Decizia nr. 39/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 989/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 989/1/2024 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în vederea lămuririi următoarei probleme de drept: ” Dacă înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri?”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi opinii ale Universităţii din Timişoara şi Universităţii din Bucureşti.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 31 octombrie 2024, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei supreme cu nr. 989/1/2024. II. Normele de drept intern incidente

Codul de procedură civilă Art. 341. – Lucrurile ca mijloace de probă (2) Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile, filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor moravuri. III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea introductivă, reclamantul, persoană fizică, a solicitat în contradictoriu cu pârâta, persoană juridică, obligarea acesteia la plata sumei de 10.000 de euro reprezentând daune morale şi compensatorii pentru prejudiciul creat, ca urmare a unor pretinse acţiuni necorespunzătoare ale pârâtei, ce au fost considerate a se subsuma noţiunii de hărţuire.

Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Sentinţa civilă nr. 7.679/2022 de la 13 decembrie 2022, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 22.500 lei cu titlu de prejudiciu material şi 1.000 lei cu titlu de prejudiciu moral cauzat acestuia prin fapta ilicită a angajatorului.

În motivare s-a reţinut că a fost demonstrată o conduită prin care reclamantul a fost hărţuit la locul de muncă, în scopul de a-l determina să îşi prezinte demisia, o parte importantă a soluţiei asupra căreia prima instanţă s-a oprit având la bază conţinutul conversaţiei telefonice înregistrate fără acordul celui cu care a fost purtată conversaţia, fiind redată în considerentele sentinţei, în scopul justificării soluţiei pronunţate.

Din înregistrările depuse rezultă intenţia pârâtei de a înceta colaborarea cu reclamantul, chiar dacă din aceleaşi înregistrări rezultă că această intenţie este justificată de refuzul reclamantului de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu. De asemenea, rezultă că pârâta a propus reclamantului variante de încetare a raporturilor de muncă care să fie acceptabile pentru ambele părţi, însă acestea au fost refuzate de reclamant, cu justificarea că nu îl mai angajează nimeni cu un an înainte de pensie.

Cu toate că discuţiile legate de o eventuală încetare a contractului de muncă au fost generate de reclamant, care a avut un comportament provocator faţă de superiorul său, în scopul evident de preconstituire a unor probe, refuzând, totodată, îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, pârâta (prin reprezentanţii săi) a avut un comportament şicanator la adresa reclamantului, fiind astfel întrunite condiţiile spre a fi reţinută teza hărţuirii, invocată de reclamant.

Or, conversaţiile purtate şi intenţia explicită a angajatorului de a obţine încetarea raporturilor de serviciu cu salariatul au fost de natură să creeze un mediu de lucru ostil, chiar dacă reclamantul a avut el însuşi o culpă în crearea acestei situaţii, culpă constând, pe de o parte, în neîndeplinirea sarcinilor de serviciu şi, pe de altă parte, în conduita provocatoare adoptată în toate discuţiile cu reprezentantul angajatorului.

Împotriva sentinţei, atât reclamantul, cât şi pârâta au declarat apel; în cuprinsul apelului formulat, pârâta a contestat acordarea valenţei probatorii convorbirii telefonice înregistrate, susţinând că aceasta a fost realizată fără ca interlocutorul reclamantului să fi fost încunoştinţat asupra împrejurării înregistrării, respectiv fără consimţământul acestuia, aspect care nu a fost negat de către reclamant.

În cadrul soluţionării apelurilor, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul prezentei sesizări şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a apreciat că problema de drept este una nouă, nefiind identificată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o întrebare identică, soluţionată în procedura reglementată de prevederile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă sau ale art. 514 şi următoarele din acelaşi act normativ.

Curtea de Apel Bucureşti, autoare a cererii de sesizare, se regăseşte printre instanţele enumerate în art. 519 din Codul de procedură civilă, judecând pricina în ultimă instanţă, solicitându-se interpretarea prevederilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă; este adevărat că sesizarea vizează interpretarea unei norme de procedură civilă, iar nu a uneia de drept material, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa sa recentă, a conferit dezlegări şi unor chestiuni care priveau modul de aplicare a unor norme de procedură civilă (şi penală).

Cu titlu exemplificativ a fost menţionată Decizia nr. 75 din 14 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 3 martie 2023, referitoare la o anumită modalitate de comunicare a citaţiei şi la situaţiile în care se poate constata nulitatea procedurii de citare, raportat, printre altele, şi la conţinutul cererii de chemare în judecată.

Problema de drept a speţei, care generează şi dificultatea de interpretare, constă în a lămuri dacă o convorbire telefonică, înregistrată fără acordul interlocutorului, care acţionează în numele sau care este perceput a acţiona în numele angajatorului, poate constitui sau nu un mijloc de probă, circumscriindu-se unei probe obţinute fără a fi încălcată legea sau bunele moravuri.

Dificultatea interpretării sintagmei „bunele moravuri” din cuprinsul textului art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, căreia îi corespunde, în dinamica particulară a speţei, împrejurarea înregistrării, fără acord, a unei convorbiri telefonice cu un reprezentant al angajatorului (sau a unei persoane percepute de către salariat ca vorbind în numele angajatorului, indiferent de poziţia respectivei persoane în organigrama angajatorului) rezidă în necesitatea de a cunoaşte/lămuri dacă şi angajatorul se bucură de o protecţie similară cu cea a salariatului, în ipoteza în care o formă de monitorizare (respectiv înregistrarea unei convorbiri telefonice) este realizată de către salariat, jurisprudenţa existentă punând accent pe ipoteza protejării salariatului în faţa unei acţiuni intruzive, neloiale, din partea angajatorului.

