Decizia nr. 22/2024 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 232/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 232/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 5.663/30/2022 şi de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.914/100/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; reclamanţii din dosarele conexate şi intimaţii-pârâţi Ministerul Public – Secţia parchetelor militare şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept; de asemenea, la dosar au fost depuse două memorii amicus curiae, precum şi un punct de vedere formulat de un membru al completului.

Judecătorii-raportori au depus o notă referitoare la existenţa pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a Cauzei preliminare nr. C-762/23, în care Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 27 noiembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 34.577/3/2022, a sesizat instanţa de contencios european cu următoarea întrebare preliminară: „Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (cu referire la articolul 2 TUE) trebuie interpretat în sensul că principiul independenţei judecătorilor se opune abrogării, în cazul judecătorilor români cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani, a dreptului de a primi, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, o sumă egală cu şapte indemnizaţii de încadrare lunare brute, în condiţiile suspendării anterior abrogării, în mod continuu şi pentru o perioadă îndelungată, a exerciţiului acestui drept salarial, din raţiuni legate în principal de constrângeri de eliminare a unui deficit bugetar excesiv (legiuitorul invocând expres pragul de 3% din produsul intern brut prevăzut de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) ?”

De asemenea, magistratul-asistent referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Doamna judecător Mariana Constantinescu, preşedintele completului, pune în discuţie oportunitatea suspendării prezentei cauze până la pronunţarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Pentru suspendare s-au exprimat 11 voturi. Nefiind întrunită majoritatea prevăzută de dispoziţiile art. 520 alin. (12) din Codul de procedură civilă, doamna judecător Mariana Constantinescu pune în discuţie soluţia şi considerentele propuse de judecătorii-raportori asupra fondului chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 29 noiembrie 2023, în Dosarul nr. 5.663/30/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: suspendarea prevăzută de dispoziţiile art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021) şi art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022), cu referire la indemnizaţia de pensionare prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), poate să supravieţuiască abrogării Legii nr. 303/2004, în contextul dispoziţiilor art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000) sau suspendarea prevăzută de aceste texte de lege a încetat la data abrogării Legii nr. 303/2004, iar dreptul la acţiune pentru plata indemnizaţiei de pensionare a devenit actual începând cu data încetării oricărei cauze de suspendare ori de neaplicare a dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 februarie 2024, cu nr. 232/1/2024.

La data de 27 februarie 2024, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrat Dosarul nr. 447/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.914/100/2022, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: cum se interpretează şi se aplică dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 285/2020), art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010), art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012), art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013),, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014), art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017), art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 7 decembrie 2017, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017), art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018), art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, în sensul de a se stabili dacă aceste prevederi, prin care s-a dispus, în mod succesiv, neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, au fost de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului sau au avut doar un efect de suspendare ori de amânare a exerciţiului acestui drept?

Având în vedere identitatea parţială de obiect cu sesizarea anterior înregistrată, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 447/1/2024 la Dosarul nr. 232/1/2024. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 81. – ” (1) Judecătorii şi procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare Art. VII. – ” (1) În anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare Art. VII. – ” (1) În anul 2023 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (…)”

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 58. – ” (1) După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (…) (3) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente.” Art. 66. – (1) „În cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. În această situaţie se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum şi durata ei determinată. (2) La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare. (3) Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării.” III. Expunerea succintă a procesului A. Dosarul nr. 5.663/30/2022 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – Secţia I civilă la data de 21 decembrie 2022, reclamantul – procuror pensionat a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâţilor la plata a 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute – sumă calculată în raport cu cuantumul indemnizaţiei de încadrare lunare brute pe care reclamantul a avut-o în luna pensionării sale – aşa cum este prevăzut de dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 303/2004, ce urmează să fie plătită începând cu data eliberării din funcţie prin pensionare, şi actualizarea sumei datorate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă plata dobânzii legale penalizatoare datorate pentru suma solicitată până la data plăţii efective, în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011).

