic. (6) Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. (7) Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. (8) Prin percheziţionarea trimiterilor poştale se înţelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc. (9) Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane. (10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni. (11) Prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri sau substanţe dopante, precum şi prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă. (12) Prin livrare supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia. (13) Prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d).” ” Art. 139. – Supravegherea tehnică (1) Supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2); b) măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. (2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. (3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege. (4) Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.” ” Art. 152. – Obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului (1) Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita date de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) sau a unei infracţiuni de concurenţă neloială, de evadare, de fals în înscrisuri, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, a unei infracţiuni privind nerespectarea dispoziţiilor privind introducerea în ţară de deşeuri şi reziduuri, a unei infracţiuni privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc ori a unei infracţiuni privind regimul juridic al precursorilor de droguri şi infracţiuni referitoare la operaţiuni cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive asemănătoare celor determinate de substanţele şi produsele stupefiante sau psihotrope; b) există temeiuri justificate pentru a se crede că datele solicitate constituie probe; c) probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; d) măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii. (2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu. (3) Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate.” III. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Autorul sesizării a reţinut că problema de drept supusă examinării a apărut în cauzele având ca obiect infracţiunea de delapidare în varianta atenuată prevăzută de art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal 1 în care procurorul a solicitat, în temeiul art. 139 din Codul de procedură penală, dispunerea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a unor măsuri de supraveghere tehnică sau autorizarea prealabilă, în baza art. 152 din Codul de procedură penală, pentru obţinerea datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. 1 Săvârşită de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice.

În acest context juridic, fiind sesizate cu propunerile formulate de către parchete, instanţele trebuie să stabilească dacă este îndeplinită condiţia la care fac referire art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală privind săvârşirea unei infracţiuni pentru care se pot dispune măsurile de supraveghere tehnică prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau metoda specială de cercetare prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură penală.

Examenul jurisprudenţei actuale în materie a evidenţiat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la includerea infracţiunii de delapidare în varianta atenuată prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, menţionată expres de către legiuitor printre cele pentru care se poate dispune emiterea unui mandat de supraveghere tehnică sau autorizarea prealabilă a obţinerii datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, existând două orientări.

Într-o primă orientare jurisprudenţială, considerată de către autorul sesizării, majoritară, instanţele au reţinut că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal, săvârşită de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice, se încadrează în sintagma „infracţiuni contra patrimoniului” din cuprinsul art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) raportat la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală.

În motivarea acestui punct de vedere, s-a arătat că, deşi nu a mai fost prevăzută de legiuitor în titlul II „Infracţiuni contra patrimoniului” (art. 228-256 din Codul penal) din Partea specială a Codului penal actual, ci în categoria infracţiunilor de serviciu prevăzute în titlul V capitolul II „Infracţiuni de serviciu”, fapta în discuţie este o infracţiune complexă, potrivit art. 35 alin. (2) din Codul penal.

Prin urmare, însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar privat, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le administrează sau gestionează aduce atingere nu doar relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu (obiect juridic principal), ci şi relaţiilor sociale referitoare la protecţia patrimoniului (obiect juridic secundar sau adiacent).

Includerea infracţiunii în cadrul infracţiunilor de serviciu a fost făcută de legiuitor în funcţie de obiectul său juridic principal, însă nu se poate face abstracţie de faptul că prin săvârşirea acesteia sunt vătămate şi relaţiile sociale patrimoniale.

Aplicând acest raţionament, instanţele au pronunţat încheieri definitive prin care au dispus luarea unor măsuri de supraveghere tehnică sau au autorizat prealabil obţinerea de către organele de urmărire penală a datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.