Dezlegarea este esenţială pentru soluţionarea cauzei, întrucât soluţia primei instanţe şi o parte dintre criticile apelantei pârâte au avut în vedere valorificarea conţinutului conversaţiei telefonice purtate între reclamant şi o altă persoană, percepută de către reclamant ca fiind un reprezentant al pârâtei. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere

În opinia titularului sesizării, înregistrarea unei convorbiri telefonice, fără acordul sau încunoştinţarea interlocutorului, nu este în mod expres interzisă de lege, cel puţin nu în materie civilă, domeniu căruia i se circumscrie şi ramura dreptului muncii.

Prin urmare, ar trebui desluşit dacă o astfel de conduită constând în înregistrarea convorbirii cu un interlocutor căruia nu i se aduce la cunoştinţă împrejurarea înregistrării conversaţiei este compatibilă cu noţiunea de „bune moravuri” pe care legiuitorul o foloseşte în cuprinsul textului art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

În raporturile dintre clienţi/consumatori şi agenţi economici, avertizarea primilor cu privire la înregistrarea conversaţiei/mesajului constituie o regulă în ceea ce priveşte desfăşurarea unei convorbiri telefonice sau înaintea înregistrării unui mesaj transmis de către client/consumator.

Aceasta se întâmplă nu doar pentru a veni în ajutorul agentului economic în scopul soluţionării problemei sesizate, dar şi pentru a modela conduita celui care îl apelează pe agentul economic.

Or, dacă în astfel de situaţii în care interrelaţionarea este una întâmplătoare, sporadică, se impune, cel puţin la nivel cutumiar, încunoştinţarea asupra faptului că o conversaţie telefonică este înregistrată, cu atât mai mult s-ar impune o conduită similară şi în ipoteza în care aceasta priveşte împrejurări de fapt ce ar putea prezenta relevanţă privitor la raporturi juridice în desfăşurare sau anterior derulate.

Spre deosebire de mesajele text care, prin natura lor, dacă nu au ataşată opţiunea de ştergere automată după trecerea unui interval de timp, rămân consemnate scriptic, convorbirile telefonice nu sunt destinate a lăsa o amprentă similară decât dacă subzistă un acord al celor care poartă o astfel de conversaţie.

În plus, în astfel de conversaţii se pot strecura, uneori şi involuntar, aspecte de ordin personal, ceea ce ar face dificilă prezentarea unui astfel de mijloc de probă, fracţionat, pentru protejarea aspectelor fără legătură cu pretenţia în a cărei dovedire a fost solicitat ca mijloc material de probă.

Avertizarea interlocutorului cu privire la înregistrarea conversaţiei are drept scop evitarea unor astfel de situaţii, permiţând concentrarea discuţiei, în baza avertizării prealabile, în deplină cunoştinţă de cauză, asupra aspectelor de fapt care privesc raporturile juridice dintre părţi, reprezentând o punere în practică a principiului consensualităţii şi al bunei-credinţe, care, potrivit art. 8 din Codul muncii, trebuie să guverneze relaţiile dintre părţi.

În Cauza Bărbulescu contra României, prin Hotărârea pronunţată la 15 septembrie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) a reţinut încălcarea dreptului la viaţă privată, ca efect al monitorizării felului în care salariatul folosea, în timpul orelor de program, un serviciu de mesagerie (Yahoo Messenger), deşi fusese încunoştinţat asupra faptului că nu avea voie să folosească resursele companiei în interes personal, paragrafele 77-81 fiind relevante în acest sens: ” Curtea consideră că rezultă în mod clar din dosar că reclamantul fusese, într-adevăr, informat cu privire la interdicţia de a utiliza internetul în scopuri personale, impusă prin regulamentul intern al angajatorului său. Cu toate acestea, nu este la fel de clar că a fost informat cu privire la monitorizarea comunicărilor sale înainte de iniţierea operaţiunii de monitorizare. Astfel, Guvernul susţine că reclamantul a luat cunoştinţă de informarea angajatorului la o dată nespecificată, în perioada 3-13 iulie 2007. Or, autorităţile naţionale au omis să examineze dacă reclamantul fusese informat cu privire la activitatea de monitorizare la o dată anterioară datei instituirii acestei măsuri, având în vedere că angajatorul a înregistrat comunicările în timp real în perioada 5-13 iulie 2007. În orice caz, nu pare că reclamantul a fost informat în prealabil cu privire la amploarea şi natura monitorizării efectuate de către angajatorul său ori cu privire la posibilitatea ca acesta să aibă acces la conţinutul comunicărilor sale. Curtea ia notă, de asemenea, de argumentul reclamantului, potrivit căruia el însuşi crease contul de Yahoo Messenger în cauză şi era singurul care îi cunoştea parola. De asemenea, Curtea constată că, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, angajatorul a avut, de asemenea, acces la contul personal de Yahoo Messenger al reclamantului. Astfel, reclamantul crease contul de Yahoo Messenger în cauză în urma instrucţiunilor angajatorului său pentru a răspunde întrebărilor clienţilor, iar angajatorul avea acces la acesta. Nu s-a stabilit dacă – şi în acest caz, în ce măsură – regulamentele restrictive ale angajatorului i-au permis reclamantului să aibă aşteptări rezonabile privind viaţa privată. Astfel, instrucţiunile unui angajator nu pot să reducă la zero exercitarea dreptului la viaţă privată socială la locul de muncă. Respectarea vieţii private şi a confidenţialităţii comunicărilor se impune în continuare, chiar dacă acestea pot fi limitate în măsura în care este necesar. Având în vedere toate aceste consideraţii, Curtea concluzionează că acele comunicări efectuate de reclamant la locul său de muncă intrau în sfera noţiunilor de «viaţă privată» şi «corespondenţă».”