Prin Sentinţa civilă nr. 726 din 8 iunie 2023, Tribunalul Timiş – Secţia I civilă a respins excepţia prematurităţii, precum şi acţiunea pe fond.

În motivarea soluţiei adoptate tribunalul a reţinut că, în prezent, dispoziţiile indicate de reclamant ca temei al dreptului pretins sunt abrogate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2022). În raport cu data eliberării din funcţie, dispoziţiile invocate erau în vigoare, însă aplicarea acestora a fost suspendată în anul 2022 prin art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021.

În raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 695 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 6 ianuarie 2021 (paragraful 21), precum şi cu principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de fond a reţinut că o creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudenţă consacrată a instanţelor, statul fiind competent să stabilească în mod discreţionar remuneraţiile provenite de la buget pe care vrea să le plătească angajaţilor săi (inclusiv dreptul de a introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneraţii, prin intermediul unor modificări legislative). Chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că reclamantul este titularul unui drept protejat de Convenţie şi că măsura adoptată de legiuitorul român ar putea fi analizată prin prisma unei ingerinţe în dreptul său, acesta nu a invocat cauzarea, prin neacordarea drepturilor invocate, a unui prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea apelului s-a invocat, în principal, lipsa silogismului logico-juridic pe care se întemeiază soluţia din dispozitiv, nefiind realizată niciun fel de analiză a argumentelor prezentate în cererea de chemare în judecată şi niciun fel de coroborare a dispoziţiilor legale în materie. Pe fond, a reluat susţinerile potrivit cărora raţiunea suspendării dreptului nu mai subzistă, astfel încât suspendarea îndelungată se transformă într-o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de proprietate, sancţionată de Convenţie.

În data de 18 octombrie 2023, reclamantul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept pendinte.

Prin Încheierea din 29 noiembrie 2023, Curtea a admis sesizarea şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii. B. Dosarul nr. 2.914/100/2022 al Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă şi litigii de muncă, reclamanţii – judecători pensionaţi au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii a 7 indemnizaţii de încadrare brute lunare în temeiul art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, învederând că au fost supuşi unui tratament juridic discriminatoriu faţă de colegii pensionaţi anterior apariţiei actelor normative prin care a fost suspendată succesiv acordarea acestor drepturi.

Prin Sentinţa civilă nr. 239 din 17 martie 2023 a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că drepturile invocate de reclamanţi au fost suspendate succesiv, până în prezent, începând cu anul 2010, iniţial prin art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), iar în final, prin art. 294 alin. (5) din Legea nr. 303/2022, dispoziţia a fost abrogată începând cu 16 decembrie 2022, dreptul reglementat de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nemaiavând, de la acel moment, corespondent în dreptul pozitiv.

De asemenea, a reţinut că nu există discriminare faţă de judecătorii Curţii Constituţionale, respectiv faţă de alţi judecători care au beneficiat de indemnizaţie anterior suspendării sau faţă de moştenitorii judecătorilor sau procurorilor decedaţi.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Prin apelul formulat au arătat, în esenţă, că împrejurarea că din anul 2022 acest drept nu mai subzistă, ca urmare a abrogării, nu poate avea efect asupra dreptului dedus judecăţii, raportat la principiul prevăzut de Constituţia României în art. 15, vizând neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, considerând, totodată, că măsura suspendării a afectat doar exerciţiul, nu şi naşterea dreptului.

La termenul de judecată din 16 octombrie 2023, instanţa a pus în discuţia părţilor oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind problema de drept ce face obiectul apelului.

Prin încheierea pronunţată la acest termen, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţele de trimitere au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, dosarele în care s-au formulat sesizările sunt în curs de judecată, în faza apelului, în competenţa legală a unor complete de judecată ale curţilor de apel învestite să soluţioneze cauza, iar instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în ultimă instanţă.

Examinarea pe fond a apelului depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, deoarece pentru soluţionarea cauzei trebuie să se stabilească dacă dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, au devenit aplicabile după abrogare, având în vedere data la care aceştia s-au pensionat, sau continuă să fie suspendate, potrivit dispoziţiilor art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, respectiv dacă dispoziţiile privind neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au fost de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului sau au avut doar un efect de suspendare ori de amânare a exerciţiului acestui drept.

Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu s-a conturat o practică statornică şi îndelungată în acest tip de litigii pentru a se putea vorbi despre cristalizarea unei jurisprudenţe constante. Noutatea este justificată şi de faptul că se constată o dificultate a aplicării dispoziţiilor legale, de natură să creeze premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional.

De asemenea, problema de drept este una calificată, necesitând cu pregnanţă o interpretare unitară, în scopul asigurării egalităţii de tratament cetăţenilor cărora li se aplică.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A. Dosarul nr. 5.663/30/2022 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale

Apelantul-reclamant a arătat că dispoziţiile art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 nu mai aveau suport în legislaţia în vigoare începând cu 16 decembrie 2022, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 303/2022. Totodată, art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 nu poate constitui temei pentru suspendarea în continuare a drepturilor, întrucât nu poate supravieţui abrogării normei pe care o suspendă. Ca atare, dreptul la acţiune pentru plata indemnizaţiilor de pensionare acordate în baza art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a devenit actual la data de 16 decembrie 2022, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor mai sus indicate.

La termenul din data de 22 noiembrie 2023, reprezentantul intimatului-pârât Ministerul Apărării Naţionale a arătat că nu este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. B. Dosarul nr. 2.914/100/2022 al Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale

Reclamanţii-apelanţi au susţinut că naşterea dreptului la indemnizaţia cuvenită cu ocazia încetării activităţii din funcţia de judecător nu a fost supusă la acel moment şi altor condiţii decât cele privind manifestarea de voinţă a titularului său ori a debitorului angajator sau eventuala disponibilitate bugetară, iar faptul că în prezent acordarea indemnizaţiei este abrogată nu înlătură acest drept din patrimoniul persoanelor îndreptăţite, deoarece măsura suspendării acordării indemnizaţiei a afectat doar exerciţiul, nu şi naşterea dreptului. Or, abrogarea nu poate viza situaţii anterioare intrării în vigoare a noii dispoziţii legale în materie, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului neretroactivităţii legii civile.

Relevante în sensul celor de mai sus sunt şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015 (Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015), precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012, şi nr. 291 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 27 iunie 2013.

În esenţă, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să constate că prin suspendările succesive ale plăţii drepturilor cuvenite la momentul eliberării din funcţie, suspendări extinse pe parcursul a 12 ani, s-a tins practic la negarea dreptului legal recunoscut printr-o lege organică, respectiv în art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, drept recunoscut la pensionare ori la retragerea din activitate.

Ca urmare, dreptul în litigiu fiind născut anterior abrogării legii, acesta exista la momentul încetării activităţii apelanţilor-reclamanţi, în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile înscris în art. 15 din Constituţie şi în art. 1 din Codul civil; dispoziţiile noii legi în materie nu au putere retroactivă, aşa încât dreptul la acordarea celor 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, întemeiat pe art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a existat în perioada anilor 2010-2022, fiind suspendată doar punerea în plată a acestuia.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate a sesizării privind noutatea chestiunii de drept, întrucât practica judiciară existentă este în cea mai mare parte anterioară abrogării Legii nr. 303/2004, nepunându-se în discuţie încetarea efectelor dispoziţiilor legale care au suspendat sau au amânat exerciţiul dreptului la indemnizaţia de pensionare.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, reclamanţii din dosarele conexate, precum şi intimaţii-pârâţi Ministerul Public – Secţia parchetelor militare şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, în sensul apărărilor făcute în faţa instanţelor de sesizare. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţele de trimitere au reţinut că textele de lege ce fac obiectul dezlegării sunt susceptibile de interpretări diferite.

Astfel, într-o primă interpretare se apreciază că în cauză este încă aplicabilă interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018 (Decizia nr. 5 din 5 martie 2018), prin care s-a stabilit că acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, sunt prematur formulate.