În sensul primei orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din raza de competenţă a curţilor de apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti şi Constanţa (anexa I, poziţiile nr. 1-6): Încheierea nr. 251 din 25 noiembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Alba Iulia în Dosarul nr. 7.904/176/2022; Încheierea nr. 264 din 28 august 2022, pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 10.104/180/2020; Încheierea nr. 12/CC din 23 martie 2021, pronunţată de Judecătoria Făgăraş în Dosarul nr. 1.397/226/2021; Încheierea din 16 august 2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 20.475/301/2022; Încheierea nr. 732 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 29.771/212/2021; Încheierea nr. 293 din 24 mai 2022, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 13.220/212/2022.

Deşi sunt invocate în susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale, considerată opinie majoritară, şase hotărâri judecătoreşti, se constată că doar în trei dintre acestea a fost analizată neechivoc problema de drept ce face obiectul prezentei sesizări.

În celelalte trei hotărâri judecătoreşti, nici măcar nu a fost abordată problema de drept ce face obiectul sesizării, în contextul în care în cauzele analizate s-a dispus începerea urmăririi penale atât cu privire la săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal, cât şi cu privire la alte infracţiuni [de exemplu, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal sau înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal] care permiteau dispunerea unei astfel de măsuri.

Astfel, prin Încheierea nr. 264 din 28 august 2022, pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 10.104/180/2020, judecătorul de drepturi şi libertăţi a constatat că în cauză există suspiciunea rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, pentru care se fac cercetări în cauză, respectiv infracţiunile de delapidare şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 308 alin. (1) din Codul penal şi art. 322 alin. (1) din Codul penal, ambele cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal. În raport de gravitatea acestei infracţiuni, cu faptul că prin acest procedeu se pot obţine probe cu privire la vinovăţia persoanelor în comiterea infracţiunii şi că probele nu ar putea fi obţinute în alt mod, s-a apreciat că măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi este necesară pentru apărarea ordinii publice, respectiv a relaţiilor privitoare la proprietatea privată a persoanei.

Prin Încheierea nr. 12/CC din 23 martie 2021, pronunţată de Judecătoria Făgăraş în Dosarul nr. 1.397/226/2021, s-a reţinut că în cauză s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 alin. (1) din Codul penal, falsul privind identitatea prevăzută de art. 327 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal. Totodată, în aceeaşi cauză s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 din Codul penal cu aplicarea art. 308 din Codul penal.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi a reţinut că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege şi că datele solicitate sunt necesare lămuririi cauzei sub toate aspectele, motiv pentru care, în baza art. 152 alin. (2) din Codul de procedură penală, art. 138 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură penală şi art. 12 1 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, a admis solicitarea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş şi, în consecinţă, a dispus autorizarea obţinerii de la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului a datelor reţinute în baza Legii nr. 506/2004.

Prin Încheierea nr. 732 din 12 noiembrie 2021, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 29.771/212/2021, judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa şi, în baza art. 141 alin. (3) din Codul de procedură penală, a confirmat măsurile de supraveghere tehnică dispuse prin Ordonanţa procurorului din data de 10.11.2021, prin care s-a dispus autorizarea, cu titlu provizoriu, pe o durată de 48 de ore, a măsurii de supraveghere tehnică, constând în interceptarea, localizarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice efectuate de la şi către un terminal de telefonie mobilă. Se constată că, prin hotărârea invocată, nu a fost analizată problema de drept vizată de recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, se reţine că, deşi a fost anexată Sentinţa penală nr. 324 din 26 octombrie 2023 pronunţată de Judecătoria Făgăraş în Dosarul nr. 4.868/226/2022, aceasta excedează obiectului recursului în interesul legii.

Referitor la cea de a doua orientare jurisprudenţială, considerată ca fiind minoritară, s-au depus un număr de patru hotărâri judecătoreşti, iar din conţinutul acestora care reprezintă de fapt şi opinia majoritară rezultă că infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. (1) raportat la art. 308 din Codul penal nu se încadrează în sintagma „infracţiuni contra patrimoniului” cuprinsă în art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală care se referă strict la infracţiunile prevăzute în Partea specială titlul II „Infracţiuni contra patrimoniului” din Codul penal.