Prin urmare, ceea ce s-a considerat esenţial a fost lipsa unei avertizări prealabile referitor la măsura monitorizării, ceea ce, mutatis mutandis, se poate aplica şi în cazul convorbirilor telefonice, atunci când unul dintre interlocutori nu este avertizat, în prealabil, asupra înregistrării conversaţiei.

În Cauza Copland împotriva Marii Britanii, reclamanta, angajată ca secretară a unui director adjunct dintr-o unitate de învăţământ, a reclamat încălcarea vieţii private ca urmare a monitorizării telefonului, modului în care a accesat internetul şi e-mailul, în condiţiile în care instituţia de învăţământ care o angajase pe reclamantă nu avea nicio politică de monitorizare, legislaţia din Marea Britanie negarantând un drept general la protecţia vieţii private, abia ulterior fiind introduse norme privind reglementarea interceptării comunicaţiilor şi condiţiile în care angajatorii puteau înregistra sau monitoriza comunicaţiile angajaţilor lor, fără consimţământul acestora.

Monitorizarea utilizării telefonului s-a realizat prin analizarea facturilor telefonice ale şcolii, care arătau numerele apelate, datele şi orele apelurilor, precum şi durata şi costul acestora; monitorizarea internetului a vizat verificarea site-urilor vizitate, a datelor şi orelor acestor vizite, iar controlul e-mailului a examinat adresele, datele şi orele de trimitere a mesajelor.

Curtea de la Strasbourg, constatând o încălcare a art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului (Convenţia), a reţinut următoarele: „Colectarea şi păstrarea, fără înştiinţarea reclamantei, a informaţiilor cu caracter personal despre utilizarea telefonului, a e-mailului şi a Internetului sunt, prin urmare, o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectul vieţii private şi a corespondenţei sale. Pentru a îndeplini cerinţa de previzibilitate, legea trebuie să fie suficient de clară, pentru a exprima de manieră satisfăcătoare în ce condiţii şi circumstanţe se permite autorităţii publice să recurgă la măsurile în cauză.”

Este adevărat că, în prezenta cauză, cel înregistrat fără un acord prealabil exprimat a fost un reprezentant sau cel puţin o persoană percepută de către reclamant ca fiind un reprezentat de facto al angajatorului, iar nu salariatul, însă, în opinia unuia dintre membrii completului, rămâne aceeaşi necesitate a încunoştinţării prealabile asupra înregistrării conversaţiei, întrucât, în aplicarea principiului mai sus amintit, cel al consensualităţii şi bunei-credinţe („Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. Pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la raporturile de muncă se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii şi ale contractelor colective de muncă.”), fiecare dintre părţi, aşadar şi salariatul, trebuie să acţioneze cu bună-credinţă şi să aducă la cunoştinţa persoanei care se recomandă a purta o conversaţie în numele angajatorului sau lasă această impresie salariatului împrejurarea înregistrării conversaţiei, tocmai pentru a permite reglarea conduitei interlocutorului, în sensul de a imprima respectivei conversaţii un caracter care să o relaţioneze complet cu sfera raporturilor de muncă.

Bunele moravuri, o exprimare elegantă, dar, în egală măsură, ambiguă a Codului de procedură civilă, trebuie să fie interpretate ca impunând oricărei părţi ce participă la o conversaţie o cunoaştere rezonabilă a condiţiilor în care se desfăşoară interacţionarea.

O astfel de cunoaştere presupune încunoştinţarea părţilor asupra înregistrării/fotografierii/filmării respectivei conversaţii sau interacţiuni, cu excepţia situaţiilor în care astfel de demersuri au un caracter jurnalistic (reportaj, anchetă jurnalistică), au un caracter întâmplător (ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii) sau sunt autorizate într-o procedură cu caracter penal.

În doctrină, cu privire la utilizarea, ca mijloc de probă, a înregistrării convorbirilor telefonice s-a subliniat necesitatea ca acestea să fie obţinute şi utilizate cu respectarea principiului loialităţii (care nu pare a fi altceva decât o aplicare particulară a ceea ce legiuitorul a înţeles să subsumeze termenului generic de bune moravuri): „Aşadar, loialitatea administrării probei are o importanţă principial mai mare decât necesitatea probării unor raporturi juridice.” (Zidaru Liviu, Pop P., în Drept procesual civil, Editura Solomon, pag. 227).