Deşi prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 au fost analizate alte dispoziţii legale, situaţia juridică este identică, respectiv drepturile acordate de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au fost suspendate de dispoziţiile art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi ale art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.

Cât timp aceste dispoziţii legale sunt în vigoare, urmează să se aplice şi drepturilor acordate de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, chiar dacă textul a fost abrogat la data de 16 decembrie 2022 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022.

În cea de-a doua interpretare se consideră că prin abrogarea art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 303/2022, art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 şi-au încetat aplicabilitatea, întrucât dispoziţiile art. 66 coroborate cu dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 stabilesc că suspendarea unui act normativ se poate face pe durata existenţei acestuia.

Actul normativ prin care a fost suspendat un alt act normativ nu poate supravieţui după ce actul suspendat a fost abrogat, el încetând să îşi producă efectele la data când actul suspendat a fost abrogat.

Problema de principiu este dacă o suspendare îndelungată a aplicării unor legi, chiar dacă se face pe durată determinată, eventual şi cu îndeplinirea celorlalte condiţii stabilite de legislaţie, nu ar fi totuşi de natură să afecteze principiul general al statului de drept, însă această chestiune este una de drept constituţional, a cărei competenţă de soluţionare este rezervată Curţii Constituţionale, depăşind aşadar cadrul prezentei proceduri.

Dată fiind situaţia arătată, apare ca necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea chestiunii de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Problema de drept ce formează obiectul sesizării în Dosarul nr. 5.663/30/2022 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale

Într-o primă orientare jurisprudenţială, cu caracter majoritar, acţiunile au fost respinse cu motivarea că suspendarea dispoziţiei cu privire la indemnizaţia de pensionare prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a încetat la data abrogării acestui articol, neexistând temei actual pentru acordarea indemnizaţiei de pensionare menţionate ulterior abrogării. S-a apreciat că abrogarea actului nu are ca efect intrarea retroactivă în vigoare a dispoziţiei, pe toată perioada în care aplicarea sa a fost suspendată, de vreme ce legiuitorul cataloghează suspendarea ca un eveniment care scoate actul din vigoare cu titlu temporar, dar permite abrogarea normei suspendate, caz în care, la data abrogării, se permanentizează starea de neaplicare a dispoziţiei legale, chiar dacă, iniţial, fusese legiferată ca măsură temporară. În plus, actul normativ prin care a fost suspendat un alt act normativ nu poate supravieţui după ce actul suspendat a fost abrogat, el încetând să îşi producă efectele la data când actul suspendat a fost abrogat.

Această orientare a fost susţinută de către instanţele naţionale astfel: Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat practică judiciară identificată la nivelul Secţiei I civile a curţii, Tribunalului Alba – Secţia I civilă şi Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă; Curtea de Apel Bacău a comunicat hotărâri pronunţate de Secţia I civilă a Curţii şi de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ; Curtea de Apel Braşov a comunicat opinia teoretică majoritară a judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Covasna; Curtea de Apel Bucureşti a comunicat jurisprudenţa Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a Tribunalului Ialomiţa; Curtea de Apel Cluj a comunicat jurisprudenţa Secţiei a IV-a de litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul curţii şi a Secţiei I civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud; Curtea de Apel Constanţa a comunicat jurisprudenţa Secţiei I civile a curţii şi a Tribunalului Constanţa – Secţia civilă; Curtea de Apel Craiova a comunicat practică judiciară identificată pe rolul Tribunalului Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi al Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale; Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia exprimată de judecătorii Secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale, ai Secţiei I civile a Tribunalului Iaşi şi jurisprudenţă din cadrul Tribunalului Vaslui; Curtea de Apel Oradea a comunicat jurisprudenţa Secţiei I civile a Tribunalului Bihor; Curtea de Apel Piteşti a comunicat punctul de vedere teoretic al Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă; Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara au comunicat jurisprudenţa proprie.