În susţinerea acestui punct de vedere, împrejurarea că această infracţiune are ca obiect juridic secundar relaţiile privind protecţia patrimoniului nu este suficientă pentru a fi încadrată în categoria infracţiunilor contra patrimoniului. În acest sens, s-a reţinut că în Codul penal anterior infracţiunea de delapidare era încadrată în titlul privind infracţiunile contra patrimoniului, însă în Codul penal actual a fost inclusă printre infracţiunile de serviciu, respectiv în titlul V „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu”, capitolul II „Infracţiuni de serviciu”.

Potrivit expunerii de motive a Codului penal actual, „delapidarea (…) a fost adusă acolo unde îi era locul, în grupul infracţiunilor de serviciu, pentru că, prin comiterea ei, se vatămă mai întâi relaţia socială de serviciu şi în secundar se afectează patrimoniul unei persoane juridice.”

Întrucât stabilirea prin dispoziţiile art. 139 alin. (2) şi ale art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a infracţiunilor pentru care se pot dispune măsuri de supraveghere tehnică, respectiv metoda specială de cercetare constând în obţinerea datelor de trafic şi localizare, reprezintă una dintre garanţiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanţă cu dispoziţiile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretarea prevederilor în discuţie trebuie să fie restrictivă pentru a asigura cerinţa de previzibilitate.

Prin urmare, având în vedere caracterul intruziv ridicat al acestor măsuri în dreptul la viaţa privată a persoanei, sintagma „infracţiuni contra patrimoniului” nu poate fi extinsă şi în cazul altor infracţiuni, în afara celor din titlul II din Partea specială a Codului penal. O altă interpretare nu poate fi reţinută şi pentru că legiuitorul nu a folosit expresia „infracţiuni care sunt susceptibile a produce un prejudiciu”.

În plus, s-a constatat că nu este îndeplinită nici cerinţa impusă de art. 139 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală privind maximul special al pedepsei prevăzută de lege (5 ani închisoare sau mai mare) pentru infracţiunile care nu sunt indicate expres în cuprinsul acestor prevederi. În acest sens, s-a arătat că în cazul infracţiunii de delapidare comisă de o persoană care nu este funcţionar public, potrivit art. 308 alin. (2) din Codul penal, pedeapsa prevăzută este mai mică de 5 ani închisoare, fiind cuprinsă între 1 an şi 4 luni şi 4 ani şi 8 luni închisoare.

Având în vedere aceste considerente, instanţele au pronunţat hotărâri definitive prin care au respins, ca nefondate, propunerile formulate de către parchete privind emiterea unor mandate de supraveghere tehnică sau de autorizare prealabilă a obţinerii de către organele de urmărire penală a datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale au fost anexate sesizării următoarele hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe din raza de competenţă a curţilor de apel Bucureşti şi Cluj (anexa II, poziţiile nr. 7-10): Încheierea din 15 noiembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. 28.823/301/2022; Încheierea nr. 54 din 7 martie 2019, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în Dosarul nr. 4.676/303/2019; Încheierea nr. 23 din 18 ianuarie 2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti în Dosarul nr. 889/303/2024; Încheierea nr. 132/C din 26 septembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în Dosarul nr. 19.428/211/2022.

Cele două orientări jurisprudenţiale asupra problemei de drept în discuţie au făcut obiectul dezbaterilor cu prilejul întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicată aspectelor de practică neunitară, desfăşurată la Bucureşti, în perioada 15-16 noiembrie 2023. În acest context s-a susţinut necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sau promovării unui recurs în interesul legii. IV. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procesul de unificare a jurisprudenţei, prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 105 din 10 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit, printre altele, că „dispoziţiile art. 308 din Codul penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de delapidare prevăzute de art. 295 din Codul penal.” V. Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios

Direcţia legislaţie, jurisprudenţă şi contencios – Serviciul pentru studiul şi unificarea jurisprudenţei din cadrul instanţei supreme a transmis că nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă în cuprinsul căreia instanţa supremă să se pronunţe cu privire la problema de drept indicată. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României

Prin Decizia nr. 461 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 951 din 25 noiembrie 2016, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală şi ale art. 308 alin. (1) raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal.