În opinia celuilalt membru al completului de judecată, înregistrarea conversaţiei telefonice purtate, fără acordul persoanei înregistrate, poate fi folosită ca mijloc de probă, întrucât nu vizează aspecte legate de viaţa privată a celor implicaţi în conversaţia înregistrată. VI. Punctul de vedere al părţilor

Apelanta, persoană juridică, a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este utilă şi necesară soluţionării cauzei.

Apelantul, persoană fizică, a arătat că înregistrarea audio efectuată de salariat la locul de muncă, chiar şi în condiţiile în care aceasta a fost realizată fără acordul persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării, este o probă admisibilă şi poate fi încuviinţată într-un litigiu de muncă, această opinie fiind în acord cu minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale ce a avut loc la nivelul Curţii de Apel Cluj, la 19 aprilie 2019.

Aşadar, legiuitorul îngăduie în mod expres ca înregistrările audio să reprezinte probe în procesul civil.

Prin sintagma „încălcarea bunelor moravuri” (întrucât de încălcarea legii nu se poate pune problema) legiuitorul a înţeles situaţiile în care înregistrările cuprind aspecte din viaţa privată a persoanelor înregistrate. Atât timp cât înregistrările privesc aspecte strict legate de faptele ce urmează a fi probate, consideră că nu se poate vorbi, în niciun caz, despre încălcarea bunelor moravuri.

Unul dintre scopurile principale ale procesului civil, ca şi ale celui penal de altfel, este aflarea adevărului.

Se poate considera că prin administrarea acestei probe instanţa poate audia în mod nemijlocit interacţiunile care au avut loc între părţi, fapt ce facilitează în mod negreşit procesul de aflare a adevărului.

Consideră această probă ca fiind în mod deosebit concludentă şi utilă cauzei, întrucât redă în mod nealterat interacţiunea dintre părţi.

Trebuie, de asemenea, luat în considerare şi faptul că autenticitatea înregistrărilor nu a fost contestată de către partea adversă, deci rezultă o recunoaştere implicită a faptului că pe înregistrări sunt, într-adevăr, persoanele care se susţine că sunt.

De asemenea, nu s-au ridicat critici cu privire la faptul că ar fi existat tăieri sau alipiri ale fragmentelor audio, ceea ce ar fi putut conduce la scoateri din context, existând deci implicit o recunoaştere şi a faptului că înregistrările sunt fluente şi conversaţiile înregistrate nu prezintă scoateri din context.

Consideră util şi punctul de vedere al minutei formatorilor I.N.M., care exprima opinia conform căreia această probă este admisibilă dacă conţine aspecte care pot duce la soluţionarea cauzei, cum este cazul şi în speţa de faţă. Aşadar, şi în doctrină, această probă este validată.