Un alt motiv de respingere a acţiunilor a fost acela că suspendarea prevăzută de dispoziţiile legale vizate de sesizare îşi produce în continuare efectele, independent de abrogarea Legii nr. 303/2004, în contextul dispoziţiilor art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000, aceasta fiind opinia judecătorilor Secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, ai Tribunalului Ialomiţa şi Tribunalului Ilfov, precum şi una dintre opiniile regăsite la nivelul Curţii de Apel Suceava.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, acţiunile au fost admise cu motivarea că suspendarea prevăzută de dispoziţiile legale vizate de sesizare nu poate supravieţui abrogării Legii nr. 303/2004, însă dreptul la acţiune pentru indemnizaţia de pensionare a devenit actual începând cu data încetării oricărei cauze de suspendare ori de neaplicare a dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, aceasta fiind opinia judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Giurgiu şi ai Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, în a căror jurisprudenţă acţiunea a fost admisă prin reţinerea încălcării dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi la nivelul Curţii de Apel Suceava, care şi-a exprimat o opinie în sensul că, raportat la deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia Secţiilor Unite nr. XXIII din 12 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 15 martie 2006 – Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005), în perioada suspendării, dreptul la indemnizaţia de pensionare a existat, dar a fost unul eventual, care în anumite condiţii (aici, intervenţia legiuitorului) face ca destinatarii impersonali ai normei să devină, pe viitor, titularii unui drept subiectiv veritabil. B. Problema de drept ce formează obiectul sesizării în Dosarul nr. 2.914/100/2022 al Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale

Într-o primă opinie, majoritară, acţiunile au fost respinse cu motivarea că prevederile normative prin care s-a dispus în mod succesiv neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu au fost de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului, ci au avut doar un efect de suspendare a dreptului la acţiune, care nu este actual. Cu toate acestea, actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei din art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, nefiind de conceput ca valabilitatea dispoziţiei de suspendare să fie prelungită după momentul abrogării. Dreptul la acordarea celor 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, ulterior abrogării art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu mai poate fi acordat, nemaiexistând ca urmare a abrogării dispoziţiei care îl reglementa, întrucât abrogarea unui text suspendat nu poate avea ca efect reactivarea acestuia în perioada cât a fost suspendat, pentru a se putea susţine că acesta ar produce, aşadar, efecte pe perioada respectivă. Considerentele au fost legate de prematuritate, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022, ulterior fiind însă pronunţate şi soluţii de respingere pe fond, în contextul abrogării Legii nr. 303/2004 şi, odată cu aceasta, a textului legal pe care se întemeiază pretenţiile reclamanţilor.

În acest sens Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Tribunalul Alba – Secţia I civilă, Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă; Curtea de Apel Bacău a depus o hotărâre pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ; Curtea de Apel Braşov a depus o hotărâre pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, definitivă prin neapelare; Curtea de Apel Bucureşti a comunicat jurisprudenţă pronunţată de Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a curţii, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov; Curtea de Apel Cluj a comunicat hotărâri pronunţate de Secţia a IV-a de litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă şi Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; Curtea de Apel Constanţa a comunicat hotărâri pronunţate de Secţia I civilă a curţii şi de Tribunalul Constanţa – Secţia civilă; Curtea de Apel Craiova a depus jurisprudenţă de la nivelul curţii, al Tribunalului Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări şi al Tribunalului Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale; Curtea de Apel Galaţi a comunicat jurisprudenţa Secţiei pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a curţii şi hotărâri pronunţate de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă; Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia exprimată de judecătorii Secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale, jurisprudenţă a Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă şi Tribunalului Vaslui, în sensul că efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv; Curtea de Apel Oradea a comunicat jurisprudenţă a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă; Curtea de Apel Piteşti a comunicat jurisprudenţa Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă; Curtea de Apel Ploieşti a comunicat opinia exprimată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă, în sensul că prevederile menţionate au avut ca efect amânarea exerciţiului dreptului; Curtea de Apel Suceava a depus sentinţe pronunţate de Tribunalul Botoşani; Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat hotărâri ale Secţiei I civile; Curtea de Apel Timişoara a comunicat jurisprudenţă în sensul că dreptul este prematur şi opinia teoretică a magistraţilor Tribunalului Caraş-Severin, în sensul că aceste norme legale au avut doar efect de suspendare şi nu au afectat substanţa dreptului.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, au fost admise acţiunile în pretenţii, cu motivarea că suspendările succesive sine die, ce au culminat cu abrogarea dispoziţiei legale ce consacra dreptul în discuţie, constituie o atingere a substanţei dreptului protejat şi au pus părţile în situaţia în care a devenit total iluzorie posibilitatea de a obţine în viitor recunoaşterea acestui drept. Lipsa de predictibilitate a dispoziţiilor legale de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei din art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a încălcat echilibrul dintre interesul public şi cel particular, în dauna celui din urmă.