Prin Decizia nr. 256 din 25 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul penal cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” raportat la art. 295 alin. (1) şi art. 298 din Codul penal.

Prin Decizia nr. 625 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 28 ianuarie 2021, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, cu referire la sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice”, raportat la art. 295 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. VII. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Formulând recursul în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de recurs în interesul legii şi că, pe fondul problemei de drept, soluţia legală în materie este reflectată de prima orientare jurisprudenţială, considerată ca fiind majoritară.

În argumentare, s-a arătat că dispoziţiile art. 139 alin. (2) şi ale art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală stipulează, printre condiţiile cumulative care trebuie îndeplinite pentru a fi dispusă luarea unei măsuri de supraveghere tehnică, respectiv autorizarea prealabilă a obţinerii datelor de trafic şi localizare, natura infracţiunii care formează obiectul cauzei.

Din modul de redactare a art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală rezultă că legiuitorul nu a recurs la un criteriu unitar pentru a stabili natura faptelor care justifică emiterea unui mandat de supraveghere tehnică, astfel încât, în ceea ce priveşte prezenta problemă de drept, să rezulte o limitare expresă la infracţiunile cuprinse în titlul II din Partea specială a Codului penal.

În plus, pentru a extinde sfera infracţiunilor indicate mai sus, legiuitorul a recurs la un criteriu subsidiar privind maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care formează obiectul cauzei (5 ani închisoare sau mai mare), permiţând dispunerea unor astfel de măsuri sau metode speciale şi în cazul altor fapte care justifică, din cauza gravităţii, atingerea adusă vieţii private.

În ceea ce priveşte infracţiunile pentru care se poate autoriza prealabil obţinerea datelor de trafic şi localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, se constată că art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală face trimitere la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, respectiv la aceleaşi fapte care permit emiterea unui mandat de supraveghere tehnică. În plus, menţionează explicit alte infracţiuni care permit dispunerea acestei metode speciale de cercetare.

Controversa privind includerea variantei atenuate a infracţiunii de delapidare, prevăzută de art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal, în sintagma „infracţiuni contra patrimoniului” din cuprinsul art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, a apărut ca urmare a faptului că, spre deosebire de Codul penal anterior, care stipula delapidarea în categoria infracţiunilor contra patrimoniului, în Codul penal actual, legiuitorul a prevăzut-o în capitolul II „Infracţiuni de serviciu” al titlului V „Infracţiuni de corupţie şi de serviciu” din Partea specială.

Potrivit Expunerii de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, această faptă a fost adusă acolo unde îi era locul, în grupul infracţiunilor de serviciu, pentru că prin comiterea ei se vatămă mai întâi relaţia socială de serviciu şi în secundar se afectează patrimoniul unei persoane juridice [ … ]. Soluţia includerii infracţiunii de delapidare în această categorie este tradiţională în dreptul nostru, ea fiind consacrată şi de Codul penal din 1936 (art. 236). Aceeaşi este situaţia şi în alte legislaţii, cum este cazul art. 432 din Codul penal spaniol, art. 314 din Codul penal italian, art. 432-15 din Codul penal francez.

S-a arătat faptul că, şi sub imperiul Codului penal actual, delapidarea a rămas o infracţiune complexă, prin a cărei reglementare s-a urmărit însă, în principal, ocrotirea relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu (obiectul juridic principal), iar în subsidiar, protejarea relaţiilor sociale patrimoniale (obiectul juridic secundar).

Includerea delapidării într-un alt grup de infracţiuni, având în vedere obiectul juridic lezat în principal, nu este un caz singular în Codul penal adoptat prin Legea nr. 286/2009, legiuitorul procedând într-o manieră similară şi în situaţia altei infracţiuni complexe, respectiv omorul săvârşit împotriva unui judecător, procuror, poliţist, jandarm sau militar aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestora.

Astfel, spre deosebire de Codul penal anterior, care prevedea această faptă printre infracţiunile contra vieţii, în Codul penal actual, apreciindu-se că lezează, doar în subsidiar, dreptul la viaţă şi, în principal, relaţiile sociale privind respectul datorat persoanelor care exercită o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, respectiv cele privind buna desfăşurare a procesului penal, omorul săvârşit împotriva unui poliţist, jandarm sau militar a fost integrat în infracţiunile contra autorităţii [ultraj prevăzut de art. 257 alin. (4) din Codul penal], iar cel comis împotriva unui judecător sau procuror în cele contra înfăptuirii justiţiei [ultraj judiciar prevăzut de art. 279 alin. (1) din Codul penal]. Însă, modificarea nu conduce la pierderea caracterului de infracţiune contra vieţii a acestor fapte, un argument în acest sens fiind reţinerea variantei calificate prevăzute de art. 189 lit. e) din Codul penal, în situaţia ipotetică în care persoana care a săvârşit una dintre infracţiunile mai sus-menţionate mai săvârşeşte o infracţiune de omor.

Astfel, în doctrina juridică 2 , s-a arătat că infracţiunea complexă, formă a unităţii legale de infracţiune, are două forme, şi anume infracţiunea complexă – formă de bază şi infracţiunea complexă – forma agravată. 2 M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, ediţia a 4-a revizuită şi adăugită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2017, pag. 208-209.

În acest context, s-a arătat că, presupunând, în fapt, sustragerea unor bunuri aflate în posesia sau detenţia unei persoane de către cel care are de drept sau de fapt atribuţii de gestionare sau administrare a bunurilor, delapidarea constituie ea însăşi o infracţiune care prin adăugarea unei condiţii suplimentare privind calitatea subiectului activ (funcţionar public) dobândeşte caracter complex (prin absorbţie) şi o nouă încadrare juridică.

Dacă, în cazul formei-tip şi al formei agravate ale delapidării, maximul special al pedepsei prevăzute de lege (7 ani închisoare, respectiv 10 ani şi 6 luni închisoare) permite autorizarea măsurilor de supraveghere tehnică şi a obţinerii datelor de trafic şi localizare, astfel încât nu mai este necesară verificarea îndeplinirii criteriului vizând apartenenţa faptei la infracţiunile contra patrimoniului, în cazul formei atenuate a infracţiunii, nou-introdusă în Codul penal actual, condiţia privind maximul special al pedepsei de cel puţin 5 ani închisoare prevăzută de art. 139 alin. (2) şi art. 152 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este îndeplinită.

Astfel, potrivit art. 295 raportat la art. 308 din Codul penal, însuşirea, folosirea sau traficarea, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau administrează, săvârşită de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul oricărei persoane juridice, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art. 295 din Codul penal, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime (închisoarea de la 1 an şi 4 luni la 4 ani şi 8 luni).

Prin Decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2015, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că, fiind o variantă atenuată a delapidării, reglementarea din art. 308 din Codul penal funcţionează pe structura normei de incriminare prevăzute de art. 295 din Codul penal, pe care o extinde în ceea ce priveşte calitatea subiectului activ şi, ca o consecinţă a acestei modificări, legiuitorul a adaptat limitele de pedeapsă la gradul de pericol social abstract rezultat din schimbarea intervenită cu privire la acest termen al infracţiunii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, totodată, că varianta agravată sau atenuată a unei infracţiuni presupune mai întâi condiţiile conţinutului variantei-tip, la care se adaugă anumite elemente circumstanţiale care pot să se refere la aspectul material sau moral al faptei, la obiectul sau subiecţii faptei ori la locul şi timpul săvârşirii faptei, imprimându-i acesteia, în abstract, o gravitate mai ridicată sau mai redusă.

Prin urmare, cu excepţia calităţii speciale cerute subiectului activ al infracţiunii (prepus al funcţionarului public asimilat, respectiv funcţionarul privat), varianta atenuată a delapidării întruneşte toate condiţiile pe care le presupune forma-tip a infracţiunii privind latura obiectivă şi latura subiectivă.

Obiectul juridic al variantei atenuate este complex, fiind format din relaţiile sociale de serviciu care implică o corectă gestionare sau administrare a bunurilor din patrimoniul unei persoane juridice de drept privat (obiectul juridic principal) şi din relaţiile sociale referitoare la patrimoniu care presupun respectarea posesiei sau detenţiei bunurilor (obiectul juridic secundar).

Obiectul material constă în banii, valorile sau alte bunuri mobile corporale cu valoare economică (altele decât banii sau valorile) pe care autorul le gestionează sau administrează.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective, infracţiunea se poate realiza prin săvârşirea uneia dintre acţiunile alternative prevăzute de textul de lege, respectiv însuşirea, folosirea sau traficarea de bani, valori sau alte bunuri pe care subiectul activ le gestionează sau administrează în interesul său ori pentru altul.

Însuşirea presupune sustragerea unui/unor bun/bunuri mobil(e) din patrimoniul persoanei vătămate, adică scoaterea cu caracter definitiv a bunurilor din sfera patrimonială a subiectului pasiv şi trecerea lor în stăpânirea făptuitorului, astfel încât acesta să poată dispună de acestea. Folosirea constă în scoaterea temporară a unui/unor bun/bunuri mobil(e) din posesia persoanei vătămate, urmată de întrebuinţarea acestuia/acestora în folosul autorului şi de readucerea în patrimoniul din care a/au fost scos/scoase. Traficarea presupune tot o scoatere temporară a bunurilor din patrimoniul subiectului pasiv, urmată de exploatarea acestora în scopul obţinerii de profit de către funcţionarul privat cu atribuţii de administrare sau gestionare a bunurilor.

Se observă că acţiunile reprezentând verbum regens (elementul material) al infracţiunii dovedesc pe deplin includerea faptei în grupul infracţiunilor contra patrimoniului, întrucât implică o deposedare definitivă sau temporară a persoanei vătămate de bunurile aflate în gestiunea sau administrarea făptuitorului.

Urmarea imediată a infracţiunii constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la activitatea economică a persoanelor juridice de drept privat prin scoaterea definitivă sau temporară a bunului din sfera patrimonială în care se găsea şi folosirea lui în interesul său sau pentru altul.

Întrucât de esenţa infracţiunii este trecerea definitivă în stăpânirea subiectului activ a bunurilor aparţinând persoanei vătămate, respectiv întrebuinţarea temporară sau însuşirea profitului obţinut din traficarea bunurilor, de cele mai multe ori, fapta produce un prejudiciu efectiv subiectului secundar.

Sub aspectul laturii subiective infracţiunea se comite cu intenţie directă, scopul urmărit fiind obţinerea unui folos sau satisfacerea unui interes al făptuitorului sau al unei alte persoane.

În doctrină 3 , s-a arătat că sustragerea de bunuri săvârşită de către cel care, în virtutea atribuţiilor de serviciu, are bunurile în gestiunea sau administrarea sa este o faptă mult mai gravă, întrucât, în afara relaţiilor sociale privind buna desfăşurare a activităţii de serviciu, făptuitorul încalcă nu doar obligaţia generală pe care o are fiecare persoană de a nu aduce atingere patrimoniului altuia, ci şi obligaţia specială care îi revine datorită faptului că este funcţionar. În plus, din cauza calităţii făptuitorului, infracţiunea poate fi mai uşor săvârşită şi mai greu descoperită, ceea ce îi sporeşte gradul de pericol social. 3 O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editura şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1994, p. 261-262.

Analizând dispoziţiile art. 308 raportat la art. 295 din Codul penal cu prilejul soluţionării u