În concluzie, în opinia sa, nu există niciun motiv legal sau de altă natură pentru care proba cu înregistrările audio să nu poată fi încuviinţată şi administrată de către instanţă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curtea de Apel Cluj a comunicat următoarele: Pe rolul Curţii de Apel Cluj, atât în cadrul Secţiei a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, cât şi în jurisprudenţa Secţiei a III-a de contencios administrativ (în cadrul raporturilor dintre funcţionarii publici şi instituţia în care funcţionează, similare sub aspectul specificului derulării unei activităţi profesionale şi deci implicit sub cel al probaţiunii cu litigiile de muncă) au fost identificate mai multe dosare în care s-a invocat problema utilizării ca mijloace de probă a unor înregistrări ale unor convorbiri făcute fără avizarea persoanei înregistrate. Practica este una neunitară şi fluctuantă, fiind pronunţate atât soluţii în care s-au fructificat probe constând din înregistrări neautorizate ale unor convorbiri dintre colegi, respectiv dintre şefi şi subalterni, în cadrul raporturilor de muncă, cât şi unele în care s-a respins cererea de încuviinţare a unor astfel de probe, reţinându-se faptul că au fost obţinute cu încălcarea legii. Chestiunea de drept a fost abordată în cadrul întâlnirii profesionale trimestriale privind problemele de practică judiciară neunitară în materia litigiilor de muncă şi asigurări sociale discutate de judecătorii de la instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Cluj, la 14 decembrie 2018, când s-a conchis, cu majoritate, că „înregistrarea audio efectuată de salariat la locul de muncă, chiar şi în condiţiile în care aceasta a fost realizată fără acordul persoanei a cărei voce a făcut obiectul înregistrării, este o probă admisibilă şi poate fi încuviinţată într-un litigiu de muncă în funcţie de conţinutul concret al înregistrării şi în măsura în care aceasta cuprinde aspecte referitoare la raporturile de muncă sau de serviciu. În acest sens, s-a apreciat că anterior încuviinţării probei este necesar a stabili, pe baza celor arătate de parte sau pe baza verificărilor efectuate de instanţă, care este conţinutul concret al înregistrării”. Din analiza jurisprudenţei identificate pe marginea problemei de drept ridicate se constată, pe de o parte, că nu în toate dosarele în care astfel de înregistrări sunt propuse ca probe există opoziţia părţii adverse, identificându-se, în acest sens, mai multe dosare în care partea adversă admite fără discuţii proba, fie din considerente de oportunitate (cele surprinse îi profită şi ei), fie pentru că consideră înregistrarea ca o manifestare normală în cadrul raporturilor de muncă/serviciu şi nu se problematizează. De asemenea, se constată că, în unele speţe, instanţa evită să abordeze frontal această chestiune de admisibilitate, mărginindu-se să constate că proba este inutilă, existând probaţiune suficientă pentru a se dovedi raporturile juridice care fac obiectul judecăţii şi fără folosirea acestor înregistrări. Ceea ce s-a reţinut, în ipoteza admiterii unei astfel de probe, este caracterul cu totul excepţional al acesteia, doar pentru cazul în care se conturează în mod evident un abuz de drept care nu ar putea fi dovedit altfel. Faptul înregistrării unui colaborator sau a unui şef de la locul de muncă denotă, în sine, o eschivare de la atitudinea sinceră pe care derularea raporturilor de muncă (de serviciu) ar trebui să o presupună, astfel încât acest fapt trebuie să poată fi justificat de o manieră suficient de puternică încât cel care se prevalează de probă să fie exclus, el însuşi, din sfera de aplicare a principiului nemo propriam turpitudinem allegans. În plus, o tranşare decisivă în sensul admisibilităţii acestor probe, fără garanţii puternice împotriva abuzului, ar fi de natură a deteriora în mod grav normalitatea raporturilor de muncă/de serviciu. Posibilitatea de a înregistra fără limite colegi sau şefi ar conduce la o escaladare fără precedent a calităţii raporturilor interumane din instituţii, posibilitatea de a fi oricând înregistrat (iar probele astfel obţinute să poată fi folosite fără cenzură în instanţe), anulând practic încrederea dintre colaboratori, care trebuie să rămână, totuşi, norma. Totodată, nu trebuie omisă tendinţa naturală a omului de a se pune într-o lumină favorabilă atunci când se ştie urmărit/înregistrat, astfel încât, în mod natural, cel care face o înregistrare ocultă este avantajat, prin aceea că are grijă să nu încalce normele de comportare în unitate, în timp ce persoana înregistrată, neştiind că este înregistrată, îşi menţine comportarea la standardele obişnuite în cadrul raporturilor juridice dintre părţi. Ca atare, însăşi credibilitatea acestor probe este una problematică, tocmai pentru că reflectă o realitate modificată, falsă (cel care înregistrează nu mai este el însuşi, ci se comportă exemplar, chiar dacă, prin ipoteză, de obicei are un comportament pe măsura răspunsului interlocutorului). Împrejurarea că litigiile de muncă se derulează între angajat şi angajator nu anulează faptul că interacţiunea concretă este una între oameni, astfel încât, chiar dacă un şef de întreprindere acţionează în calitatea sa de reprezentant al acesteia, tot ca om acţionează. În plus, acesta din urmă poate fi expus, eventual, unei acţiuni de regres a angajatorului împotriva sa, în ipoteza în care, în baza înregistrărilor în care apare ca actor neavizat, un alt angajat câştigă litigiul de muncă îndreptat împotriva angajatorului, astfel încât şi în acest cadru, al raporturilor angajat-angajator, ar trebui respectate standardele aplicabile înregistrării persoanei fizice.

Curtea de Apel Târgu Mureş a înaintat o hotărâre judecătorească, comunicând, totodată, că la nivelul Secţiei I civile a Curţii de Apel Târgu Mureş opinia de principiu este în sensul că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, sunt considerate de instanţă ca probe admisibile.

Punctul de vedere exprimat de judecătorii din cadrul Secţiei civile a Judecătoriei Piatra-Neamţ şi a Judecătoriei Târgu-Neamţ, instanţe arondate Curţii de Apel Bacău, este în sensul că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, nu pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştiinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti a apreciat că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat discuţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. În argumentarea acestei opinii s-a arătat că, potrivit art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, înregistrările audio sunt mijloace de probă doar dacă au fost obţinute cu respectarea legii şi a bunelor moravuri, art. 58 din Codul civil consacră dreptul la viaţă, iar art. 74 din acelaşi cod consideră atingere adusă vieţii private captarea sau utilizarea vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat fără acordul acesteia. S-a apreciat că prin sintagma „încălcarea bunelor moravuri” (întrucât de încălcarea legii nu se poate pune problema) legiuitorul a înţeles situaţiile în care înregistrările cuprind aspecte din viaţa privată a persoanelor înregistrate. Atât timp cât înregistrările privesc aspecte strict legate de faptele ce urmează a fi probate, s-a considerat că nu se poate vorbi, în niciun caz, despre încălcarea bunelor moravuri. S-a menţionat că unul dintre scopurile principale ale procesului civil este aflarea adevărului. S-a apreciat că prin administrarea acestei probe instanţa poate audia în mod nemijlocit interacţiunile care au avut loc între părţi, fapt ce facilitează în mod negreşit procesul de aflare a adevărului. La nivelul Tribunalului Giurgiu, plecând de la prevederile art. 255 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 341 din acelaşi cod şi art. 74 din Codul civil, s-a opinat că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau reprezentanţi ai angajatorului nu sunt interzise de lege. S-a considerat că atât angajatorul, cât şi angajatul nu pot invoca încălcarea dispoziţiilor referitoare la viaţa privată, întrucât art. 74 din Codul civil nu face trimitere şi la astfel de relaţii. Prin urmare, revine instanţelor de judecată de a realiza o aplicare cazuală, care presupune studiul circumstanţelor particulare ale obţinerii probelor reprezentând convorbirile telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului. Magistraţii din cadrul Tribunalului Ialomiţa şi-au însuşit opinia potrivit căreia înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, pot fi considerate mijloace de probă, numai în cazul în care salariatul care a purtat conversaţia a fost în cunoştinţă şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. Tribunalul Ilfov a arătat că înregistrarea unei convorbiri telefonice fără acordul sau încunoştinţarea interlocutorului nu este în mod expres interzisă de lege, cel puţin nu în materie civilă, domeniu căruia i se circumscrie şi ramura dreptului muncii. Prin urmare, raportat la cuprinsul textului art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă, trebuie stabilit dacă o astfel de conduită constând în înregistrarea convorbirii cu un interlocutor căruia nu i se aduce la cunoştinţă împrejurarea înregistrării conversaţiei este compatibilă cu noţiunea de „bune moravuri” pe care legiuitorul o foloseşte. Având în vedere natura informală a comunicării, în astfel de conversaţii se pot strecura, uneori şi involuntar, aspecte de ordin personal, a căror expunere fără acordul prealabil al persoanei respective constituie o atingere adusă dreptului la viaţă privată, protejat de art. 8 din Convenţie, relevante în acest sens fiind Cauza Bărbulescu contra României (Hotărârea pronunţată la 15 septembrie 2017) şi Cauza Copland împotriva Marii Britanii. În prezenta cauză se pune problema înregistrării, fără un acord prealabil exprimat, atât a unui reprezentant ori a unei persoane percepute de reclamant ca fiind un reprezentant al angajatorului, cât şi a unui alt salariat. În ceea ce priveşte poziţia salariatului, jurisprudenţa C.E.D.O. amintită califică colectarea şi păstrarea, în cadrul raporturilor de serviciu, a datelor obţinute fără acordul salariatului, inclusiv de pe urma utilizării telefonului, ca fiind o ingerinţă în dreptul la viaţă privată. Referitor la poziţia reprezentantului angajatorului, chiar dacă acesta nu este unul dintre subiectele protejate prin jurisprudenţa C.E.D.O., rămâne aceeaşi necesitate a încunoştinţării prealabile asupra înregistrării conversaţiei, în aplicarea principiului consensualităţii şi bunei-credinţe. Oricum, privind prin prisma dreptului naţional, acelaşi raţionament se poate aplica mutatis mutandis şi în ipoteza salariatului, întărind necesitatea unei confirmări prealabile a înregistrării, chiar şi atunci când subiectul convorbirii se axează strict pe aspecte de ordin profesional. În doctrină, cu privire la utilizarea, ca mijloc de probă, a înregistrării convorbirilor telefonice s-a subliniat necesitatea ca acestea să fie obţinute şi utilizate cu respectarea principiului loialităţii (care nu pare a fi altceva decât o aplicare particulară a ceea ce legiuitorul a înţeles să subsumeze termenului generic de bune moravuri): „Aşadar, loialitatea administrării probei are o importanţă principial mai mare decât necesitatea probării unor raporturi juridice.” (Zidaru L., Pop P., în Drept procesual civil, Editura Solomon, pag. 227). O astfel de cunoaştere presupune încunoştinţarea părţilor asupra înregistrării/fotografierii/filmării respectivei conversaţii sau interacţiuni, cu excepţia situaţiilor în care astfel de demersuri au un caracter jurnalistic (reportaj, anchetă jurnalistică), au un caracter întâmplător (ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii) sau sunt autorizate într-o procedură cu caracter penal. Concluzionând, exprimarea „bunele moravuri” conţinută de Codul de procedură civilă trebuie să fie interpretată ca impunând oricărei părţi ce participă la o conversaţie o cunoaştere rezonabilă a condiţiilor în care se desfăşoară interacţiunea, fiind necesară, aşadar, încunoştinţarea prealabilă a persoanei cu care salariatul a purtat conversaţia, indiferent dacă acesta este un reprezentant al angajatorului ori un alt salariat, şi, subsecvent, exprimarea acordului acestuia pentru înregistrarea respectivei convorbiri. Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal a considerat că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, nu pot fi considerate mijloace de probă, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri.

Curtea de Apel Ploieşti a comunicat trei hotărâri judecătoreşti care ar putea viza chestiunea de drept în discuţie, precum şi punctul de vedere al judecătorilor Secţiei I civile din cadrul Tribunalului Buzău, în sensul că înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau reprezentanţii identificabili ai angajatorului pot fi considerate mijloace de probă, în condiţiile în care nu se contestă autenticitatea lor de către persoana cu care a avut loc convorbirea.

Curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Suceava au comunicat că pe rolul Curţii şi al instanţelor arondate nu au fost înregistrate litigii având ca obiect chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, fără a transmite un punct de vedere cu privire la problema de drept.

Curtea de Apel Timişoara a comunicat un răspuns similar, precizând, totodată, că au fost soluţionate cauze în care instanţa de apel a avut de dezbătut şi, după caz, de administrat probe cu înregistrări audio-video.

Ministerul Public a arătat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Opinia specialiştilor

În opinia prof. univ. dr. Claudia Roşu, conf. univ. dr. Alin Speriuşi-Vlad şi a asist. univ. dr. Cătălin Lungănaşu, din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept, cu privire la admisibilitatea sesizării, s-a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, anume nu este vorba de o veritabilă problemă de drept şi de lămurirea acesteia nu depinde soluţionarea pe fond a cauzei. În cazul în care se va considera admisibilă sesizarea, s-a apreciat că pot fi considerate mijloace de probă înregistrările audio ale unor convorbiri telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau alţi reprezentanţi identificabili ai angajatorului, pe care salariatul le solicită ca probe în cadrul judecăţii în contradictoriu cu angajatorul, indiferent dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia a fost sau nu încunoştinţată şi şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri, în măsura în care acestea pot fi calificate ca fiind mijloace materiale de probă în sensul dat de art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În susţinere, s-a arătat că solicitarea de a fi încuviinţată administrarea probei cu o convorbire telefonică, fără acordul sau încunoştinţarea celeilalte părţi, poate fi admisă în procesul civil, respectiv în cadrul litigiilor de muncă, deoarece în cadrul acestor relaţii nu se pune problema încălcării vieţii private; aşadar, nefiind interzisă proba printr-o normă expresă, nu este încălcată vreo lege; nici bunele moravuri nu sunt încălcate, deoarece, în relaţiile de muncă, angajatul, fiind partea care necesită ocrotire faţă de posibilele abuzuri ale angajatorului, poate să se prevaleze de probe care atestă starea de fapt care stă la baza cererii de chemare în judecată. Aşadar, instanţa de trimitere trebuie să evalueze dacă înregistrările audio au fost obţinute în conformitate cu aceste principii şi dacă folosirea lor respectă atât legislaţia naţională, cât şi standardele internaţionale de protecţie a drepturilor omului. În concluzie, noţiunea de „bune moravuri” trebuie interpretată în contextul asigurării în cauză a unui proces echitabil şi respectării loialităţii în administrarea probelor. Acest principiu este esenţial pentru a menţine integritatea procesului judiciar şi protejarea drepturilor fundamentale ale părţilor implicate. În contextul litigiilor de muncă, aplicarea principiului loialităţii şi a bunei-credinţe devine şi mai critică, având în vedere relaţiile de putere dintre angajator şi salariat. Orice probă obţinută fără informarea prealabilă a persoanei înregistrate poate fi considerată a fi obţinută în mod neloial, încălcând astfel atât drepturile salariatului, cât şi pe cele ale angajatorului. În plus, utilizarea unor astfel de probe ar putea compromite climatul de încredere şi cooperare necesar într-un mediu de lucru sănătos. Astfel, interpretarea noţiunii de „bune moravuri” prin prisma loialităţii în administrarea probelor nu doar că se conformează standardelor internaţionale, dar şi asigură un echilibru just între drepturile tuturor părţilor implicate. Aceasta necesită o abordare diligentă şi informată, unde fiecare parte este conştientă de consecinţele acţiunilor sale şi unde se respectă principiile fundamentale ale justiţiei. Evident, instanţa de judecată sesizată va fi suverană să aprecieze dacă admite sau nu administrarea unei probe reprezentând o înregistrare audio, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, mijloacele materiale de probă, inclusiv cele cu caracter tehnic, putând fi folosite numai dacă îndeplinesc şi condiţiile generale de admisibilitate privitoare la pertinenţa şi concludenţa lor. Conf. univ. dr. Dana Moţiu şi lectorul Bogdan Dumitrache, cadre didactice ale aceleiaşi instituţii de învăţământ superior, s-au raliat opiniei potrivit căreia condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă nu sunt îndeplinite, iar pe fond au considerat că înregistrările telefonice şi alte asemenea mijloace tehnice să nu fie considerate ca mijloace de probă atunci când sunt obţinute „cu încălcarea legii sau a bunelor moravuri”. Sintagma „respectarea/încălcarea legii sau a bunelor moravuri” nu poate avea decât acelaşi conţinut, indiferent de ramura de drept în care îşi găseşte aplicarea. Astfel, specificul raporturilor de muncă nu poate amprenta răspunsul într-o manieră care să conducă la nesocotirea dispoziţiilor art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Pe de altă parte, tocmai specificul relaţiilor de muncă ar trebui să reprezinte un indicator atât de relevant încât să determine furnizarea unui răspuns negativ la întrebarea instanţei de trimitere, deoarece înregistrarea convorbirii telefonice ulterior încunoştinţării, respectiv informării şi/sau a obţinerii acordului persoanei care ar urma să fie înregistrată ar constitui un început de dovadă (scrisă, dacă conţinutul convorbirii ar fi tipărit) completat cu administrarea probei testimoniale în faţa instanţei de judecată. Regula de drept „tăcerea valorează consimţământ” nu îşi găseşte aplicabilitatea în acest caz. Celelalte ipoteze (încunoştinţarea urmată de neobţinerea acordului, dar efectuată în aceste condiţii, într-un moment „prielnic” şi în mod premeditat; lipsa încunoştinţării urmată de înregistrare, ulterior de informare asupra înregistrării realizate, iar subsecvent, de ratificare sau nu din partea persoanei înregistrate; lipsa încunoştinţării urmată de înregistrare şi folosirea înregistrării în absenţa informării persoanei înregistrate) demonstrează prin ele însele caracterul clandestin al înregistrărilor efectuate, aspect care determină ca mijlocul de probă să nu fie considerat ca fiind obţinut cu „respectarea legii sau a bunelor moravuri”. În plus, specificitatea relaţiilor de muncă se impune a fi valorizată în sens pozitiv: între colegi (şi şeful sau reprezentantul acestuia au acelaşi statut în cadrul unităţii) este important a se clădi şi menţine relaţii sănătoase, întemeiate pe probitate profesională, încredere, în măsură să conducă la instaurarea şi dezvoltarea continuă a unui climat de lucru coeziv, optim etc. Exprimarea fiecărui coleg trebuie să fie cu adevărat liberă şi voluntară. Având în vedere că îndeplinirea sarcinilor de serviciu reprezintă prin ea însăşi o activitate costisitoare din punctul de vedere al energiei consumate şi nu de puţine ori cauzatoare de stres, salariaţii trebuie încurajaţi în promovarea unei atitudini şi comunicări deschise, sincere, apte să favorizeze cooperarea şi conlucrarea intercolegială. Legiuitorul nu a urmărit ca relaţiile de muncă desfăşurate la locul de muncă într-o perioadă covârşitoare din cadrul fiecărei zile de muncă să se desfăşoare exclusiv sau cu preponderenţă prin intermediul comunicărilor scrise, sub imperiul sentimentelor de frică, teamă, stres etc. induse de sloganul tot ce spui poate fi folosit împotriva ta. Cum drepturile şi libertăţile fiecărei persoane se sfârşesc acolo unde încep drepturile şi libertăţile celuilalt, îndeplinirea interesului personal al salariatului care înregistrează este posibilă doar prin sacrificarea interesului salariatului înregistrat, „provocat” în a face afirmaţii pe care, în condiţii obişnuite, cel dintâi salariat nu le-a putut obţine din partea celui din urmă. Sunt deteriorate nu numai relaţiile de muncă triunghiulare dintre salariatul care înregistrează, salariatul înregistrat şi persoana cu putere de decizie din cadrul unităţii, dar şi relaţiile dintre salariatul înregistrat şi persoana cu putere de decizie din cadrul unităţii, iar în jurul acestor relaţii se vor găsi şi alţi colegi care se poziţionează, aspect care determină şubrezirea colectivului de salariaţi pentru o perioadă de timp suficientă. De asemenea, simpla exprimare a opiniei personale de către salariatul înregistrat în convorbirea telefonică purtată cu colegul său este suficientă prin ea însăşi în devoalarea aspectelor care ţin de viaţa privată a acestuia, fiind dificil în a se face o delimitare strictă şi constantă între aspectele profesionale şi cele care ţin de viaţa privată. Acest aspect este confirmat prin dispoziţiile art. 74 lit. b) şi c) din Codul civil. Considerarea locului de muncă ca nefiind un spaţiu privat rămâne fără efecte juridice din moment ce o convorbire telefonică nu presupune, de regulă, prezenţa persoanelor faţă în faţă, în acelaşi spaţiu, putând avea loc în cadrul sau în afara programului de lucru; şi chiar dacă răspunsul ar fi unul pozitiv, buna-credinţă obligă a nu se lua în considerare înregistrările efectuate în condiţii de clandestinitate.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti a apreciat că nu sunt admisibile înregistrările audio ale conversaţiilor telefonice ale salariatului cu alţi salariaţi sau reprezentanţi ai angajatorului, în litigiile de muncă împotriva angajatorului, dacă persoana cu care salariatul a purtat conversaţia nu a fost încunoştinţată şi nu şi-a exprimat acordul pentru înregistrarea respectivei convorbiri. În esenţă, astfel de probe nu sunt admisibile în litigiile de muncă, întrucât: – sunt obţinute fără acordul părţii, adică prin încălcarea legii şi a bunelor moravuri; – în litigiile de muncă, sarcina probei revine angajatorului, iar relaţiile de muncă sunt guvernate de principiul bunei-credinţe; – reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată conform dispoziţiilor constituţionale, ale art. 74 din Codul civil şi reglementărilor privind protecţia datelor cu caracter personal; – art. 74 din Codul civil nu distinge în funcţie de calitatea persoanei subiect al înregistrării, astfel că protecţia dreptului la viaţă privată trebuie recunoscută persoanei fizice, indiferent de calitatea acesteia – salariat, coleg, superior ierarhic etc.; – în jurisprudenţa sa cu privire la aplicarea art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, C.E.D.O. a statuat că, de principiu, nu se pot exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale sau comerciale, art. 8 oferind protecţie nu doar în cercul intim al unei persoane, ci şi în timpul şi parcursul activităţii sale profesionale (C.E.D.O., Camera, Hotărârea Niemietz contra Germaniei, 16 decembrie 1992, Cererea 13.710/88); – nu pot fi încadrate de Codul de procedură civilă printre probele ce se administrează legal în faţa instanţei de judecată, deoarece nu au caracter direct şi nemijlocit pentru instanţă; – faptul că instanţa nu consideră admisibile în soluţionarea cauzei astfel de probe nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la justiţie, fiind atributul instanţei să reţină numai împrejurările şi mijloacele de probă determinante în aflarea adevărului judiciar. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă la nivelul acestora. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 341 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi prin raportare la dispoziţiile art. 74 şi 75 din Codul civil, proba cu înregistrarea unei convorbiri telefonice între un salariat şi un alt salariat sau reprezentant al angajatorului, solicitată într-un litigiu împotriva angajatorului, este