S-au exprimat în acest sens: Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă şi Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, fiind ataşată şi jurisprudenţă pronunţată la nivelul acestor instanţe.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept ce formează obiectul sesizărilor conexate. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 170 din 19 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015 (Decizia nr. 170 din 19 martie 2015), Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate invocată, a reţinut următoarele: ” 21. Referitor la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 13 din Legea nr. 285/2010, art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, dispoziţii potrivit cărora, în anii 2011, 2012 şi 2013, nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, cum este ajutorul egal cu două solde ale funcţiei de bază, respectiv cu două salarii ale funcţiei de bază pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare, ajutor prevăzut de art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII capitolul II din Legea-cadru nr. 284/2010, Curtea reţine că asupra art. 13 din Legea nr. 285/2010 s-a pronunţat prin Decizia nr. 326 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iulie 2013, şi prin Decizia nr. 334 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014. Prin Decizia nr. 334 din 12 iunie 2014, paragraful 16, Curtea a reţinut jurisprudenţa sa potrivit căreia indemnizaţiile acordate cu prilejul ieşirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituţional. (…) 23. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 53 din Constituţie, Curtea a constatat că acest text constituţional se referă la restrângerea exerciţiului unor drepturi ori libertăţi fundamentale. Or, ajutoarele ori indemnizaţiile la care se referă art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 nu fac parte din această categorie de drepturi, astfel că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală. (…) 25. Referitor la critica privind art. 41 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că nu există o obligaţie constituţională a legiuitorului de a reglementa acordarea de ajutoare sau indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (…) 27. Cu privire la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii private, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa referitoare la interpretare a acestei norme din Convenţie, de exemplu prin Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statul este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. În acelaşi sens este şi Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragrafele 15 şi 19, prin care Curtea aminteşte că, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai adecvată decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este «de utilitate publică». În consecinţă, în cadrul mecanismului de protecţie creat de Convenţie, este de competenţa acestora să se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele «utilităţii publice», cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (paragraful 19).”

Aceste considerente, relevante în cauza de faţă, au fost reluate, spre exemplu, şi în deciziile nr. 154 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 6 august 2018; nr. 350 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 10 octombrie 2019; nr. 814 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 10 martie 2020; nr. 124 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 27 mai 2020; nr. 695 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 6 ianuarie 2021; nr. 834 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 235 din 8 martie 2021; nr. 396 din 10 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 23 august 2021; nr. 472 din 8 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.091 din 16 noiembrie 2021; nr. 575 din 22 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 257 din 28 martie 2023 etc. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus în această lege prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, aprobată cu modificări prin Legea nr. 334/2001.

În considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanţa de urgenţă menţionată, erau abrogate implicit şi dispoziţiile art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă. În raport cu această situaţie, dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003. Dar pentru perioada anterioară, chiar dacă s-a dispus, prin art. III alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, suspendarea aplicării prevederilor art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă, până la data de 31 decembrie 2003, iar prin Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001 şi prin Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a prelungit, succesiv, aplicarea prevederilor care se referă la prima pentru concediul de odihnă, nu se poate considera totuşi că acel drept nu ar fi existat, cât timp abrogarea textului de lege care îl prevedea a intervenit abia la 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002. (. . .) suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta